ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2061/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21.02.2017 sub nr. x/2017, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, a chemat în judecată pe pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 și următoarele din C. proc. civ., art. 1270 și 1489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuța 1, 2 și 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2009, precum și pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente în speță.

Prin sentința civilă nr. 3266 din 25 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM), solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței și, pe cale de consecință, admiterea cererii introductive de instanță și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2632 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva sentinței civile nr. 3266 din 25 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că:

A admis acțiunea.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 819.293,21 RON reprezentând contragaranție și la dobânda legala aferentă calculată de la 05.06.2016 si până la data achitării efective.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 17.697 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat cerere de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivare, sub aspectul circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

A susținut că în considerente, instanța de apel face o gravă confuzie între noțiunile de "autoritate de lucru judecat" și "putere de lucru judecat", atunci când reține:

"câtă vreme prezentul litigiu privește cererea de obligare a pârâtei la plata contragaranției acordată Fondului pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 966/16.12.2010, care este o altă scrisoare decât cea care a făcut obiectul analizei în dosarul cu nr. x/2017, nu se poate vorbi despre puterea de lucru judecat, câtă vreme nu se pune problema ca în prezenta cauză să se confirme sau infirme ceea ce s-a soluționat anterior" și, de asemenea, că:

"esențial este faptul că în cele două dosare garanțiile au fost acordate în baza unor scrisori de garantare diferite".

Astfel, a considerat că motivele pe care se întemeiază instanța de apel sunt contradictorii, în speță instanța respingând argumentele recurentei în susținerea puterii de lucru judecat, cu o motivare vizând inexistența autorității de lucru judecat.

Concret, a precizat că în situația în care, în cele două dosare, garanțiile nu ar fi fost acordate în baza a două scrisori diferite, s-ar fi pus problema autorității de lucru judecat, aspect la care se raportează în motivare instanța de apel, deși nu a fost invocat de recurenta-pârâtă.

Așadar, a susținut că în cauză trebuia analizată puterea de lucru judecat, apărare diferită de excepția autorității de lucru judecat, motivarea deciziei atacate fiind contradictorie argumentelor invocate.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat in mod vădit eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, socotind, fără niciun temei, că acest text se referă, în mod exclusiv, la verificarea îndeplinirii de către intimata-reclamantă a mandatului acordat pentru acordarea contragaranției.

Recurenta a precizat că dispozițiile Art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 conțin două condiții pentru plata contragaranției, una dintre acestea se referă la acordarea contragaranției, dar cealaltă obligație, ignorată de instanța de apel, se referă la plata garanției.

Sub un al doilea aspect, a susținut că instanța de apel a încălcat sau a ignorat dispozițiile art. 6.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010:

"GARANTUL acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligenta pe care o practica în cazul garanțiilor pe care le acorda fără această protecție", deoarece a ignorat faptul că obligația de diligență a reclamantei-intimate se referă nu doar la acordarea contragaranției, ci și la monitorizarea și plata acesteia.

A subliniat și argumentat faptul că, potrivit Convenției, intimata-reclamantă era obligată la monitorizarea creditelor cu prudență și diligență și la a se asigura de situația financiară corectă și fidelă a beneficiarului, pe tot parcursul creditului garantat, obligațiile intimatei-reclamante față de recurenta-pârâtă subzistând și după acordarea garanției contragrantate.

Or, în cauză, intimata-reclamantă a plătit garanția cu încălcarea obligației de diligență prevăzuta la art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010, cunoscând faptul că beneficiarul garanției este implicat în activități penale, care includ infracțiuni de fals, cu consecințe majore asupra situațiilor financiare ale acestuia.

Sub un al treilea aspect, a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 2 și 3 alin. (1) O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. și dispozițiile art. 7.1. din Convenția de Contragarantare 1/2010, neluând în considerare că recurenta-pârâtă preia riscul creditului, dar nu preia și riscul de fraudă (operațional).

A precizat că în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit, riscul operațional, astfel cum este definit la pct. 52 corelat cu art. 324, reprezintă un risc de pierdere, iar pierderea este definită, în principal, prin raportare la fraudă.

