ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1970/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTRPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

1) să fie obligat pârâtul să plătească reclamantului contragaranția în sumă totală de 1.185.369,20 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea finanțatorului A. S.A., în baza Confirmării de garantare nr. x/04.04.2013, precum și a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/20.03.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 05.06.2017 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligația să efectueze plata - 06.03.2017) până la plata efectivă a sumei datorate.

2) să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., ale C. civ., precum și pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente în speță.

Prin întâmpinare, FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției necompetenței funcționale a instanței și trimiterea cauzei la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, instanța competentă după natura litigiului; excepția tardivității acțiunii, întrucât solicitarea de a recunoaște dreptul de a se face plata contragaranției s-a făcut cu încălcarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; pe fond, a solicitat să se respingă cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale procesuale a secției a VI-a a Tribunalului București, reținând, în esență, că natura litigiului este una de drept civil. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, și excepția tardivității acțiunii, apreciind că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, Convenția de contragarantare nr. 1/2012 neavând natura juridică a unui contract administrativ asimilat.

Totodată, constatând cauza în stare de judecată, instanța a acordat cuvântul asupra acesteia și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 25.06.2020, iar, ulterior, la data de 09.07.2020.

Prin sentința civilă nr. 1083 din 9 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.185.369,20 RON reprezentând contragaranție, precum și la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 1.185.369,20 RON începând cu data de 06.03.2017 și până la plata efectivă a sumei datorate.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 22.152,962 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de dezbateri din 25.06.2020, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 128A din 25 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1083 din data de 09.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 1.185.369,20 RON începând cu data de 05.06.2017 și până la plata efectivă a sumei datorate.

A menținut în rest sentința.

A dispus restituirea către apelantul-pârât a sumei de 750,56 RON reprezentând taxă de timbru achitată în plus.

A obligat intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 134,45 RON reprezentând taxă de timbru.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, conform art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare, recurentul a arătat că decizia civilă nr. 128/25.01.2021 este nelegală, susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o succintă prezentare a parcursului procesual, recurentul (F.R.C.) a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat ca întemeiată soluția primei instanțe, deoarece, în opinia sa, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către F.R.C., aceasta neputând fi acordată în situația în care I.M.M.-ul beneficiar se află în executare silită, sens în care a indicat normele de drept material pe care le consideră a fi fost încălcate.

Așadar, a învederat că soluția Tribunalului este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor: art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către F.R.C.; art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ. raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 3.1 alin. (1), art. 4.1., art. 5.1., art. 6.4. alin. (2) și alin. (4), art. 12.8 și la Norma nr. 1/2012: art. 2.1 lit. f) pct. iii), art. 4.1 alin. (1) lit. e).

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material de către Curtea de Apel referitor la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate cu privire la executarea silită a beneficiarului, recurentul a evocat considerentele instanței de apel prin care aceasta a respins criticile pârâtului (recurent) din apel, susținând că instanța de apel s-a raportat doar la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012.

În accepțiunea recurentului, în speță, sunt aplicabile și dispozițiile art. 3.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, în acord cu care, pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în norme, intimatul-reclamant asumându-și obligația (astfel cum rezultă din art. 4.1. din aceeași convenție) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare prevăzute în Norme.

În continuare, recurentul susține că, analizând criteriul de eligibilitate referitor la "executarea silită", se observă că la cap. IV din Norma 1/2012 (intitulat "Beneficiarii finali, solicitanții și criteriile de eligibilitate"), la art. 4.1 alin. (1) lit. e), se prevede că nu pot fi beneficiari ai contragaranțiilor IMM-urile care se află în executare silită.

Mai arată că, atât Norma 1/2012, cât și Convenția nr. 1/2012 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 ("Condițiile în care se acordă contragaranțiile sunt puse în aplicare prin convenții de contragarantare"), iar potrivit pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranțiilor.

Prin urmare, în opinia recurentului, din interpretarea Convenției nr. 1/2012 prin coroborarea tuturor prevederilor din contract, nu se poate plăti o contragaranție care a fost acordată unui beneficiar neeligibil.

