ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2356/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 707.717,52 RON, reprezentând contragaranția acordată Fondului pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP6185/24.11.2011, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul garantare nr. CGP6185CTG/15.12.2011, modificată prin confirmarea CGP_6185A_CTG/03.04.2013, confirmarea CGP_6185B_CTG/28.01.2015 și confirmarea CGP6185CCTG/14.08.2015, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 01.07.2019 (dată la care s-a împlinit termenul la 90 de zile de la data de 01.04.2019 - data completării documentației de către Fond cu adresa nr. x), până la data plății efective a contragaranției; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 213 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 707.717,52 RON, cu titlu de contragaranție, potrivit convenției de contragarantare nr. 1/2010 încheiate de părți, dobândă legală penalizatoare calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 asupra sumei de 707.717,52 RON, începând din data de 01.07.2019 până la achitarea efectivă și integrală a acesteia și suma de 10.682,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 iunie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 213 din 21 aprilie 2021, în sensul că în dispozitiv se va menționa "admite acțiunea", iar nu "admite în parte acțiunea", cum din eroare s-a menționat.

Prin decizia civilă nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 1101 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Recurentul-pârât consideră că soluția curții de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, care statuează în sensul că "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea".

Totodată, recurentul-pârât face trimitere la dispozițiile art. 1080 C. civ., potrivit cărora "Diligența ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Recurentul-pârât invocă și art. 1.540 C. civ., care dispune în sensul că "(1) Mandatarul este răspunzător nu numai de dol, dar încă și de culpa comisă în executarea mandatului. (2) Pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai putină rigurozitate decât în caz contrariu", precum și art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției - 15.12.2011), art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, raportat la contractul de credit de investiții nr. x din data de 24.11.2011 și la convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 1.1 pct. 2, art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2), art. 12.8.

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel cu privire la riscul operațional, recurentul-pârât arată că potrivit art. 7.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operațional al garantului, risc care, potrivit art. 7 pct. 22 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției - 15.12.2011), reprezintă un risc de pierdere, determinat de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor financiare nebancare (risc legal care se include în riscul operațional) sau determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic (risc operațional).

Recurentul-pârât susține că aceleași prevederi referitoare la riscul operațional/legal sunt stipulate și la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții (în vigoare la data acordării contragaranției - 15.12.2011), la art. 3, art. 4 și urm. fiind prevăzute obligațiile instituțiilor de credit pentru limitarea și gestionarea riscului operațional.

Potrivit recurentului-pârât, față de dispozițiile legale mai sus indicate, riscul operațional în relația finanțator-fond de garantare îl preia finanțatorul (banca), iar în relația fond de garantare (F.N.G.C.I.M.M.) - Fond de contragarantare (F.R.C.) îl poate prelua, teoretic, oricare dintre cele două instituții financiare nebancare, dar având în vedere clauza expresă de la art. 7.1. din convenția de contragarantare nr. 1/2010, riscul este preluat de Fondul de Garantare F.N.G.C.I.M.M.

Recurentul-pârât arată că încălcarea art. 8.1 pct. 5 din contractul de credit de investiții nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar și finanțator, reprezintă riscul operațional al băncii, însă în mod nelegal, acesta a fost preluat de către garant-F.N.G.C.I.M.M., deși trebuia suportat de finanțator.

Problema juridică care se dorește a fi tranșată este aceea dacă acest risc operațional putea fi transferat ulterior pârâtului, așa cum susține intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât reiterează că, în speță, acționarii și-au retras fondurile avansate în firmă, în cuantum de 1.545.720 RON în perioada 2013-2016, încălcând prevederile art. 8.1 din contractul de credit de investiții nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar și finanțator și actele adiționale aferente.

Amintește că, potrivit art. 8.1 pct. 5 din contractul de credit de investiții nr. x din data de 24.11.2011, încheiat între beneficiar/client și finanțator:

"pe perioada creditării, societatea nu va putea rambursa împrumuturile asociați, prezente și viitoare; numai cu acordul A. - Sucursala Timișoara; utilizarea acestor fonduri fără acordul băncii se va putea face exclusiv pentru majorarea capitalului social".

Prin modificările ulterioare, respectiv cele aduse de actele adiționale nr. x/04.04.2013 și nr. y/05.02.2015, aceste obligații pozitive ale beneficiarului au fost menținute, excepție făcând posibilitatea efectuării operațiunilor de ridica sumele existente în soldul contului 455 "asociați conturi curente".

Așadar, recurentul-pârât arată că, potrivit prevederilor acestor acte adiționale, clientul nu putea, pe perioada creditării, să ridice sumele existente în soldul contului 455 "asociați conturi curente".

Mai precizează recurentul-pârât că, prin actul adițional nr. x/18.04.2013, art. 8.1. din contractul de credit sus-menționat a fost modificat în sensul eliminării obligațiilor precizate. Actul adițional nr. x a fost valabil de la data de 18.04.2013 până la data de 05.02.2015, când, prin actul adițional nr. x se reintroduce obligația clientului de a nu ridica sumele existente în contul 4551.

