ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2030/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 216.403,23 RON, reprezentând contragaranția acordată pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., cu privire la beneficiarul de finanțare B. S.R.L., conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, confirmate prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. 11-05-183-CEC-CGP-CTG/16.05.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la 28.12.2014 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4834 din 14 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN și a obligat pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata către reclamant a sumei de 216.403,23 RON, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la 28.12.2014 până la data plății efective; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.964 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Prin decizia civilă nr. 2500 din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

La 27 februarie 2019, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac și, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe cu consecința trimiterii spre rejudecare primei instanțe competente material și funcțional, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii spre rejudecare curții de apel, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât susține nelegalitatea hotărârii sub aspectul respingerii excepției necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția Civilă.

Arată că a invocat excepția necompetenței funcționale a secției Civile a Tribunalului București atât la fondul cauzei, cât și în apel, cu consecința declinării cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

În argumentarea excepției a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) și f) și ale art. 10 din Legea 554/2004, precum și faptul că FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. este autoritate publică asimilată în sensul art. 2

1

lit. b) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că a fost autorizat prin lege să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului la finanțare al sectorului IMM, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

De asemenea, arată că are ca obiect de activitate acordarea de contragaranții, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009.

Ca atare, consideră eronate reținerile instanței de apel sub aspectul că "părțile din dosar au calitatea de persoane juridice de drept privat în sensul Legii nr. 31/1990 și nu au calitatea de autoritate publică asimilată".

Pretențiile reclamantului sunt fundamentate pe Convenția de contragarantare nr. 1/2010, convenție prin care sunt implementate prevederile Normei nr. 1/2010, emisă de FRC, așa cum rezultă din dispozițiile art. 20 din Norma menționată.

Recurenta susține că Norma nr. 1/2010 este un act administrativ cu caracter normativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Norma nr. 1/2010 este un act administrativ normativ prin delegație-act administrativ care emană în baza împuternicirii date de lege pentru persoane juridice de drept privat, iar deciziile emise în baza Normei au caracter de acte administrative individuale.

Mai mult, legislația ajutorului de stat impune FRC stoparea ajutorului de minimis acordat unui beneficiar neeligibil, prin emiterea unei decizii cu caracter administrativ.

Totodată, Convenția nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin aceasta s-a urmărit, așa cum rezultă din preambul, "îmbunătățirea accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare, prin preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare [...]" și nu un scop de natură civilă/comercială.

Convenția menționată a asigurat în mod practic implementarea Normei nr. 1/2010, creând cadrul necesar îndeplinirii obiectivelor Normei (așa cum rezultă din cap. 3 din convenție).

Așadar, rezultă cu claritate faptul că scopul convenției a fost prestarea serviciului public referitor la susținerea finanțării sectorului IMM.

Având în vedere acest fapt, coroborat cu argumentele anterioare conform cărora recurentul este autoritate publică asimilată și Norma nr. 1/2010 este act administrativ cu caracter normativ, rezultă că regimul juridic al Convenției nr. 1/2010 este de act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004.

Susține că instanțele de contencios administrativ și-au reținut competenta în cauze similare.

Pentru aceste motive și în raport de valoarea pretențiilor, recurentul apreciază că soluționarea litigiului revenea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că, în interpretarea normelor de drept material, instanța de apel a stabilit în mod greșit că pârâtul se întemeiază pe o interpretare formalistă a clauzelor contractuale.

Arată că prin hotărârea recurată, la pct. 42 s-a reținut că:

"se va avea în vedere că prin Actul Adițional nr. 4 la contractul de credit a fost restructurat creditul acordat B. S.R.L., prin majorarea soldului creditului, de 537.051,44 RON cu suma de 14.811,92 RON, reprezentând dobânzi restante și curente, rezultând un credit restructurat de 551.863,35 RON".

Așadar, recurentul susține că finanțarea a inclus dobânzi, aspect care atestă încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1.1. din Convenția de Contragarantare și art. 4 din Norma de contragarantare.

Instanța de apel a acreditat ideea că recurentul ar fi trebuit, eventual, să aprobe cererea de plată întrucât reclamantul a exclus la plată valoarea dobânzilor.

Consideră că aceasta teză este contrară reglementarilor menționate anterior, includerea comisionului în valoarea finanțării viciind întreaga operațiune.

Faptul că reclamantul a exclus la plată valoarea dobânzilor reprezintă un argument care configurează culpa acestuia, care a urmărit în acest fel, propriul interes, de a încasa comisioane și de a obține plata contragarantiei.

O altă critică se referă la faptul că instanța a interpretat eronat legislația aplicabilă, care impune excluderea dobânzilor din valoarea finanțării garantate și contragarantate.

Dobânzile reprezintă profitul finanțatorului, iar recurentul le-a exclus în mod explicit de la contragarantare, întrucât Statul Român a înființat FRC pentru a ajuta IMM-urile și nu finanțatorii.

