ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2020

Ședința publică din data de 28 februarie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21 februarie 2017 sub numărul x/2017, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranția ce i-a fost acordată pentru garanția asumată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 967 din data de 16 decembrie 2010;

- la plata dobânzii legale calculate de la data de 7 septembrie 2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data adresei reclamantei, înregistrate sub nr. x din data de 9 iunie 2015, prin care i-a transmis pârâtei toate documentele și informațiile solicitate), până la data plății efective a acestei sume și

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., ale art. 1270 și 1489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) - paragrafele i) - liniuțele 1, 2 și 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2009, precum și pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente în speță.

Prin sentința nr. 3021 din data de 29 august 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată și a obligat pârâta la plata sumei de 1.956.507,95 RON reprezentând contragaranție acordată, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 7 septembrie 2015 și până la data plății efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 27.606,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei sentințe la data de 09.03.2018 a declarat apel pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 20 martie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1577 din 05 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 3021 din data de 29 august 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

A schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată.

III. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs, la data de 23 octombrie 2018, recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 noiembrie 2018.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe de același grad cu instanța de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.

A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe de o parte, în legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 478 din C. proc. civ. și, pe de altă parte, pentru greșita aplicare a prevederilor convenției încheiate între părți, în cuprinsul căreia sunt specificate obligațiile părților și condițiile în care se procedează la aprobarea cererii de plată.

Critica circumscrisă de recurentă aplicării greșite a prevederilor art. 478 din C. proc. civ. a vizat susținerea instanței de apel potrivit căreia recurenta-reclamantă nu ar fi respectat prevederile art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, (criteriul de eligibilitate care prevede că beneficiarul nu trebuie sa fie în dificultate financiară).

A precizat că motivul de apel privind starea de dificultate a beneficiarului nu a fost invocat de intimata-pârâtă nici în argumentarea deciziei de respingere a cererii de plată a reclamantei, nici în fața instanței de fond, ci doar în apel, critica fiind analizată de instanța de apel cu aplicarea greșită și încălcarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ.

Întrucât, obiectul judecații viza temeinicia respingerii de către intimata-pârâtă a cererii de executare a contragaranției, a susținut că, în vederea soluționării litigiului dintre părți, instanța trebuia să analizeze apelul, strict cu referire la argumentele invocate de intimata-pârâtă în decizia sa de respingere a cererii de executare a contragaranției, nu în baza unor motive noi, altele decât cele comunicate recurentei-reclamante (anume că finanțarea în baza căreia s-a acordat contragaranția ar fi inclus dobânzi sub forma unei operațiuni de hedging asupra ratei dobânzii).

În acest mod, a precizat că instanța de apel s-a pronunțat asupra temeiniciei refuzului de plată a contragarantiei în baza unor motive noi, invocate pe parcursul judecării apelului, altele decât cele invocate de intimata-pârâtă prin adresa de respingere a plății contragaranției.

Sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor contractuale dintre părți, a apreciat că verificarea îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului trebuia să se realizeze la data acordării contragaranției, conform prevederilor din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, instanța de apel reținând, în mod greșit, în raport cu clauzele din convenția menționată, că faptele săvârșite de beneficiar ar reprezenta un motiv sustenabil pentru refuzul de plată a contragaranției.

A arătat că, în urma demersurilor efectuate de recurenta-reclamantă atât la A. S.A. cât și la D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, a rezultat că, potrivit rechizitoriului întocmit în dosarul penal nr. x/2011 și minutei sentinței penale pronunțate în dosarul penal nr. x/2012, transmise de D.N.A., creditul contractat nu a fost utilizat în vederea achiziționării bunurilor obiect al infracțiunilor reținute în dosarul penal.

În plus, a considerat recurenta că nu ar fi avut temei legal sau convențional pentru a respinge cererea de plată a garanției transmisă de către A. S.A., în condițiile în care niciun angajat al acestei bănci nu are calitatea de inculpat în dosar, conform rechizitoriului și minutei sentinței penale mai sus menționate.