Or, astfel cum susține recurentul-pârât, din analiza bilanțurilor contabile, a reieșit că acționarii și-au retras fondurile avansate în firmă, în cuantum de 1.545.720 RON în perioada 2013-2016, încălcând art. 8.1 din contractul de credit și actele adiționale aferente și că, atât A., cât și F.N.G.C.I.M.M. au ignorat faptul că nu a fost respectată această clauză contractuală.

Or, potrivit convenției nr. 152/20.09.2011, încheiata între A. și F.N.G.C.I.M.M., valabilitatea angajamentului garantului este strict legată de condițiile de finanțare ce i-au fost comunicate de bancă, avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare/modificare a garanției.

În condițiile în care aceste retrageri au fost făcute cu încălcarea prevederilor contractului de credit, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x și nr. 4, recurentul-pârât susține că riscurile operaționale ale băncii nu-i pot fi transferate, ci trebuia să fie asumate de către bancă, în relația finanțator-fond de garantare.

Totodată, potrivit recurentului-pârât, se remarcă și un risc operațional determinat de utilizarea proceselor și sistemelor interne inadecvate ale F.N.G.C.I.M.M., care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător prin depistarea acestei situații și imputarea ei persoanei responsabile, respectiv băncii. În condițiile în care acest risc nu a fost depistat la timp de F.N.G.C.I.M.M., Fondul de Garantare a plătit garanția băncii, iar acum dorește să-și acopere pierderile prin executarea contragaranției.

Această obligație a F.N.G.C.I.M.M. derivă și din prevederile art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției - 15.12.2011), potrivit cărora intimatul trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât consideră că garantul nu a plătit finanțatorului garanția în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din conventia-cadru de garantare, cum se prevede la art. 7.4. alin. (2) lit. b) din convenția de contragarantare nr. 1/2010, ceea ce întemeiază refuzul de plata a contragaranției.

Totodată, un alt risc operațional al garantului, identificat în speță, a fost acela de fraudă prin raportare la implicarea beneficiarului în afaceri cu un grup infracțional, astfel cum este descris în raportul de inspecție fiscală nr. x/29.07.2014, recurentul-pârât făcând trimitere și la adresa A.N.A.F. nr. x/16.10.2019, al cărei conținut este reprodus în parte.

Potrivit recurentului-pârât, deși nu s-a reținut prin vreo hotărâre judecătorească sau vreun alt act al unui organ de urmărire penală, săvârșirea de către beneficiar a unei infracțiuni, acest aspect nu exclude frauda. Nu orice tip de înșelătorie intra sub incidența legii penale, dar, în cazul în care este constatată de către organele statului, cum este cazul de față, de către A.N.A.F., ar trebui sancționată prin măsuri de natură civilă.

Or, în speță s-a constatat că beneficiarul a efectuat lucrări de extindere a pensiunii în perioada 2010-2015 cu materiale de construcții, facturate succesiv, fără însă a se putea atesta realitatea operațiunilor, iar proveniența materialelor în cauză nu a putut fi dovedită.

În contextul arătat, potrivit recurentului-pârât, contragarantarea unei garanții la un credit de investiții a cărei destinație era realizarea unui Centru SPA cu piscine, sala de fitnes, sală de masaj, solar, saună și vestiare și extinderea capacității de cazare cu încă 14 camere, situate la mansardă, deși nu se cunoaște cu siguranță realizarea scopului creditului, având în vedere constatările din raportul mai sus menționat, intră în sfera fraudei asociate riscului operațional.

Mai susține recurentul-pârât că, deși riscul operațional nu este definit în convenția dintre F.R.C. și F.N.G.C.I.M.M., este definit de legislația în domeniu, făcând trimitere la art. 93 și art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 și la art. 12.5 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susține că, în condițiile în care intimatul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut dovada îndeplinirii vreunei proceduri din cele de mai sus, deoarece nu a identificat vreun risc operațional față de situația anterior descrisă, se face vinovat, atât de încălcarea art. 93, cât și a art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009.

Suplimentar, recurentul-pârât consideră că prezintă relevanță și art. 69 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 20/2009, întrucât intimatul-reclamant nu a identificat grupul din care făceau parte beneficiarul contragaranției, pentru a determina expunerea maximă a garantului în raport cu plafonul de expunerea maximă.

Față de cele arătate, recurentul-pârât apreciază că F.N.G.C.I.M.M. nu și-a îndeplinit mandatul și, ca atare, F.R.C. poate refuza plata contragaranției în temeiul art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Referitor la cadrul normativ privind obligația de diligență a mandatarului, recurentul-pârât arată că raporturile dintre părți sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia, astfel cum rezultă din cuprinsul clauzelor art. 4.1, art. 7.4 par. 2 lit. a) și art. 12.7.