Mutatis mutandis, în considerarea informațiilor cu privire la implicarea beneficiarului B. S.R.L. în activități ilicite cu caracter penal, recurenta-pârâtă a decis respingerea cererii de executare aferente acestui beneficiar, având ca temei prevederile invocate anterior, corelate cu dispozițiile Art. 7.4. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, potrivit cărora FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. plătește contragarantia dacă au fost respectate condițiile de plată a garanției.

A mai susținut că în mod corect a reținut instanța de fond că:

"declararea ca falsă a unor înscrisuri de către instanța penală conduce, pe latura civilă, la constatarea nulității absolute a înscrisului, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consecințele se extind inclusiv asupra actelor ulterioare care au stat la baza acordării contragaranției".

În plus, a făcut referire la prevederile art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, subliniind că recurenta-pârâtă nu se poate asocia eventualelor infracțiuni de corupție, iar plata contragaranției aferente beneficiarului B. S.R.L., în contextul desfășurării unor anchete penale, ar fi putut expune recurenta cel puțin unui risc reputațional, ar fi reprezentat un prejudiciu pentru statul român și ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană.

Recurenta-pârâtă a mai invocat, în cadrul recursului formulat, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragarantiilor, fiind încălcate atât spiritul, cât și litera legii.

A susținut că, potrivit art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voința concordanta a părților, iar nu după sensul literal al termenilor., iar la stabilirea voinței concordante se va tine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Pentru a pronunța o hotărâre justă legală și definitivă, instanța trebuie să interpreteze sistematic prevederile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinului MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 și Normei nr. 1/2012 pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2010 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care recurenta-pârâtă a fost înființată.

A considerat că, în realitate, intimata-reclamantă a ignorat toate obligațiile sale, în sensul anterior menționat, abuzând de alte prevederi convenționale, care i-ar fi permis să acopere garanția plătită din fondurile FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. prin cererea de executare a contragaranției.

În plus, prin declararea ca false a unor înscrisuri contabile nu se poate mai verifica starea de dificultate a companiei, raportat la scopul Convenției nr. 1/2010 încheiată între părți, în aplicarea Normei 1/2010 privind schemele de ajutor, iar raportat la scopul pentru care recurenta-pârâtă a fost înființată, respectiv susținerea societăților viabile, cu potențial de dezvoltare și cu o situație financiară certă, respectiv corectă, rezultă că dispozițiile contractuale au fost încălcate, iar intimata-reclamantă este în culpă.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a încălcat dispozițiile C. civ. care reglementează efectele nulității, în raport cu împrejurarea că declararea ca false a unor documente financiare ale societății are impact asupra documentelor prezentate pentru obținerea contragaranției (declarații, situații financiare) deoarece, în acest caz, nu se poate verifica eligibilitatea beneficiarului, în speță fiind aplicabil și principiul potrivit căruia "fraus omnia corrumpit."

Astfel, a făcut referire la faptul că instanța de apel a ignorat cu totul efectele nulității înscrisului declarat fals, considerând în mod greșit că, de vreme ce sentința penală nr. 87/2016 este ulterioară datei acordării contragaranției, nu mai prezintă relevanță în prezenta cauză.

Or, potrivit principiilor nulității actului juridic, efectele nulității retroactivează, actul nul fiind considerat a nu fi fost niciodată încheiat, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consacrat în art. 1254 alin. (2) din C. civ., desființarea actului determină și desființarea actelor subsecvente.

Ca atare, analiza criteriului de eligibilitate referitor la dificultate, ce are la bază situațiile financiare ale benficiarului, este vădit viciată, îndoielnică și nu se poate confirma îndeplinirea de către beneficiar a acestui criteriu.

Sintetizând cele anterior expuse, a arătat că, la momentul plății garanției contragrantate, respectiv anul 2014, recurenta cunoștea despre existența faptelor penale și a hotărârilor penale, așa încât plata unei astfel de garanții contragarantate atrage culpa intimatei-reclamante, care nu a dat dovada de prudență și diligență, contrar scopului Convenției.