Totodată, recurentul subliniază că, prin sensul acordat de către instanța de apel anexei la convenție referitor la documentele pe baza cărora se verifică criteriul privind executarea silită se restrânge înțelesul acordat acestui criteriu de eligibilitate prin actul principal (Norma nr. 1/2012) sau prin legislația secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011). Prin urmare, consideră că intimatului, parte a convenției de contragarantare și destinatar al Normei nr. 1/2012, îi este opozabilă verificarea criteriului de eligibilitate referitor la "executarea silită".

Astfel, recurenta susține că instanța de apel nu doar că nu a aplicat legislația în materie, dar nici Convenția nr. 1/2012 nu a interpretat-o în mod sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, în lumina legii, încălcând, astfel, art. 1267 din C. civ. (Interpretarea sistematică).

În plus, arată că, dacă ar fi aplicat interpretarea consfințită la art. 1266 C. civ. (Interpretarea după voința concordantă a părților), ar fi concluzionat că nu se poate plăti o contragaranție care a fost acordată unui beneficiar neeligibil.

În ceea ce privește aplicarea cadrului normativ la situația de fapt, recurentul amintește că, în urma verificării modului de îndeplinire a mandatului de către F.N.G.C.I.M.M., cu privire la criteriul ca societatea să nu se afle în executare silită, a constatat că societatea B. S.R.L. figura în procedura de executare silită la data declarației de eligibilitate, potrivit Adresei ANAF - x/11.01.2017.

În continuare, recurentul a evocat ceea ce a reținut instanța de apel cu privire la aceste înscrisuri, anume că "certificatul de atestare fiscală trebuie să fie valabil la data semnării declarației pe propria răspundere din Anexa B1 (declarație pe propria răspundere pentru acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranție). Cum acesta avea valabilitate 30 de zile de la data emiterii, în cazul persoanelor juridice, iar beneficiarul a semnat această declarație la data de 06.03.2013, rezultă că data de 28.02.2013, la care se atestă inexistența datoriilor restante la bugetul de stat a fost avută în vedere în mod corect. Prin urmare, Curtea constată că susținerile apelantei în sensul că data menționată în certificatul de atestare fiscală era prea veche, sunt nefondate".

În concluzie, recurentul a evidențiat că instanța nu a avut deloc în vedere faptul că intimata a acordat contragaranția la 04.04.2013 și ca atare, la acest moment trebuia să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, nu cu o lună în urmă.

Mai mult, a învederat că sarcina de a dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate revine intimatului, în baza mandatului acordat și a art. 249 C. proc. civ., motiv pentru care, în opinia sa, împrejurarea că reprezentantul societății a știut sau nu de executarea silită este o chestiune subiectivă, care se poate dovedi doar în cazul unor cercetări penale. Or, în speță, cadrul normativ și convențional prevede că nu sunt eligibile societățile aflate în executare silită, și nu stipulează că nu sunt eligibile societățile ai căror reprezentanți cunosc că se află în executare silită.

Recurentul conchide în sensul că instanța a reținut corect starea de fapt, dar a aplicat greșit cadrul normativ, considerând că aceste înscrisuri nu au relevanță sub aspectul îndeplinirii acestui criteriu de eligibilitate cât timp există declarație pe propria răspundere.

Însă, contrar celor reținute de Curtea de Apel, recurentul apreciază că înscrisul de la A.N.A.F. (pentru executările silite ale creanțelor bugetare) este în măsură să facă dovada neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției [în raport de art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, coroborate cu pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către F.R.C., art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012].

Referitor la declarația pe propria răspundere, recurentul susține că, atât legislația secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011), cât și actele emise în aplicarea sa (Norma și Convenția aplicabile în speță), precum și legislația ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci și obligația de a nu plăti contragaranții unor beneficiari neeligibili.

În acest sens, învederează că, la dosar, există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, pe care le menționează și arată că, în opinia sa, Curtea, în aplicarea normelor imperative ale legislației secundare, precum și interpretând corect normele convenționale, nu putea ignora toate aceste înscrisuri, în special adresa A.N.A.F. - înscris autentic care dovedește faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data declarației de eligibilitate.