A arătat că, în calitate de garant, recurenta nu putea refuza plata garanției pentru motive independente de acțiunile băncii, pentru aceleași motive nici intimata-pârâtă nu avea dreptul de a refuza plata contragaranției, ambele fiind emise în considerarea calității de I.M.M. a beneficiarului B. S.R.L., dar în favoarea băncii finanțatoare, care și-a respectat obligațiile prevăzute în Convenția nr. 78/2008 și nu a avut nicio implicare în faptele care au condus la constituirea dosarului penal.

În raport cu aspectele anterior precizate, recurenta-reclamantă apreciat că verificarea îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate trebuie să aibă loc la data acordării garanției contragarantate, sens în care a subliniat că dosarul penal nr. x/2011 a fost înregistrat după această dată, garanția fiind emisă în anul 2010.

În aceste condiții, nici recurenta, nici intimata, nu puteau sancționa banca prin refuzul de a plăti, în considerarea unor fapte constatate ulterior emiterii garanției contragarantate și în legătură cu care angajații băncii nu au avut nicio implicare.

A susținut că sunt eronate considerentele hotărârii recurate, conform cărora nu se poate considera îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, întrucât intimata nu a dovedit prin ce anume nu a fost respectat acest criteriu și nu a precizat conform căror informații din situațiile financiare ale societății ar fi constatat că societatea era în dificultate.

A arătat recurenta-reclamantă că a efectuat toate verificările prevăzute în Anexa C 9 la Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și, în consecință, a respectat mandatul acordat de intimata-pârâtă, sens în care a făcut trimitere la prevederile art. 7.4. alin. (2) din Convenția menționată, potrivit cărora intimata-pârâtă are obligația să plătească contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că recurenta-reclamantă:

a) a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în Anexa C 9 la Convenția de contragarantare nr. 1/2010;

b) a plătit finanțatorului garanția, în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționale nr. 78/2008 încheiată între A. S.A. și recurentă.

Arătând că a acordat garanția contragarantată conform mandatului primit, cu respectarea criteriilor din Anexa C 9 la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, a precizat că a plătit finanțatorului garanția, în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în Scrisoarea de garantare și în Convenția încheiată cu banca finanțatoare, astfel că intimata-pârâtă nu poate refuza plata unei contragaranții pentru motive care exced prevederilor convenționale agreate de părți prin semnarea Convenției de contragarantare nr. 1/2010.

Prin urmare, a menționat că decizia intimatei-pârâte, de anulare și refuz la plată a contragaranției aferente contractului de garantare pentru beneficiarul B. S.R.L. este neîntemeiată și contrară caracterului irevocabil și necondiționat al contragaranției, prevăzut la art. 3.2. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

A solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Prin întâmpinarea înregistrată la 28 decemrie 2018, intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică.

Formulând răspuns la întâmpinare, înregistrat la data de 23 ianuarie 2019, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte, cuprinse în întâmpinare și admiterea căii de atac declarate.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 17 mai 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea pronunțată la data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia, în ședință publică, la data de 31 ianuarie 2020.

IV. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe de o parte, în legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 478 din C. proc. civ. și, pe de altă parte, pentru greșita aplicare a prevederilor convenției încheiate între părți, în cuprinsul căreia sunt specificate obligațiile părților și condițiile în care se procedează la acordarea garanției și contragaranției și la aprobarea cererii de plată.

Sub aspectul nelegalității hotărârii instanței de apel datorate aplicării greșite a prevederilor art. 478 din C. proc. civ., critica formulată de recurenta-reclamantă nu este întemeiată.

Se susține, în cadrul acestei critici, că în mod greșit ar fi procedat instanța de apel la examinarea respectării de către recurentă a prevederilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, (criteriul de eligibilitate care prevede că beneficiarul nu trebuie sa fie în dificultate financiară), deoarece acest motiv de apel nu a fost invocat de intimata-pârâtă nici în susținerea deciziei de respingere a cererii de plată a reclamantei, nici în apărările formulate de intimată la judecarea cauzei pe fond.

