ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1900/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28.04.2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să-i achite suma de 477.235,29 RON, reprezentând contragaranția aferentă garanției asumate în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.03.2013, pentru beneficiarul B. S.R.L. și a dobânzii legale aferentă debitului, calculată începând cu 19.11.2019 și până la achitarea lui, cu cheltuieli de judecată.

La 21.07.2020, pârâtul a formulat o cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 30.442,59 RON, reprezentând daune, în conformitate cu pct. 13 din Anexa C1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, și actualizarea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1953/27.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, cererea reconvențională și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2188/09.12.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 477.235,29 RON, reprezentând debit principal, a dobânzii legale aferente acestei sume, de la 19.11.2019 și până la plata efectivă a debitului principal, și a sumei de 8.377,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins ca nefondat apelul pârâtului și a obligat apelantul-pârât să achite apelantului-reclamant suma de 4.188,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a încălcat art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2.017 și art. 1.266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, Norma nr. 1/2012 și convenția de contragarantare nr. 1/2012.

În dezvoltare, după prezentarea situației de fapt, a arătat că instanța de apel a înlăturat efectele dispozițiilor art. 1.266, art. 1.170 și ale art. 2.018 C. civ., reținând că "apelanta-reclamantă era obligată să verifice îndeplinirea condițiilor de eligibilitate la momentul acordării contragaranției și nu la momentul executării acesteia".

A mai susținut că intimatul-reclamant, în calitatea mandatului cu titlu oneros, răspunde pentru cea mai mică culpă și că acesta nu a depus nicio minimă diligență pentru a verifica starea de dificultate a beneficiarului. Astfel, nu a urmărit finalitatea mandatului încredințat, și anume de a acorda contragaranția unui beneficiar eligibil, ci satisfacerea propriului interes de a obține plata contragranției și implicit diminuarea propriei contribuții la plata garanției.

Evocând art. 12.8 din convenția nr. 1/2012, a afirmat că intimatul-reclamant trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și să dispună de proceduri de administrare a acestora.

Potrivit recurentului, refuzul plății nu este lipsit de orice fundament convențional, ci se întemeiază pe prevederile convenției de contragarantare nr. 1/2012, sens în care a făcut trimitere la art. 5.1, art. 4.4 din convenție și la art. 2.018 C. civ., subliniind că obligațiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul plății garanției contragarantate.

În continuare, a afirmat că în mod eronat a apreciat instanța că plata garanției către bancă ca urmare a unei hotărâri judecătorești implică automat și plata garanției. Or, chiar dacă această plată a fost făcută în aceste condiții, ca urmare a unei hotărâri judecătorești, recurentul a afirmat că tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă toate obligațiile din convenție au fost respectate; iar în cauză au fost constatate mai multe nereguli care justifică refuzul la plată.

A mai susținut că beneficiarul se afla în stare de dificultate la data acordării contragaranției, astfel că nu a putut ignora această împrejurare. În concret, în perioada cuprinsă între 2010 și 30.06.2013, inclusiv la data acordării contragaranției - 08.04.2013, beneficiarul a înregistrat o situație financiară negativă și capitaluri proprii negative, rata solvabilității generale a fluctuat sub limita de confort, iar cifra de afaceri a scăzut cu mai mult de 50% în anul 2013, față de 2012.

Evocând art. 3.1 alin. (1) din convenția de contragarantare nr. 1/2012, art. 4.1 lit. d) din Norma nr. 1/2012 și art. 6.4 alin. (4) din convenția nr. 1/2012, a arătat că Anexa C7 la convenție prevede explicit faptul că analiza criteriului privind starea de dificultate se face și pe baza situațiilor financiare din ultimii doi ani încheiați înainte de data acordării contragaranției. Astfel, rezultă că obligația de a plăti contragaranția încetează dacă, în urma analizării cererii de executare formulate de către reclamant, se constată că beneficiarul contragaranției se află în dificultate la data acordării acesteia.

Potrivit recurentului, intimatul nu și-a exercitat mandatul nici pe parcursul derulării contractului, în sensul că nu a monitorizat contragaranția și nu a analizat în mod corespunzător cererea de plată a băncii, în perioada cuprinsă între data acordării contragaranției - 04.04.2013 și data plății garanției contragarantate către bancă - 09.03.2018.

A mai afirmat că, intimatul a avut la dispoziție cinci ani de zile pentru a obține raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat apariția stării de insolvență, întocmit în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bihor. Or, în loc să-și îndeplinească această obligație contractuală, reclamantul a preferat să înlocuiască situațiile financiare pe anul 2010 cu un extras de pe internet și să nu mai depună nicio diligență, în scopul protejării patrimoniului public, până la data plății garanției contragarantate către bancă, cu încălcarea art. 5.1 și art. 12.8 din convenția nr. 1/2012, art. 9, art. 12 și art. 13 din Anexa C1 la Convenția nr. 1/2012.

În opinia recurentului, lipsa situațiilor financiare pe anul 2010, coroborată cu evoluția datelor financiare disponibile și cu faptul că acordarea contragaranției a avut loc cu foarte puțin timp înainte de împlinirea termenului legal pentru depunerea situațiilor financiare pe anul 2012, constituie situații în afara standardului, în conformitate cu pct. 12 din Anexa C1 la convenția nr. 1/2012.