În acest sens, amintește că, potrivit art. 270 alin. (1) C. proc. civ.:

"Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii."

Referitor la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către F.N.G.CI.M.M., susține că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, intimata avea obligația verificării criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită la acordarea contragaranției, având în vedere: obligația pe care și-a asumat-o prin art. 4.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 de a verifica încadrarea beneficiarului în criteriile de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme; art. 3.1 din aceeași Convenție potrivit căruia pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în Norme; art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 potrivit căruia nu pot fi acordate contragaranții întreprinderilor aflate în executare silită; art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care stipulează că nu pot beneficia de contragaranții IMM-urile aflate în executare silită; art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012, potrivit căruia "GARANTUL acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție"; art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012 prin care intimata și-a asumat obligația de a îndeplini prevederile contractuale ca un bun proprietar.

Susținând că, pentru plata contragaranțiilor, este necesară îndeplinirea condițiilor legale, recurentul evocă Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. (art. 5 din Anexa) și Norma nr. 1/2012 care prevăd că beneficiarii contragaranțiilor sunt întreprinderile care nu se află în executare silită. Or, potrivit recurentului, starea de executare silită a beneficiarului a fost demonstrată. Prin urmare, arată că, indiferent de existența sau inexistența culpei intimatei în îndeplinirea mandatului, legea prevede că nu se pot acorda, și cu atât mai mult plăti, contragaranții unei întreprinderi aflate în executare silită.

A mai învederat că, deși instanța de apel a reținut faptul că intimata avea obligația verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în temeiul art. 4.1. din Convenția nr. 1/2012, în mod paradoxal a constatat că aceasta și-a îndeplinit mandatul, întrucât F.R.C. nu a dovedit că intimata cunoștea starea de executare silită a beneficiarului la momentul la care a verificat îndeplinirea condițiilor de eligibilitate. În acest context, recurentul subliniază că tocmai acest fapt i se impută intimatei, respectiv că, în considerarea obligației de loialitate, diligență și de prudență ce incumbă mandatarului profesionist, aceasta nu a verificat corespunzător îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Așadar, recurentul subliniază că, uzând de minime diligențe, intimata ar fi fost în măsură să cunoască că, în realitate, declarația beneficiarului este falsă și că aceasta se afla în executare silită, potrivit adresei A.N.A.F. - x/11.01.2017.

În continuare, a mai arătat că, într-un contract, clauzele trebuie interpretate sistematic și teleologic, după voința concordantă a părților, iar nu după sensul strict literal al termenilor. În acest sens, arată că, pentru a pronunța o hotărâre justă, este necesar să se interpreteze sistematic O.U.G nr. 23/2009, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 și Norma nr. 1/2012 pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2012, și pentru a respecta scopul contractului și interesul politico-economic pentru care F.R.C. a fost înființată.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 12.8 din Convenție, diligența în îndeplinirea obligațiilor contractuale este aceea a unui bun proprietar, aspect asupra căruia instanța de apel reține doar că "invocarea art. 2.018 alin. (1) teza 1 C. civ. sau a art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012 nu sunt de natură a legitima o obligație a intimatei de a efectua demersuri suplimentare".

Față de această interpretare, recurentul opiniează că cele două articole, care consacră conduita intimatului în realizarea obligațiilor și care se armonizează și cu art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012, rămân fără sens practic.

Amintind, totodată, că intimata este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările și completările ulterioare și a art. 5 din Actul constitutiv al F.N.G.C.I.M.M., recurentul conchide în sensul că intimatei îi este cunoscut regimul juridic al garanțiilor și contragaranțiilor și condițiile de acordarea ale acestora, criteriile de eligibilitate fiind stricte întrucât aceste "ajutoare" provin din bani publici.

În continuare, recurentul evidențiază că, în Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012, se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declarația pe propria răspundere și documentul de consultare a informațiilor de pe site-ul F.R.C., însă, în opinia sa, acestea sunt minime demersuri, întrucât o anexă nu poate restrânge dispozițiile actului principal, cu atât mai mult cu cât înscrisurile pe care le-a atașat dovedesc fără putință de tăgadă neeligibilitatea beneficiarului.

