ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1670/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.080.571,58 RON, reprezentând contragaranție, precum și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 22.06.2021 până la data plății efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3028 din 6 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.080.571,58 RON (contragaranție), la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data de 22.06.2021, până la stingerea integrală a debitului principal. A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 14.655,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Prin decizia nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 3028 din 6 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

O primă critică în susținerea recursului vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., dând o interpretare eronată prevederilor art. 8 lit. d) din Norma 1/2010 și art. 7.4 (2) din convenția nr. 1/2010.

În opinia recurentului, întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților și a scopului convenției a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, anexa Bl. la convenție.

Recurentul apreciază că obligațiile prevăzute în anexa Bl. la convenție trebuie completate și interpretate sistematic, împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009, cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., după voința concordantă a părților și în respectarea obiectului actului juridic.

Recurentul arată că, prin acest raționament eronat, instanța de apel a omis practic să dea aplicare celorlalte prevederi convenționale, pe care le-a invocat, în interpretarea corectă și sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză.

În acest sens, recurentul susține că, așa cum a prezentat în situația de fapt, conform adresei A.N.A.F. nr. x/17.03.2021 (anexa 5 la întâmpinarea de fond), înregistrată la F.R.C. cu nr. 1035/25.03.2021, beneficiarul era în executare silită, atât la data declarației de eligibilitate (18.08.2011), cât și la data acordării contragaranției (29.08.2011).

Unul din criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie în executare silită la data acordării contragaranției, iar în raport de art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010 și de art. 7.4. din convenția de contragarantare nr. 1/2010, recurentul arată că este îndreptățit la respingerea cererii de plată, în cazul în care constată că mandatarul a acordat garanția unui beneficiar care nu îndeplinea criteriile de eligibilitate.

Având în vedere că la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în procedura de executare silită, potrivit informărilor A.N.A.F., recurentul concluzionează în sensul că reclamantul nu a respectat prevederile precizate, acordând contragaranția în favoarea societății A. S.R.L., care nu îndeplinea criteriul de eligibilitate referitor la executare silită.

În opinia recurentului, îndeplinirea acestor obligații nu poate fi eliminată pe motiv că ar reprezenta verificări suplimentare celor convenite de părți, astfel cum susține reclamantul, întrucât contragaranția, astfel cum chiar părțile au convenit, se acordă beneficiarilor eligibili.

Recurentul susține că reclamantul nu bifează doar niște documente înscrise într-o anexă la convenție, ci trebuie să se preocupe de îndeplinirea ansamblului de obligații prevăzute de convenția de contragarantare nr. 1/2010, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie prejudiciată.

Într-adevăr, astfel cum precizează recurentul, în anexa C.9 la convenția nr. 1/2010 se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declarația pe propria răspundere (anexa B la Norma nr. 1/2010), dar aceasta este un minim demers. O anexă nu poate restrânge dispozițiile actului principal, mai ales când înscrisurile pe care le-a anexat dovedesc neeligibilitatea beneficiarului deoarece se afla și în executare silită.

În același sens, recurentul susține că intimatul-reclamant efectuează și alte verificări, față de cele expres prevăzute în Anexa C.9 la convenția nr. 1/2010, respectiv verifică acest criteriu de eligibilitate și pe baza "extrasului de pe portalul instanțelor de judecată", deși aceasta nu este consacrată convențional în Anexa C.9.

Ca atare, recurentul apreciază că intimatul-reclamant nu poate pretinde că nu trebuia să verifice și la A.N.A.F. dacă beneficiarul era în executare silită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din practica curentă, s-a dovedit în nenumărate cazuri că declarația pe propria răspundere este contrară realității și lovită de subiectivism.

În opinia recurentului, în raport de art. 270 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate ignora un înscris autentic - adresa A.N.A.F. care dovedește faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranției.

Mai mult decât atât, susținerea în sensul că obligația intimatului-reclamant era doar de a verifica documentele stabilite în anexa C.9 la convenție nu este îndestulătoare, deoarece această obligație trebuie completată cu dispozițiile din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din convenție, precum și cu dispozițiile art. 6.1. din convenția nr. 1/2010.