În acest context, intimatul nu și-a îndeplinit nici această obligație contractuală, preferând să acționeze pe cont propriu, deși avea suficiente informații la dispoziție din care rezultă că solicitantul contragaranției avea o situație financiară incertă care pune în pericol resursele statului. Or, nici instanța de apel nu a făcut nicio referire cu privire la acest aspect.

Totodată, a mai relevat interpretarea eronată a caracterului expres, irevocabil și necondiționat al contragaranției, menționat la art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.

Subliniind etapele distincte aferente acordării garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției, recurentul a arătat că este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că partea adversă nu și-a executat mandatul în mod corespunzător.

Recurentul a evocat art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 și a arătat că, în baza art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2016 și art. 15 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Ordinul președintelului Consiliului Concurenței nr. 175/2007, raportat la situația de fapt, a decis stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil și, implicit, a contragaranției acordate în favoarea acestei societăți. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența în materie.

Referitor la cererea reconvențională, recurentul a reiterat pretențiile sale și a arătat că acestea au avut la bază pct. 13 din Anexa C.1 la convenția de contragarantare nr. 1/2012.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) lit. 8 C. proc. civ.

La 21.04.2022 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimat, urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit către A. S.A., în calitate de finanțator, suma de 596.544,48 RON, reprezentând garanția în procent de 80% aferentă creditului acordat societății B. S.R.L., intimatul-reclamant a solicitat recurentului-pârât plata sumei de 477.235,29 RON, cu titlu de contragaranție, în limita procentului agreat, de 61,3950%.

Cel din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că nu au fost depuse situațiile financiare pentru exercițiul financiar încheiat la data de 31.12.2010, în conformitate cu prevederile din Norma nr. 1/2012 și ale Convenției nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 și pct. 1 și 12 din mandatul acordat.

Criticând decizia curții de apel care, reformând sentința primei instanțe, i-a atras răspunderea contractuală, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3.1 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a art. 2018, art. 1.170 și art. 1.266 C. civ., rap. la art. 4.4, art. 5.1, art. 6.4 alin. (3) și (4) și la art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012 și la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din același act normativ, "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligația ca, prin convenții de contragarantare, să fie puse în aplicare condițiile în care se acordă contragaranțiile.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a mandatat intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

În cuprinsul Normei nr. 1/2010 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamant pentru a se constata modul în care IMM-ul îndeplinește criteriile de eligibilitate și condițiile de contragarantare, art. 4.1 stabilind care sunt condițiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranțiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând lipsa de diligență și prudență cu privire la obligațiile ce îi reveneau intimatului-reclamant sub aspectul verificării întrunii condițiilor de eligibilitate, nu doar la momentul acordării contragaranției, ci și ulterior, respectiv la momentul executării acesteia, recurentul-pârât încearcă să transfere părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C7 la Convenția dintre părți.

Astfel cum a reținut instanța de apel, intimatul-reclamant și-a îndeplinit această obligație de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul la momentul acordării garanției, conținutul mandatului asumat de aceasta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Prin urmare, cum în chiar convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părțile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții, este nefondată critica recurentului-pârât, care a reproșat curții de apel considerentul potrivit căruia FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate la momentul acordării contragaranției și nu la momentul executării acesteia.

Totodată, titularul recursului de față a arătat că reclamantul ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că părțile au învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate; acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional, instanța de judecată respingând definitiv contestația la executare silită formulată de reclamant în contradictoriu cu A. S.A.

De aceea, este contrară convenției părților afirmația recurentului-pârât potrivit căreia acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligația de plată a contragaranției nu există, potrivit art. 6.4 alin. (4) din contract, doar în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiași clauze; pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4 alin. (2) și (4) nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale încălcate ori greșit aplicate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru pretinsa nesocotire a art. 6.1 din convenție, cu mențiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impune și FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operațional nu revine doar garantului.

În altă ordine de idei, recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel a înlăturat efectele art. 1.266, art. 1.170 și art. 2.018 C. civ., atunci când a reținut că reclamantul era obligat să verifice îndeplinirea condițiilor de eligibilitate la momentul acordării contragaranției și nu la momentul executării acesteia.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.8 din convenția în dezbatere, recurentul-pârât a susținut că reclamantul trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și să dispună proceduri de administrare a acestora.

Referirile la toate actele normative invocate sunt aspecte pe care părțile ar fi trebuit să le aibă în vedere la negocierea contractului lor, în măsura în care ar fi urmărit efectuarea unor verificări suplimentare față de cele agreate. Ele nu pot fundamenta însă desprinderea uneia dintre părți de raportul contractual, căci acesta, nefiind afectat de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii.

Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

Un alt set de critici vizează dispoziția dată asupra cererii reconvenționale, prin care recurentul a arătat că intimatul a încălcat mandatul acordat, motiv pentru care a respins cererea de executare a contragaranției și a solicitat plata daunelor, în baza pct. 13 din Anexa C1 din convenție.

Cele expuse anterior sunt suficiente pentru a releva caracterul nefondat al criticii vizând greșita soluționare a cererii reconvenționale, având în vedere că intimatul-reclamant și-a îndeplinit obligațiile asumate prin convenția de contragarantare și din contractul de mandat, nefiind incident pct. 13 din Anexa C1 din convenție.

Considerentele expuse anterior relevă că motivele de nelegalitate invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/09.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.