Prin urmare, arată că, atâta timp cât, din minime verificări, a rezultat că IMM-ul putea fi în executare silită, intimatul trebuia să efectueze demersuri pentru a clarifica situația, având în vedere și obligația de diligență pe care o avea, în temeiul art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012 ("GARANTUL acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție"). Așadar, în opinia sa, Garantul avea obligația de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției, cu diligența unui bun proprietar.

În acest sens, recurentul invocă o decizie pronunțată de către Î.C.C.J. într-o speță similară (Decizia nr. 1332/17.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016).

În continuare, recurentul arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, intimata avea obligația expresă de a acționa cu diligență, ca un bun proprietar (a se vedea art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012), prin coroborarea tuturor informațiilor pentru a aprecia asupra îndeplinirii acestui criteriu.

Totodată, evocând ce a reținut instanța de apel cu privire la executarea Convenției nr. 1/2012, anume că intimata-reclamantă trebuie să respecte întocmai instrucțiunile apelantei-părâte, care sunt expuse, expres, în contract, recurentul susține că, deși a încercat să dovedească faptul că obligația de a acționa cu diligență și ca un bun proprietar presupune și efectuarea altor demersuri decât cele expres prevăzute în contract, aducând în acest sens probe din litigii similare, în care intimata a verificat acest criteriu de eligibilitate, Curtea le-a înlăturat ca nefiind relevante în speță.

Or, în accepțiunea sa, aceste înscrisuri dovedeau faptul că intimata, în spețe similare, a efectuat aceste verificări pe care le numește suplimentare, motiv pentru care, recurentul arată că, în acest caz, a fost o lipsă de diligență a intimatei.

Nu în ultimul rând arată că, deși intimata și-a însușit obligația de a efectua și alte demersuri, a ales să nu efectueze chiar demersul menit a clarifica întrutotul situația beneficiarului din perspectiva criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită.

Prin urmare, recurentul conchide în sensul că reclamantul avea obligația să verifice pe site-ul A.N.A.F. dacă beneficiarul se află în executare silită.

Totodată, arată că acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia.

În acest sens, precizează că acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției sunt etape distincte prevăzute de Convenția nr. 1/2012, după cum urmează: o primă etapă, cea a acordării și confirmării contragaranției, prevăzută la capitolul 4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, în care Fondul de garantare acordă în numele F.R.C. contragaranția, după ce verifică îndeplinirea condițiilor de eligibilitate conform mandatului, iar F.R.C. confirmă contragaranția; o a doua etapă, cea a executării contragaranțiilor, prevăzută la Capitolul 6 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Mai arată că, potrivit Contractului, F.R.C. este îndreptățit să refuze executarea contragaranției în situația în care, cu ocazia examinării cererii de executare, se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară acordării și confirmării contragaranției.

Evocând art. 6.4 alin. (2) și (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, recurentul susține că, din prevederile contractuale mai sus arătate, rezultă, fără echivoc, faptul că F.R.C. este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că beneficiarul garanției și contragaranției nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanțiilor/contragaranțiilor.

Așadar, recurentul susține că, potrivit Convenției de contragarantare nr. 1/2012, nu se acordă contragaranții unei întreprinderi aflate în executare silită.

Prin urmare, recurentul conchide în sensul că, potrivit contractului, cererea de executare se respinge în cazul în care, în etapa executării contragaranțiilor, o etapă distinctă de etapa acordării și confirmării contragaranției, F.R.C. constată că nu sunt respectate criteriile de eligibilitate, iar F.R.C. confirmă contragaranția, anterior etapei executării contragaranțiilor, altfel spus, anterior analizei cu privire la verificarea privind respectarea Normei aplicabile și a convenției, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la Convenție.

În acord cu cele mai sus precizate, recurentul învederează că, potrivit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, F.R.C. nu preia riscul operațional al Garantului, aspect asupra căruia instanța de apel a reținut că nu este incident în cauză deoarece intimata a respectat mandatul.