Situația de fapt prezentată atestă, fără niciun dubiu faptul că beneficiarul a fost implicat în activități cu caracter penal, de natură să deterioreze și să mistifice situația financiară a societății.

Cum activitatea penală a debutat anterior acordării contragarantiei, nu se poate susține că intimata-reclamantă putea considera îndeplinit criteriul de eligibilitate de a nu fi în dificultate, consecințele deciziilor penale invocate producându-se inclusiv cu privire la situațiile financiare ale societății.

În consecință, executarea și plata garanției de stat, din fonduri publice, a avut loc ca urmare a nerambursării de către beneficiar a creditului cordat, mecanism ce a inclus un risc de fraudă major, din care a făcut parte și reclamanta-intimată, aceasta omițând, cu rea credință, informațiile pe care le deținea și optând să accepte la plată garanția contragarantată, în detrimentul recurentei-pârâte.

De altfel, unul dintre Referatele de acordare a contragarantiilor (Anexa C) arată:

"beneficiarul se încadrează în categoria îndoielnic", iar în avizul de risc nr. x/17.06.2011, unul dintre motivele pentru care se avizează favorabil propunerea de prelungire a garanției pentru creditele încadrate de bancă în categoria "îndoielnic" este că:

"garanția este contragarantată in proporție de 60%".

Se relevă astfel, un abuz de drept al intimatei-reclamante, care și-a exercitat mandatul într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe, cu scopul de a vătăma interesele recurentei-pârâte.

În plus, criteriul de apreciere a culpei intimatei este cel al bunului proprietar, întrucât aceasta este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a mai invocat și faptul că, prin decizia nr. 1577 din 05.07.2018, definitivă, pronunțată în dosarul cu nr. x/2017 (referitor la Scrisoarea de garantare nr. 96//16.12.2010) Curtea de Apel București a admis apelul formulat de recurenta-pârâtă din prezenta cauză (Anexa A) reținând următoarele:

"Cum administratorul și beneficiarul însuși au fost condamnați pentru falsificarea unei facturi din 2009 [...] rezultă că nu se poate considera îndeplinită cerința de la art. 8 lit. c) din Norma 1/2010 în ceea ce privește pe beneficiarul B. S.R.L. și raportat la executarea contragaranției. Prin urmare refuzul apelantei de plată a contragaranției are un fundament contractual motiv pentru care pretențiile intimatei-reclamante nu puteau fi admise.

Contragaranția în discuție nu are însă un caracter irevocabil și necondiționat așa cum pretinde intimata-reclamantă și cum apare declamat uneori în actele întocmite de părți. Instanța reține aceasta, deoarece titulatura de contragaranție irevocabilă și necondiționaăa intră în contradicție cu cuprinsul contractului dintre părți (art. 7.4. alin. (2) din contract) care arată că executarea contragaranției nu este automată, ci depinde de o analiză proprie a contragarantatului vizavi de respectarea mandatului acordat."

Recurenta-pârâtă a mai arătat, în argumentarea recursului, faptul că legislația ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, făcând referire la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.:

"Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat."

În acest context, a menționat dispozițiile art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) și art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul președintelui Consiliului Concurentei nr. 175/2007, menționând că, în considerarea acestor texte legale, a decis stoparea ajutorului de minimis acordat B. și, implicit, încetarea contragarantiei acordate în favoarea acestei societăți, față de neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

A solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 iunie 2019, intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 19 iunie 2019, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată a fost comunicată recurentei-pârâte, care a transmis la dosar, la data de 17 iulie 2019, răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de către intimata-reclamantă și admiterea recursului, pentru motivele invocate în cerere.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai intimatul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că nu este de acord cu soluția propusă prin raport, deoarece o parte din criticile invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 21 octombrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situația în care hotărârea atacată cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanța de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu ocazia interpretării dispozițiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat, cu referire la decizia nr. 1577/05.07.2018, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, deoarece instanța de apel a motivat inexistența autorității de lucru judecat.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Din studierea considerentelor deciziei recurate nu se poate reține existența unei contradicții în logica instanței, câtă vreme aceasta a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. invocate de recurent, constatând că nu se poate reține puterea de lucru judecat cu referire la decizia nr. 1577/05.07.2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă deoarece în cele două dosare garanțiile au fost acordate în baza unor scrisori de garantare diferite.