În consecință, recurentul apreciază greșită interpretare a instanței de apel în sensul că, în situația în care apelantul, în calitate de entitate care acordă contragaranția, dorea ca intimatul să efectueze anumite verificări suplimentare, aceste obligații trebuia menționate expres în contract.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., care stabilesc regula interpretării actului juridic după voința comună a părților (beneficiarul să nu fie în executare silită la momentul acordării/declarației), iar nu după sensul literar al termenilor, recurentul arată că cele statuate de instanța de apel sunt contrare regulilor de drept menționate (art. 977 vechiul C. civ.), în acest sens invocând și jurisprudența pe care o consideră relevantă.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. și art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantului", pe care le-a invocat ca temei al respingerii cererii de plată.

În acest sens susține că instanța de apel a analizat greșit dispozițiile referitoare la riscul operațional, prin raportare numai la fraudă, deși a indicat că riscul operațional este definit la art. 7 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranții în cauză ca fiind "(...) riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic".

Același act normativ definește riscul legal ca fiind o componentă a riscului operațional:

"22. risc legal - componentă a riscului operațional, determinată de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor financiare nebancare".

În raport de dispozițiile indicate mai sus, recurentul concluzionează în sensul că riscul operațional invocat nu este cel raportat la fraudă, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci riscul operațional determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător.

Recurentul mai precizează și că instanța de apel a considerat în mod eronat că verificarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către F.R.C. a cererii de plată, întrucât, separat de criteriile de eligibilitate, convenția de contragarantare nr. 1/2010 prevede și alte condiții pentru ca F.R.C. să aprobe o cerere de plată, indicând, cu titlu exemplificativ: garantul trebuie să achite la zi prima de contragarantare, trebuie să fie demarate procedurile de executare silită a garanțiilor accesorii finanțării, garantul trebuie să prezinte referatul de analiză a cererii de plată, etc.

O altă condiție care se analizează în vederea aprobării cererii de plată formulată de garant, astfel cum arată recurentul, este cea referitoare la suportarea de către F.R.C. a riscului operațional, iar instanța de fond a omis să analizeze dacă art. 7.1. din convenție, referitor la riscul operațional, a fost încălcat sau nu de către reclamantă, limitându-se la a analiza doar dacă, la data acordării, condițiile de eligibilitate erau verificate de către F.N.G.C.I.M.M., potrivit pct. 4 din anexa 7 la convenție, ignorând celelalte prevederi convenționale pe care le-a invocat, respectiv art. 6.1. și art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, al căror conținut este reprodus.

Recurentul concluzionează în sensul că înțelegerea părților, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convențional, este că F.R.C. preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, iar nu și pe cel operațional, astfel cum este definit la art. 7 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranții în cauză.

Cu titlu subsidiar, în raport de art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, recurentul susține că, în contextul unor anchete penale, plata de către F.R.C. a contragaranției acordate ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru resursele Statului Român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană în materia ajutorului de stat.

Mutatis mutandis, în considerarea informațiilor cu privire la implicarea A. S.R.L. în activități infracționale deosebit de grave la momentul analizei cererii de executare (evaziune fiscală, înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată,) F.R.C. a decis respingerea cererii de executare aferente beneficiarului, decizie pe care o consideră temeinică și legală în respectarea prevederilor sus-indicate.

Cu privire la condițiile de formă care nu au fost respectate în cauză, recurentul a reiterat faptul că F.N.G.C.I.M.M. a efectuat plata garanției în baza unei hotărâri judecătorești definitive de obligare la plată (decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 954 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul cu nr. x/2016).

Astfel, în urma analizei cererii de executare, s-a constatat că F.N.G.C.I.M.M. nu a întocmit referat de analiză a cererii de plată, iar în raport de art. 7.3. lit. g) din convenția de contragarantare nr. 1/2010, invocarea de către reclamant a unui caz fortuit nedovedit în analiza cererii de plată a B., se încadrează tocmai la riscul operațional.