Totodată, recurentul arată că, la data intrării în vigoare a Convenției nr. 1/2012, riscul operațional era definit la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, astfel "risc operațional - risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe. Riscul operațional include și riscul legal", aceasta fiind, potrivit afirmațiilor recurentului, și definiția pe care părțile au avut-o în vedere la acordarea contragaranțiilor în baza Convenției nr. 1/2012, aspect necontrazis de partea adversă.

Prin urmare, recurentul apreciază că acordarea contragaranției unui beneficiar, care era în executare silită la data acordării, reprezintă un risc operațional, pe care F.R.C. nu îl preia în conformitate cu prevederile din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

În acest sens, arată că, întrucât intimata nu a depistat executarea silită/starea de dificultate a beneficiarului, deși avea posibilitatea, așa cum a explicat anterior, reprezintă un risc operațional al său, de pierdere, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe, care nu îi poate fi transferat recurentului.

În ceea ce privește legislația ajutorului de stat, recurentul arată că aceasta impune stoparea ajutorului acordat acestui beneficiar, raportat la situația de fapt existentă.

În acest sens, susține că instanța de apel nu a avut în vedere următoarele prevederi: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011, pct. 2 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 - Condiții de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., cu temeiurile legale indicate: prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare (F.R.C.), aprobată prin Legea nr. 312/2009, cu modificările și completările ulterioare; Regulamentul CE nr. 1998/2006 privind aplicarea dispozițiilor art. 87 și 88 din Tratatul CE referitor la ajutorul de minimis; Regulamentul CE nr. 1535/2007 privind aplicarea dispozițiilor art. 87 și 88 din Tratatul CE ajutoarelor de minimis în sectorul producției de produse agricole; alte reglementări comunitare în materie de ajutor de stat și dispoziții legale naționale aplicabile; Cap. I. Prevederi generale din Norma nr. 1/2012 (art. 1.1 alin. (1)-(2); Convenția de contragarantare nr. 1/2012:

"Luând în considerare că activitatea de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. se supune reglementărilor comunitare privind acordarea de ajutoare de stat/de minimis, Părțile convin să aplice cele mai bune practici în domeniul garantării și al contragarantării și să încheie prezenta convenție ca un program de sprijin pentru IMM-uri, pentru a facilita accesul acestora la finanțare".

În continuare, recurentul arată că obiectul de activitate al F.R.C. este unic și constă în contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de IMM-uri, conform legii, iar acordarea contragaranțiilor se realizează pe bază de scheme transparente de ajutor de minimis, intitulate Norme de contragarantare, elaborate și implementate conform legislației naționale și europene din domeniul ajutorului de stat, precum și a Ordinului M.I.M.M.C.M.A.

nr. 1364/2009, ulterior Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, de aprobare a condițiilor de acordare a contragaranțiilor.

De asemenea, a mai arătat că, în cadrul acestor scheme, F.R.C. este furnizor de ajutor, iar beneficiarii finali ai ajutoarelor sunt IMM-urile.

Așadar, recurentul evidențiază faptul că mecanismul de acordare și executare a contragaranțiilor este reglementat, pe lângă convențiile de contragarantare, și de legislația ajutorului de stat și, ca atare, sunt incidente reglementările din domeniul ajutorului de stat, astfel: O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, art. 18 alin. (1) și alin. (3); Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 175/2007, sens în care evocă art. 15 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) lit. b), art. 16 alin. (2).

Suplimentar, recurentul precizează că, în calitate de societate cu capital majoritar de stat, este supus controlului Curții de Conturi, iar în calitate de furnizor de ajutor de minimis, poate fi verificat de Comisia Europeană, în conformitate cu articolului 108 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Ca atare, susține că se impune o aplicare strictă a legislației, astfel încât să nu se achite contragaranții în favoarea unor beneficiari neeligibili, întrucât, în esență, sumele provin de la stat, care a creat această societate comercială/Fondul Român de Contragarantare, în vederea obținerii de profit dirijat integral pentru a susține IMM-urile cu potențial de dezvoltare, care îndeplinesc criteriile Ordinului MECMA nr. 2199/2011. Așadar, în cazul în care nu obține profit, plata se realizează de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare anuale, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice (art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009). Prin urmare, afirmă că, în speță, este aplicabil și principiul priorității interesului public, convențiile de acest tip fiind complexe și încadrându-se la granița dintre dreptul privat și cel public.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul susține că, în aprecierea sa, decizia recurată este nelegală deoarece s-a dat cu aplicarea și interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar; art. 3 alin. (3) din C. civ.