Or, instanța de apel a arătat în mod clar, faptul că prezentul litigiu privește cererea de obligare a pârâtei la plata contragaranției acordată Fondului pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 966/16.12.2010, care este o altă scrisoare decât cea care a făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/2017, astfel că nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale incidente și prevederile convenției încheiate între părți referitoare la culpa în executarea mandatului acordat, condițiile în care se procedează la acordarea garanției și contragaranției, la aprobarea cererii de plată și la plata contragaranției.

În ceea ce privește situația de fapt, între recurentul-pârât și intimatul-reclamant s-a încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2010, având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile următoarelor scheme de ajutor de minimis, respectiv Norma nr. 1/2010, privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare și Norma nr. 21/2010 privind contragarantarea garanțiilor acordate pentru sprijinirea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (start-up).

La data de 21 august 2008, între reclamant și A. S.A. -Finanțator - a intervenit Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 78/21.08.2008 (Anexa 33), asa cum a fost modificată și completată, având ca obiect garantarea de către intimatul-reclamant, în calitate de fideiusor, a finanțărilor individuale acordate de către Finanțator beneficiarilor de finanțare (întreprinderi mici și mijlocii) care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 3.1. din Convenție.

Litigiul de față se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentului privind plata contragaranției aferente executării de către finanțator a Scrisorii de garantare nr. 966 din 16 decembrie 2010, prin care reclamantul a acordat în favoarea Băncii o garanție financiară în limita sumei maxime de 257.199 euro, reprezentând 70,0001 % din soldul Contractului de credit nr. x/23.12.2010 cu modificările și completările ulterioare, acordat de Finanțator - Banca - beneficiarului B. S.R.L.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a reținut în mod corect că intimatul-reclamant a acordat garanția contragarantată conform mandatului primit, potrivit art. 4.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, cu respectarea criteriilor din Anexa C9 a acestei Convenții și ulterior, a plătit finanțatorului garanția, în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în Scrisoarea de garantare și în Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 78 din data de 21 august 2008, încheiată cu banca finanțatoare.

Examinând prevederile art. 4.1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, Înalta Curte reține că intimatul-reclamant a fost mandatat de recurent să acorde contragaranțiile în condițiile prevăzute prin această convenție, procedura de acordare a acestor contragaranții presupunând, printre alte operațiuni ce trebuiau îndeplinite, verificarea încadrării beneficiarului în condițiile prevăzute la capitolul "Beneficiarii și criteriile de eligibilitate" din Norma nr. 1/2010 care, potrivit art. 2.3 din Convenția de contragarantare, constituie parte integrală din aceasta.

Una din condițiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranțiilor este menționată de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010, lit. c) a acestui articol, impunând condiția ca beneficiarul contragaranției să nu fie considerat "întreprindere în dificultate".

Potrivit dispozițiilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, îndeplinirea acestei condiții urma a fi apreciată prin prisma informațiilor rezultate din situațiile financiare ale beneficiarului aferente ultimelor două exerciții financiare încheiate, acestea fiind analizate potrivit criteriilor din Anexa B.2 la Norma nr. 1/2010, a informațiilor furnizate de Registrul comerțului și Buletinul procedurilor de insolvență, fiind necesară și declarația pe propria răspundere dată pe formularul din Anexa B la Norma menționată.