Susține că această concluzie rezultă în mod evident din interpretarea sistematică și teleologică a art. 2-4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 4 din Norma nr. 1/2010 și art. 1.1. pct. 5 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul mai susține și faptul că instanța de apel a încălcat legislația europeană în materia ajutorului de stat.

Conform art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, privind înființarea FRC, contragarantarea dobânzilor bancare reprezintă un ajutor de exploatare pentru creditor, interzis de Comunicarea CE privind Orientările privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2014-2020.

Așadar, chiar dacă băncile, prin utilizarea unor "artificii tehnice", își auto-finanțează dobânzile, recurentul nu contragarantează astfel de operațiuni.

Interpretarea și aplicarea actelor normative și administrative care reglementează activitatea recurentului trebuie să se depărteze de aspectele pur formale și să se întemeieze pe scopul urmărit de legiuitor la înființarea recurentului.

Recurentul consideră că instanța de apel a confundat momentul acordării garanției cu plata ulterioară a garanției, confuzie provocată de către intimatul reclamant, care arată că, la plată, a scăzut suma reprezentând valoarea dobânzilor curente și restante incluse în credit.

A arătat că nu are importanță dacă la plata garanției s-au scăzut acele dobânzi și comisioane, atâta timp cât normele interzic garantarea acestora, la momentul acordării garanției, acestea fiind simple artificii juridice convenite între banca și FNGCIMM, recurentul fiind obligat la plata contragaranției, banca încasând garanția, iar Fondul comisionul și contragaranția.

Susține că instanța de apel a interpretat greșit mecanismul contragarantării, configurat prin Convenția nr. 1/2010, prin care FRC a mandatat FNGCIMM să acorde contragaranțiile care îndeplinesc condițiile din Norma nr. 1/2010 și din Convenția menționată.

Conform art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, recurentul plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezulta că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit.

Așadar, ceea ce prezintă relevanță din perspectiva obligației FRC de a plăti contragaranția este respectarea de către FNGCIMM a mandatului de a acorda contragaranția cu respectarea prevederilor aplicabile.

Or, recurentul a acordat contragaranția în condițiile în care garanția a fost asociată unei finanțări care a inclus dobânzi, contrar prevederilor legale menționate anterior.

Recurentul apreciază că instanța de apel a încălcat legislația ajutorului de stat, care impune stoparea ajutoarelor acordate în mod nelegal, în conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 23/2009, privind înființarea Fondului Român de Contragarantare S.A., "condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat".

Așadar, mecanismul de acordare si executare a contragaranțiilor este reglementat, pe lângă convențiile de contragarantare, și de legislația ajutorului de stat.

În contextul în care a arătat că, contragarantarea dobânzilor bancare reprezintă un ajutor de exploatare pentru creditor, interzis de Comunicarea CE privind Orientările privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2014-2020, recurentul invocă și dispozițiile art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2006 și Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 175/2007.

În considerarea prevederilor legale citate, raportate la situația de fapt prezentată, recurentul arată că a decis stoparea ajutorului de minimis acordat B. S.R.L. și, implicit, a contragaranției acordate în favoarea acestei societăți.

Prin înscrisul depus la 8 aprilie 2019, recurentul-pârât a menționat că nu este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru, precizând că art. 493 C. proc. civ. a fost abrogat la 21.12.2018 prin Legea nr. 310/2018.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN, la 27 martie 2019 .

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că motivele recurentului subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii care a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepției necompetenței funcționale nu sunt fondate, ambele instanțe soluționând în mod corect această excepție.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru a aprecia că recurentul este autoritate publică asimilată.

Statutul recurentului este stabilit prin art. 1 din O.U.G. nr. 23/2009, care reprezintă actul de înființare, iar activitatea sa este desfășurată în baza actului constitutiv propriu și a art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici.

Potrivit O.U.G. nr. 23/2009, recurentul-pârât are natura unei instituții financiare specializate, constituit sub forma unei societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare legal înființate, persoane juridice române, pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la instituțiile de credit și alte instituții financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației privind societățile comerciale pe acțiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanță prevăzând expres acest lucru.

Recurentul susține că este autoritate publică asimilată, întrucât prestează un serviciu public, care constă în susținerea finanțării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică are următoarea semnificație: "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Critica nu este fondată, în mod corect apreciind instanța de apel că sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care au obținut statutul de utilitate publică, însă, pe de o parte, FRC este organizată ca societate pe acțiuni și își desfășoară activitatea potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 iar, pe de altă parte, nu este înmatriculată în Registrul Național al Autorităților Publice, ci în Registrul Comerțului, sub nr. x/2010, CUI x.

Înalta Curte reține că pretențiile ce fac obiectul litigiului își au izvorul în Convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare, precum și faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii funcționează sub forma societăților comerciale pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004.

Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfășurând activități de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acționează însă ca profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Recurentul mai susține în sprijinul excepției, că Norma nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat, fiind emisă pentru satisfacerea interesului legitim public al susținerii accesului de finanțare a sectorului IMM.