Față de ceea ce a reținut instanța de apel, anume că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportat la data acordării contragaranției și că nu este incident alin. (3) al aceluiași articol, deoarece F.R.C. exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia apelanta-pârâtă a fost constituită), recurentul apreciază soluția instanței de apel ca nelegală.

În acest sens, arată că F.R.C. este autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că a fost autorizată prin lege să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului la finanțare al sectorului IMM, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

Totodată, evocând preambulul O.U.G. nr. 23/2009 în care se menționează că:

"întrucât toate aceste aspecte vizează interesul public [...] se înființează Fondul Roman de Contragarantare S.A." recurentul arată că, în corelație cu acesta, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 prevede că scopul înființării F.R.C. este îmbunătățirea accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare.

De asemenea, menționează că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, F.R.C. are obiect unic de activitate: acordarea de contragaranții (în condiții de ajutor de minimis).

În continuare, mai arată că F.R.C. este înființat în baza unei legi, respectiv O.U.G. nr. 23/2009, în condițiile în care dispozițiile art. 191 alin. (1) din C. civ. prevăd că "persoanele juridice de drept public se înființează prin lege". Totodată, susține că doar forma de înființare este cea prevăzută de Legea nr. 31/1990, obiectul său fiind cel din norma specială, respectiv din O.U.G. nr. 23/2009.

Prin urmare, arată că toate aceste particularități ale statutului său juridic constituie diferențe majore față de regimul juridic al unei societăți pe acțiuni obișnuite, care acționează în condiții de piață și are scop lucrativ. Mai mult, subliniază că aceste trăsături sunt incompatibile cu regimul juridic de drept comun al unei societăți pe acțiuni, fiind instituite de legiuitor în considerarea scopului specific al F.R.C., de prestare a unui serviciu public, în regim de putere publică, ca autoritate publică asimilată, în sensul Legii nr. 554/2004.

În plus, arată faptul că dobânda, fie și penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragarantiei, urmând soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale, consecința aplicării acestui principiu constând în faptul că nu există obligația de plată a accesoriului-dobânda penalizatoare, întrucat, în opinia sa, nu există obligația de plată a principalului-contragaranția.

Chiar și în aceste condiții, admițând aplicabilitatea actului normativ mai sus invocat, consideră, contrar celor expuse de Curte, că devine incident art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevede că:

"În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

Recurentul conchide susținerea ultimei critici arătând că, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este o întreprindere fără scop lucrativ, întrucât scopul legal al societății este realizarea interesului public al îmbunătățirii accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare, prin preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare, conform art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009, își desfășoară întreaga activitate pe bază de scheme de ajutor de minimis, deci la costuri sub nivelul pieței și utilizează eventualul profit exclusiv pentru constituire de rezerve necesare acoperirii pierderilor rezultate din activitatea de contragarantare, iar dacă acestea nu se acoperă din rezerve, statul român intervine din punct de vedere financiar în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009.

În încheiere, recurentul reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și pe celelalte prevederi legale invocate.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a invocat excepția nulității cererii de recurs, susținând că aceasta nu conține critici concrete de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar critici de netemeinicie, recurentul fiind nemulțumit de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate. Totodată, intimatul-reclamant a formulat și apărări pe fondul cauzei, solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt a prezentului litigiu, pe care însuși recurentul o consideră corect reținută de instanța de apel, este caracterizată prin încheierea între părțile litigante a unei convenții de contragarantare (nr. 1/2012), în baza căreia recurentul-pârât (F.R.C.) a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Garant) la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim agreat.