Culpa reclamantului în neanalizarea cererii de plată, astfel cum susține recurentul, a fost reținută în mod definitiv și de către instanța de judecată prin decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2016, iar instanța de apel a ignorat apărarea sa în sensul că tocmai cunoașterea motivării hotărârii judecătorești a dus la refuzul la plată, întrucât se identifică o culpă a intimatului-reclamant, culpă care se încadrează în definiția riscului operațional.

Recurentul critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut în mod eronat că plata garanției către bancă ca urmare a unei hotărâri judecătorești implică automat și plata garanției către reclamant, reținând în mod eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Recurentul reiterează dispozițiile art. 7.4. din convenția de contragarantare nr. 1/2010, în raport de care arată că decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a tranșat litigiul dintre bancă și F.N.G.C.I.M.M. cu privire la convențiile aplicabile în acele raporturi, astfel că nu s-au analizat convențiile aplicabile în prezenta cauză și dacă ar fi îndeplinite condițiile de plată stabilite între F.R.C. și F.N.G.C.I.M.M., pentru a se reține puterea de lucru judecat.

Drept urmare, recurentul susține că și dacă plata garanției a fost făcută în baza unei hotărâri judecătorești, F.R.C. tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă toate obligațiile din convenția nr. 1/2010 și Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate.

Concluzionând, recurentul susține că instanța de apel s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenției nr. 1/2010, ceea ce a viciat întreg raționamentul juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul în acordarea contragaranțiilor și a ajutorului de stat.

Sub un ultim aspect, recurentul invocă dispozițiile actului constitutiv al F.R.C., ale art. 4 și art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, art. 2, art. 3 din Norma nr. 1/2010, art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în motive de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) din același act normativ prevede că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesuală civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția adoptată de legiuitor este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța supremă constată că, deși recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii atacare din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu a expus argumente în susținerea motivului de recurs.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă faptul că recurentul a invocat faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., dând o interpretare eronată prevederilor art. 8 lit. d) din Norma 1/2010 și art. 7.4 (2) din convenția nr. 1/2010.

Argumentele recurentului, expuse în susținerea acestei critici, vizează, însă, situația de fapt și mijloacele de probă administrate, recurentul susținând că, așa cum reiese din adresa A.N.A.F. nr. x/17.03.2021, beneficiarul se afla în executare silită atât la data declarației de eligibilitate (18.08.2011), cât și la data acordării contragaranției (29.08.2011).

Ca atare, potrivit recurentului, în raport de dispozițiile art. 8 lit. d) și de art. 7.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, era îndreptățit la respingerea cererii de plată în cazul în care constata că mandatarul a acordat contragaranția unui beneficiar care nu îndeplinea condițiile de exigibilitate.

Recurentul susține și că instanța de apel a apreciat în mod greșit că în cazul în care pârâtul, în calitate de entitate care acordă contragaranția, dorea ca reclamantul să efectueze anumite verificări suplimentare, trebuia să menționeze aceste obligații în mod expres în contract, aducând ca argument, în acest sens, atât dispozițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1865, dar și jurisprudența apreciată ca fiind relevantă în cauză.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte arată că nemulțumirea recurentului legată de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate, nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În realitate, recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanță și tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte reține că recurentul a formulat și critici referitoare la interpretarea eronată a prevederilor art. 6.1 și a art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, critici ce vizează condițiile de formă care nu au fost respectate în cauză, a invocat aprecierea eronată de către instanța de apel că plata garanției de către bancă în baza unei hotărâri judecătorești implică în mod automat plata garanției către reclamant, fiind reținută în mod eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, precum și faptul că instanța de prim control judiciar s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenției nr. 1/2010.

Înalta Curte reține că aceste argumente, prezentate de recurent drept motive de recurs, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Așadar, Înalta Curte constată că recurentul nu a expus critici de nelegalitate punctuale cu privire la hotărârea atacată și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurent.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurentul nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant și va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.