Critica este nefondată, având în vedere că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, și nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că acțiunea pendinte este o acțiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acțiune care se desfășoară între profesioniști, iar activitatea desfășurată de cele două fonduri are natură comercială, convenția de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile legale incidente și prevederile convenției încheiate între părți, privitoare la componența finanțării, la culpa în executarea mandatului acordat, la condițiile în care se procedează la acordarea garanției și contragaranției, la aprobarea cererii de plată și plata contragaranției precum și legislația ajutorului de stat.

În ceea ce privește situația de fapt, între recurentul-pârât și intimatul-reclamant s-a încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2010, având ca obiect contragarantarea de către Fondul Român de Contragarantare a garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare și Norma 2/2010 privind contragarantarea garanțiilor acordate pentru sprijinirea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (start-up).

La 13.10.2008, între reclamant și A. S.A. - finanțator - a intervenit Convenția cadru - plafon de garantare nr. 91/13.10.2008, având ca obiect garantarea de către reclamant a finanțărilor individuale acordate de finanțator beneficiarilor, în limita unui plafon de garantare aprobat, care, potrivit art. 2.2. era în cuantum de 300.000 mii RON.

Prin notificarea de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, A., în calitate de finanțator, a inclus în plafonul de garantare și garanția individuală acordată beneficiarului B. S.R.L., în cuantum de 551.863,35 RON, reprezentând restructurare credit investiții acordat pentru achiziția unui spațiu comercial, prin contractul de credit nr. x/13.11.2008 și actele adiționale nr. x, nr. 2/22.04.2009 și nr. 3/06.05.201. Potrivit pct. 10 al notificării, garanția individuală inclusă în plafon reprezintă un procent de garantare de 54,3613% din finanțarea/soldul finanțării aprobate, exclusiv dobânzi, comisioane, speze și alte cheltuieli ale finanțatorului.

Prin actul adițional nr. x/06.05.2011 la contractul de credit nr. x/13.11.2008, încheiat între A. și B. S.R.L., act adițional necuprins în notificarea de includere în plafonul de garantare a garanției individuale, părțile au convenit restructurarea creditului, suma consolidată datorată băncii, care a devenit credit curent fiind de 551.863,35 RON, compusă din 529.696,24 RON soldul creditului, 7.355,20 RON credit restant, 12.247,63 RON dobânzi restante, 57,06 RON dobânda la credit restant, 2.507, 23 dobânda la zi.

Cu cererea de plată nr. x/20.06.2013, A. a solicitat reclamantului plata garanției în valoare de 296.589,59lei, ca urmare a faptului că beneficiarul finanțării nu și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate.

Cu ordinele de plată de la filele x, reclamantul a achitat către A. suma de 288.537,64 RON, iar ulterior a solicitat pârâtului plata contragaranției în valoare de 216.403,23 RON, reprezentând 75% din garanția plătită de FNGCIMM către A..

Litigiul de față se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentului-pârât privind plata contragaranției în cuantum de 216.403,23 RON, acordată pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., cu privire la beneficiarul de finanțare B. S.R.L., conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, confirmate prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. 11-05-183-CEC-CGP-CTG/16.05.2011.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a reținut în mod corect că refuzul de a efectua plata contragaranției către reclamant a fost nejustificat, în condițiile în care, cu prilejul analizei cererii de plată formulate de A. S.A., reclamantul a făcut aplicarea art. 7.4. alin. (2) din Convenția - cadru plafon de garantare din 13.10.2008, potrivit căruia dacă finanțatorul a modificat contractul de credit/acordul de garantare fără acordul prealabil și expres al Fondului, suma de plată se calculează prin aplicarea procentului de garantare la soldul finanțării restante, în care nu se includ dobânzi și comisioane bancare, alte sume datorate de beneficiar în baza contractului datorat cu finanțatorul (A.).

Instanța supremă reține că recurentul-pârât, pe de o parte, recunoaște această situație de fapt, iar, pe de altă parte, în mod paradoxal, dorește o reinterpretare a aceleiași situații de fapt, prin reinterpretarea atât a clauzelor contractuale din Convenția nr. 1/2010, cât și a probelor de la dosarul cauzei, care atestă cert faptul că, contragaranția plătită și a cărei rambursare se solicită, nu a inclus dobânzile și comisioanele bancare din creditul restructurat.

Înalta Curte reține că interpretarea actelor juridice, a probelor și a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fie aplicate greșit de către instanța de apel. Totodată, instanța supremă reiterează faptul că, deși se invocă dispozițiile Convenției nr. 1/2010, acest act juridic reprezintă o convenție civilă, iar nu un act normativ administrativ asimilat, astfel că dispozițiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținerile recurentului-pârât conform cărora instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanță prin raportare la considerentele reținute de instanța de apel.

Înalta Curte constată că legislația ajutorului de stat nu este incidentă în speță, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2020 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenția nr. 1/2010.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (3) și (8) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.