În fapt, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a încheiat convenții-cadru de colaborare cu mai mulți finațatori care activează în sistemul bancar românesc, prin care au fost stabilite condițiile acordării de garanții financiare individuale pentru garantarea creditelor contractate de acei clienți ai băncilor care se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

O astfel de convenție cadru a fost încheiată și cu A. S.A. (Finanțator) care, în speță, a acordat un credit societății B. S.R.L., garantat de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Fond) în proporție de 75,60%.

Altfel spus, prin garanția financiară acordată, Fondul și-a asumat obligația de a plăti Băncii 75,60% din soldul finanțării acordate de Bancă, în situația în care, ca urmare a nerambursării creditului garantat de Fond, acordat debitoarei B. S.R.L., Banca formulează cerere de plată.

Ca urmare a nerambursării de către beneficiarul garanției a creditului acordat, la solicitarea Băncii, Fondul a plătit garanția în valoare de 1.975.615,33 RON, reprezentând 75,60% din soldul la zi al finanțării acordate de Bancă, după care, în baza Convenției de Contragarantare nr. 1/2012, s-a adresat F.R.C. (recurentul-pârât) solicitând plata contragaranției în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În urma corespondenței purtate, F.R.C. (recurentul-pârât) a comunicat Fondului (intimatul-reclamant) faptul că a hotărât amânarea adoptării unei decizii privind cererea de executare, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ formulată de F.R.C. împotriva Curții de Conturi a României, motivând că, din analiza efectuată, a rezultat că beneficiarul B. S.R.L. se afla în executare silită la data declarației de eligibilitate (06.03.2013).

Prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe de fond au constatat că, față de dispozițiile contractuale, pârâtul (recurent) avea obligația de plată a contragaranției conform solicitării reclamantului, reținând, astfel, răspunderea contractuală a pârâtului.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a schimbat hotărârea primei instanțe de fond decât sub aspectul datei de la care pârâtul datorează dobânda legală solicitată prin cererea de chemare în judecată, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susține, în esență, că, în mod eronat instanța de apel a validat soluția primei instanțe de fond, întrucât, în opinia sa, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către F.R.C., deoarece aceasta nu se acordă în situația în care IMM-ul beneficiar se află în executare silită.

Cum, o astfel de condiție/criteriu de eligibilitate era ca beneficiarul să nu se afle în procedură de executare silită, recurentul-pârât arată că instanța de apel se raportează în motivarea deciziei sale doar la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012, în condițiile în care, în opinia sa, erau aplicabile și art. 3.1, art. 4.1 din Convenția 1/2012, care făceau trimitere la îndeplinirea criteriilor de eligiblitate și a condițiilor de contragarantare prevăzute în Norme.

În acest sens, recurentul face trimitere la Norma 1/2012 - capitolul IV art. 4.1 alin. (1) lit. e), arătând că, atât Norma nr. 1/2012, cât și Convenția nr. 1/2012 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care, la pct. 5 de anexa sa prevede faptul că IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranțiilor.

Așadar, susține că, prin sensul acordat de către instanța de apel anexei la convenție, referitor la documentele pe baza cărora se verifică criteriul privind executarea silită se restrânge înțelesul dat acestui criteriu de eligibilitate prin actul principal (Norma nr. 1/2012) sau prin legislația secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011).

Prin urmare, consideră că instanța de apel nu a aplicat legislația în materie, și nici Convenția nr. 1/2012 nu a interpretat-o sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, încălcând, astfel, art. 1266-1267 C. civ.

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat faptul că, prin acțiunea formulată, reclamantul a dedus judecății o acțiune în răspundere contractuală, în care pretențiile reclamate se întemeiază pe Convenția de contragarantare cu anexele sale, disputa purtând asupra modului în care intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în procedura verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate în privința beneficiarilor pentru executarea contragaranției.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte va răspunde, totodată, și celorlalte critici formulate de recurentul-pârât în susținerea motivului de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), având în vedere că mare parte din acestea pot fi analizate prin considerente comune.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1 rap. la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1480, 2018, 1266, 1267, 1268 alin. (3) și 1270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4) și la art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, dar și la art. 2.1 lit. f) pct. iii) și art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea."