Din interpretarea art. 1.080 C. civ. și a art. 1.540 C. civ., coroborat cu art. 12.8 și cu art. 6.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, rezultă că mandatarului i se cere diligența unui bun proprietar. Or, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar nu a respectat aceste obligații de bună-credință și diligență maximă pe care trebuia să le manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici și mijlocii, în condițiile în care intimatul-reclamant este un profesionist în domeniul garantării.

În acest context, recurentul-pârât susține, contrar celor reținute de către instanța de apel, că obligația de monitorizare a garanției care-i revine garantului-intimat în speță, este importantă, întrucât dacă s-ar fi acționat cu prudență și diligență pe parcursul perioadei de monitorizare a garanției (nu doar la acordarea ei cum susține intimatul), garanția nu ar fi fost plătită și, implicit, nu s-ar mai fi solicitat nici contragaranția. Mai mult, consideră că obligația de monitorizare nu are legătură doar cu constatarea unor fapte penale prin hotărâre judecătorească sau acte de urmărire penală, ci cu orice fapte care pot intra în sfera riscului operațional.

Față de aspectele arătate pe larg la punctul anterior referitoare la riscul operațional, coroborat cu obligațiile stabilite de art. 4.4 și art. 6.1 din convenția nr. 1/2010 și de art. 1.080 și art. 1.540 din vechiul C. civ., rezultă că F.N.G.C.I.M.M. nu și-a îndeplinit obligațiile de manifestare a diligenței și prudenței în ceea ce privește monitorizarea și plata, de către garant (mandatar), a garanției contragarantatc.

În ceea ce privește momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, de către Fondul Român de Contragantare S.A., pentru plata contragaranției, recurentul-pârât susține că mecanismul de contragarantare configurat prin normele și convențiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către F.R.C. cu ocazia analizării cererii de plată, așadar în speță, începând cu cererea de executare nr. x/20.02.2019, cum reiese din art. 7.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2010. Așadar, în ceea ce privește momentul acestei analize, acesta nu este data confirmării contragaranției, ci data analizării cererii de plată.

Potrivit recurentului-pârât, cum se observă din înscrisurile de la dosar, a avut cunoștință de aceste aspecte cu ocazia analizării cererii F.N.G.C.I.M.M. de plată a contragaranției, uzând de dreptul pe care i-l conferă convenția nr. 1/2010 de a nu plăti contragaranția.

Având în vedere neregularitățile constatate, consideră că nu poate fi reținută obligația Fondului Român de Contragarantare S.A. de plată a contragranției, conform art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de această clauză.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât susține că acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, fiind etape distincte prevăzute de convenția nr. 1/2010, pe care le detaliază.

Arată recurentul-pârât că, din prevederile contractuale de la art. 7.4 alin. (2), rezultă faptul că F.R.C. este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției.

În acord cu cele mai sus precizate, la art. 7.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, se dispune că F.R.C. nu preia riscul operațional al garantului.

Riscul operațional este definit la art. 7 pct. 23 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, astfel:

"risc operațional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic".

Așadar, nu este posibilă plata unei contragaranții când se identifică un risc operațional, deoarece F.R.C. nu îl preia în conformitate cu prevederile din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât mai precizează că legislația ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil.

În conformitate cu prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare S.A., "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat".

Așadar, mecanismul de acordare și executare a contragaranțiilor este reglementat, pe lângă convențiile de contragarantare, și de legislația ajutorului de stat, recurentul-pârât făcând trimitere la dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat - art. 18 alin. (1), la Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 175/2007 - art. 15 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2), în raport de care arată că a decis stoparea ajutorului de minimis acordat și, implicit, a contragaranției acordate în favoarea acestei societăți, față de existența riscului operațional identificat.

O ultimă critică vizează acordarea dobânzii, recurentul-pârât arătând că dobânda, fie și penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranției, și urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Consecința aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligația de plată a accesoriului - dobânda penalizatoare întrucât, în opinia sa, nu există obligația de plată a principalului -contragaranția.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluția instanței de fond cu privire la interpretarea convenției de contragarantare, întrucât un atare aspect ține de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune și critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel, respectiv critici referitoare la riscul operațional, la obligația de diligență a mandatarului, la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului de către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., la etapele distincte prevăzute de convenția nr. 1/2010 referitoare la acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției.

Susținerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-pârât tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Totodată, argumentele ce vizează legislația ajutorului de minimis nu pot reprezenta critici de nelegalitate în raport de decizia atacată, întrucât, astfel cum instanța de apel a precizat, dispozițiile legale invocate nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei, nefăcând obiectul cauzei deduse judecății.

Sub un ultim spect, Înalta Curte reține, în ceea ce privește dobânda legală, recurentul-pârât nu a expus nicio critică de nelegalitate, acesta susținând că dobânda legală nu este datorată, întrucât nu există obligația de plată a principalului, respectiv a contragaranției.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 164A din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.