Pe de altă parte potrivit art. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, parte integrantă din Convenția de contragarantare, o întreprindere este considerată "în dificultate" în următoarele situații: (i) în cazul unei întreprinderi cu răspundere limitată, atunci când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social al acesteia, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni; (ii) în cazul unei întreprinderi în care cel puțin o parte din asociați răspunde nelimitat pentru creanțele acesteia, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, așa cum reiese din evidențele contabile al întreprinderii, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în decursul ultimelor 12 luni; (iii) în cazul oricărei întreprinderi, indiferent de forma juridică, care întrunește condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență; (iv) în cazul în care niciuna dintre condițiile prevăzute anterior nu este îndeplinită, o întreprindere este considerată în dificultate dacă cel puțin două dintre condițiile următoare sunt îndeplinite simultan: cifra de afaceri scade cu mai mult de 50% în anul N (ultimul exercițiu financiar încheiat) față de anul N-2 și, deopotrivă, datoriile cresc cu mai mult de 50% în anul N față de anul N-2 sau pierderile înregistrate sunt cu 50% mai mari în anul N față de anul N-2.

Prin urmare, modul de redactare a textelor anterior evocate din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și din Norma nr. 1/2010 confirmă argumentele reținute de instanța de apel în decizia recurată, în sensul că, momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, între care și aceea dacă beneficiarul garanției și al contragaranției este o întreprindere aflată în dificultate, este, în mod logic, momentul acordării acestor garanții, nu un moment ulterior.

În recursul dedus judecății, recurentul-pârât a invocat faptul că beneficiarul nu îndeplinea cumulativ condițiile prevăzute de art. 8 din Norma 1/2000, în sensul că nu putea fi considerat o întreprindere care nu era în dificultate, pentru că în privința sa era deschisă urmărirea penală, iar ulterior, atât administratorul beneficiarului, cât și societatea au fost condamnați pentru infracțiuni de fals, ce au vizat inclusiv falsificarea facturii nr. x-1 din data de 26 octombrie 2009 cuprinsă în situația financiară din 2009, în baza căreia s-a acordat, în anul 2010, contragaranția. Astfel, unul dintre înscrisurile care a servit la analiza de către intimatul-reclamant a situației financiare a beneficiarului, a fost, ulterior acordării garanției și contragaranției, constatat ca fiind fals.

În speță, dosarul penal nr. x/2012, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 87/2016 de condamnare a beneficiarului B. S.R.L și a asociatului/administratorului acestuia, C., s-a constituit ca urmare a trimiterii în judecată dispuse prin rechizitoriul din data de 17.10.2012 întocmit în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj.

Dosarul penal în care au fost efectuate cercetări cu privire la beneficiarul B. S.R.L și asociatul/administratorul său a fost înregistrat în anul 2011, ulterior momentului din anul 2010 când, potrivit prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010 anterior expuse, a avut loc analiza intimatului-reclamant privind îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar.

Întrucât demersurile pentru verificarea condițiilor de eligibilitate privind pe beneficiar trebuiau întreprinse de reclamant la momentul acordării garanției și, respectiv, a contragaranției, reprezentat de data de 16 decembrie 2010 a emiterii Scrisorii nr. 966, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că intimatul-reclamant nu putea avea în vedere la această dată elementul viitor al constatării caracterului fals al facturii în discuție, cercetările în dosarul penal fiind declanșate în anul următor verificărilor (2011), iar pronunțarea hotărârii penale de condamnare (nedefinitive) având loc mult mai târziu față de momentul acordării contragaranției, în anul 2016.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanției și, respectiv, contragaranției, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2010, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010 privind verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului garanțiilor.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 969, 970 și 1073 din C. civ., reținând cu justețe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a garanției sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, conform cărora "FRC plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit(...)."

Susținerea recurentului conform căreia instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanță prin raportare la considerentele reținute de instanța de apel.

Prin referirea la dispozițiile art. 1266 C. civ., recurentul-pârât se raportează de fapt la modul în care instanța a interpretat și aplicat Convenția nr. 1/2010 încheiată de părți și nu poate încadrat în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că vizează exclusiv aspecte de apreciere și interpretare a clauzelor contractuale, ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului-pârât, în speță nu este incident principiul "quod nullum este nullum producit effectum", consacrat în art. 1254 alin. (2) din C. civ., având în vedere dispozițiile legale speciale mai-sus analizate.

Înalta Curte constată că legislația ajutorului de stat nu este incidentă în speță, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2020 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenția nr. 1/2010.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2632 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2632 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2020.