De asemenea, conform art. 4 din același act normativ, "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor, iar la pct. 13 se instituie obligația ca, prin convenții de contragarantare, să fie puse în aplicare condițiile în care se acordă contragaranțiile.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a mandatat intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenția dintre părți.

Prin urmare, cum în convenția (nr. 1/2012) încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părțile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții, este nefondată critica recurentului-pârât, care a reproșat curții de apel faptul că a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că, într-o decizie de speță, instanța supremă a statuat că FONDULUI NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. îi revine obligația de a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă relevă că, în speța în care a fost pronunțată, contractul care fusese dedus judecății prevedea obligația de evaluare a tuturor circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranției. În schimb, în litigiul de față, Convenția de contragarantare a trasat Fondului obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către același recurent, potrivit căreia, în alte ocazii, Fondul ar fi efectuat verificări și în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, autorul recursului de față a arătat că intimatul-reclamant ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012, însă această clauză cu caracter general nu poate fi interpretată în sensul că ar impune completarea documentelor menționate expres la pct. 4 din Anexa C.7 la convenția de contragarantare.

Cât privește susținerile formulate cu privire la aplicarea cadrului normativ la situația de fapt, în care recurentul descrie ce a constatat în urma verificării modului de îndeplinire a mandatului de către intimatul-reclamant, cu privire la îndeplinirea criteriului în discuție, făcând trimitere la diverse înscrisuri cărora le atribuie o valoare probatorie, Înalta Curte nu le va putea reține spre verificare/analiză, întrucât acestea vizează chestiuni de temeinicie, de apreciere a probatoriului, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, instanțele devolutive fiind suverane în aprecierea probatoriului administrat.

În acest sens, trebuie subliniat că instanțele devolutive au făcut o amplă analiză a probatoriului administrat și au notat că lipsa datoriilor IMM-ului beneficiar a fost constatată prin certificatul fiscal emis la 25.03.2013, aflat în termenul de valabilitate la momentul emiterii confirmării de includere în plafonul de garantare la 04.04.2013, rezultând îndeplinirea obligațiilor asumate de Garant prin convenție, inclusiv a mandatului acordat privind verificarea încadrării beneficiarului în criteriile de eligibilitate și condițiile de contragarantare prevăzute de Norma aplicabilă.

Reamintind faptul că, în cauză, părțile au dedus judecății o acțiune în răspundere contractuală, astfel încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate, Înalta Curte nu va putea reține afirmația recurentului-pârât potrivit căreia acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligația de plată a contragaranției nu există, potrivit art. 6.4. alin. (4) din Convenție, în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiași clauze.

Dintre acestea, autoarea recursului o are în vedere pe cea indicată de lit. b), susținând, așadar, că F.R.C. este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că beneficiarul garanției și contragaranției nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanțiilor/contragaranțiilor. Totodată, arată că F.R.C. confirmă contragaranția anterior etapei executării contragaranțiilor, adică anterior analizei cu privire la verificarea privind respectarea Normei aplicabile și a prezentei convenții, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la Convenție.

Dincolo de faptul că părțile nu neagă parcurgerea procedurii confirmării contragaranției, Înalta Curte reține că îndeplinirea prevederilor art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenție a fost reținută de instanțele de fond, pe baza probatoriului administrat, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului privind lipsa obligației de plată a contragaranției.

Printr-o ultimă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva soluționării capătului accesoriu privind dobânda.

Susținând într-o primă teză, din perspectiva caracterului accesoriu al dobânzii, faptul că nu datorează dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia sa nu există obligația de plată a principalului - contragaranția, recurentul a învederat că, în caz contrar, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

În acest sens a susținut că este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului întreprinderilor mici și mijlocii la obținerea finanțării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, în condițiile în care, așa cum reiese din considerentele precedente, recurentul are obligația de plată a contragaranției (debit principal), acesta datorează, cu titlu accesoriu, și dobândă penalizatoare pentru neîndeplinirea obligației la scadență, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/20