Or, în apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

În acest context, solicitarea intimatei-pârâte formulată în cadrul apelului, referitoare la verificarea respectării de către recurentă a prevederilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, apare ca o veritabilă apărare pe fond, care a fost invocată conform prevederilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., fiind apreciată a fi importantă pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor recurentei-reclamante.

Așadar, este justificat considerentul instanței de apel, care a arătat că nu are relevanță împrejurarea că acest argument a fost invocat pentru prima oară în apel, în acest mod fiind corect aplicate prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor Normei nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare, care se regăsesc și în Convenția de contragarantare nr. 1/2010, recurenta a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că faptele săvârșite de beneficiar ar reprezenta un motiv întemeiat pentru refuzul de plată a contragaranției, întrucât verificarea îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului se realizează la data acordării contragaranției.

Astfel cum s-a reținut de către instanțele de fond în ceea ce privește situația de fapt, între recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă s-a încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2010, având ca obiect, potrivit art. 2.1, contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare și de Norma nr. 2/2010 privind contragarantarea garanțiilor acordate pentru sprijinirea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (start-up).

La data de 21 august 2008, între reclamant și A. S.A. a intervenit Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 78, având ca obiect garantarea de către recurenta-reclamantă, în calitate de fidejusor, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de către finanțatorul A. S.A. beneficiarilor (întreprinderi mici și mijlocii), care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 3.1. din Convenție.

Litigiul de față se poartă în legătură cu cererea recurentei-reclamante adresate intimatei privind plata contragaranției aferente executării de către finanțator a Scrisorii de garantare nr. 967 din data de 16 decembrie 2010, prin care recurenta-reclamantă a acordat în favoarea A. S.A. o garanție financiară în limita sumei maxime de 630.000 euro, reprezentând 68,6275 % din soldul garanției acordate, obiect al Contractului de facilitate de credit la termen nr. 3195 din data de 23 decembrie 2010 încheiat între bancă și debitorul beneficiar B. S.R.L, astfel cum a fost modificat prin Actul Adițional nr. 1 din data de 11 iulie 2011 și Actul Adițional nr. 2 din data de 2 noiembrie 2011 .

Recurenta-reclamantă contestă modul în care instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010, susținând că, în raport cu elementele de fapt conturate în cauză (necontestate de recurentă), contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a acordat garanția contragarantată conform mandatului primit, potrivit art. 4.1. din Convenția de contragarantare, cu respectarea criteriilor din Anexa C 9 a acestei Convenții și, ulterior, a plătit finanțatorului garanția, în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în Scrisoarea de garantare și în Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 78 din data de 21 august 2008, încheiată cu banca finanțatoare.

Examinând prevederile art. 4.1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a fost mandatată de intimată să acorde contragaranțiile în condițiile prevăzute prin această convenție, procedura de acordare a acestor contragaranții presupunând, printre alte operațiuni ce trebuiau îndeplinite de recurentă, verificarea încadrării beneficiarului în condițiile prevăzute la capitolul "Beneficiarii și criteriile de eligibilitate" din Norma nr. 1/2010 care, potrivit art. 2.3 din Convenția de contragarantare, constituie parte integrală din aceasta.

Una din condițiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranțiilor este menționată de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010, lit. c) a acestui articol impunând condiția ca beneficiarul contragaranției să nu fie considerat "întreprindere în dificultate".

Potrivit dispozițiilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, îndeplinirea acestei condiții urma a fi apreciată prin prisma informațiilor rezultate din situațiile financiare ale beneficiarului aferente ultimelor două exerciții financiare încheiate, acestea fiind analizate potrivit criteriilor din Anexa B.2 la Norma nr. 1/2010, a informațiilor furnizate de Registrul comerțului și Buletinul procedurilor de insolvență, fiind necesară și declarația pe propria răspundere dată pe formularul din Anexa B la Norma menționată.

Pe de altă parte potrivit art. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, parte integrantă din Convenția de contragarantare, o întreprindere este considerată "în dificultate" în următoarele situații: (i) în cazul unei întreprinderi cu răspundere limitată, atunci când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social al acesteia, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni; (ii) în cazul unei întreprinderi în care cel puțin o parte din asociați răspunde nelimitat pentru creanțele acesteia, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, așa cum reiese din evidențele contabile al întreprinderii, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în decursul ultimelor 12 luni; (iii) în cazul oricărei întreprinderi, indiferent de forma juridică, care întrunește condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență; (iv) în cazul în care niciuna dintre condițiile prevăzute anterior nu este îndeplinită, o întreprindere este considerată în dificultate dacă cel puțin două dintre condițiile următoare sunt îndeplinite simultan: cifra de afaceri scade cu mai mult de 50% în anul N (ultimul exercițiu financiar încheiat) față de anul N-2 și, deopotrivă, datoriile cresc cu mai mult de 50% în anul N față de anul N-2 sau pierderile înregistrate sunt cu 50% mai mari în anul N față de anul N-2.

Prin urmare, modul de redactare a textelor anterior evocate din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și din Norma nr. 1/2010 confirmă susținerile recurentei-reclamante, în sensul că, momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, între care și aceea dacă beneficiarul garanției și al contragaranției este o întreprindere aflată în dificultate, este, în mod logic, momentul acordării acestor garanții, nu un moment ulterior.

În apelul formulat, în aspectul ce interesează critica din recurs analizată, intimata-pârâtă a invocat faptul că beneficiarul nu îndeplinea cumulativ condițiile prevăzute de art. 8 din Norma 1/2000, în sensul că nu putea fi considerat o întreprindere care nu era în dificultate, pentru că în privința sa era deschisă urmărirea penală, iar ulterior, atât administratorul beneficiarului, cât și societatea au fost condamnați pentru infracțiuni de fals, ce au vizat inclusiv falsificarea facturii nr. x-1 din data de 26 octombrie 2009 cuprinsă în situația financiară din 2009, în baza căreia s-a acordat, în anul 2010, contragaranția.

Prin urmare, argumentul intimatei-pârâte are în vedere faptul că unul dintre înscrisurile care a servit la analiza de către recurenta-reclamantă a situației financiare a beneficiarului, a fost, ulterior acordării garanției și contragaranției, constatat ca fiind fals.

În speță, dosarul penal nr. x/2012, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 87/2016 de condamnare a beneficiarului B. S.R.L și a asociatului/administratorului acestuia, C., s-a constituit ca urmare a trimiterii în judecată dispuse prin rechizitoriul din data de 17.10.2012 întocmit în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj.

Dosarul penal în care au fost efectuate cercetări cu privire la beneficiarul B. S.R.L și asociatul/administratorul său a fost înregistrat în anul 2011, ulterior momentului din anul 2010 când, potrivit prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010 anterior expuse, a avut loc analiza recurentei-reclamante privind îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar.

Întrucât demersurile pentru verificarea condițiilor de eligibilitate privind pe beneficiar trebuiau întreprinse de recurentă la momentul acordării garanției și, respectiv, a contragaranției, reprezentat de data de 16 decembrie 2010 a emiterii Scrisorii nr. 967, rezultă că recurenta-reclamantă nu putea avea în vedere la această dată elementul viitor al constatării caracterului fals al facturii în discuție, cercetările în dosarul penal fiind declanșate în anul următor verificărilor (2011), iar pronunțarea hotărârii penale de condamnare (nedefinitive) având loc mult mai târziu față de momentul acordării contragaranției, în anul 2016.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanției și, respectiv, contragaranției, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de recurentă în anul 2010, neputând fundamenta concluzia instanței de apel, aceea că recurenta-reclamantă și-ar fi încălcat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010 privind verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului garanțiilor.

Așa fiind, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei-reclamante, potrivit căreia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor Normei nr. 1/2010, parte integrantă din Convenția de contragarantare încheiată de părți.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 497 din același cod, va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1577 din 05 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2020.