Decizia nr. 552/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2364/2017 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată la data de 17 februarie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 798.279,74 RON, din care: - 575.120,75 RON reprezentând contravaloarea garanției constituite de pârât în favoarea reclamantei conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 17 iulie 2014 și Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 23 iulie 2014; - 223.158,99 RON reprezentând contravaloarea garanției constituite de pârât în favoarea reclamantei conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 17 iulie 2014 și Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 23 iulie 2014; cu cheltuieli de judecată. În drept, art. 969, art. 1652 și următoarele C. civ. (1864), art. 194 și următoarele, art. 453 C. proc. civ. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2364 din 15 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., reținând că pârâtul, FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, a procedat corect, în conformitate cu dispozițiile legale și contractuale, respectiv în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 364/2004 și Convenția cadru - plafon de garantare nr. 153/2011, și a respins în mod justificat cererea de plată. C. Calea de atac împotriva hotărârii tribunalului

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata sumei de 798.279,74 RON.

În motivarea apelului reclamanta apelantă a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală și vădit netemeinică, pârâtul respingând cererea de plată în mod neîntemeiat întrucât din documentele furnizate de către reclamantă pârâtului rezultă că debitoarea B. S.R.L. se încadra în categoria IMM, îndeplinind astfel condițiile de eligibilitate impuse de Convenția cadru - plafon de garantare nr. 153 din 26 septembrie 2011 încheiată între părți pentru acordarea garanției.

În drept, art. 466 și următoarele C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 207/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2364 din 15 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat sentința atacată în sensul că: A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 798.279,74 RON, reprezentând contravaloare garanții. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 11.587,80 RON cheltuieli de judecată în fond. A obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.793,89 RON cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea de apel reclamanta a arătat, după prezentarea situației de fapt, că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică deoarece pe de o parte convenția cadru nr. 153 din 26 septembrie 2011 nu conține nicio clauză în temeiul căreia Fondul să poată respinge cererea de plată ca urmare a lipsei unor înscrisuri din documentația aferentă cererii de plată, iar pe de altă parte debitoarea B. S.R.L. îndeplinea toate condițiile de eligibilitate pentru acordarea garanției Fondului.

Instanța de apel a apreciat ca întemeiate criticile apelantei-reclamante referitoare la îndeplinirea de către debitoarea B. S.R.L. a tuturor condițiilor de eligibilitate pentru acordarea garanției Fondului.

Astfel, instanța de apel a reținut că încadrarea beneficiarului B. S.R.L. în categoria IMM nu a fost contestată de intimatul-pârât, după cum acesta nu a contestat nici îndeplinirea de către acest beneficiar a criteriilor de exigibilitate prevăzute la lit. a)-f) ale art. 3.1.1 din Convenția nr. 153/2011.

Singurul motiv invocat de Fond pentru respingerea cererilor de plată a constat în nedepunerea de către bancă a anexei nr. 7 la convenție, iar prima instanță a reținut în mod eronat ca fiind în obligația băncii depunerea acestui înscris față de obligația sa de a verifica dacă beneficiarul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de garantarea de către Fond a creditului ce urmează a fi acordat.

Instanța de apel a apreciat însă, contrar celor reținute de către instanța de fond, că din modul de redactare a criteriilor de exigibilitate cuprinse la lit. a)-f) ale art. 3.1.1 din Convenția nr. 153/2011 rezultă în mod clar și expres modalitatea de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate ale beneficiarului garanției.

Astfel, pentru unele cerințe este necesară doar declarația pe propria răspundere a beneficiarului garanției, caz în care banca finanțatoare are doar o obligație de verificare formală a existenței respectivei declarații.

Această obligație de verificare a existenței declarației pe propria răspundere a beneficiarului garanției, declarație cuprinsă în anexa nr. 6 și, după caz, în anexa nr. 7, a fost îndeplinită de către banca finanțatoare care, față de declarația pe proprie răspundere a societății B. S.R.L. în sensul că este întreprindere autonomă, declarația cuprinsă în anexa nr. 6, motiv pentru care nu s-a impus solicitarea ca B. să completeze și anexa nr. 7.

Instanța de prim control judiciar a constatat că nicio dispoziție contractuală nu impunea apelantei-reclamante să efectueze verificări pentru a stabili dacă cele declarate de societatea B., pe propria răspundere, corespundeau sau nu realității.

Astfel de verificări în cauză nu pot fi impuse apelantei nici prin raportare la Regulamentul BNR nr. 9/2008 ce cuprinde norme referitoare la cunoașterea clientelei și la vigilența sporită pe care instituțiile de credit trebuie să o manifeste față de categoria de clientelă căreia îi sunt oferite servicii bancare personalizate, căci respectivele norme BNR sunt reglementate pentru cunoașterea clientelei în scopul prevederii spălării banilor și finanțării terorismului, neputându-se reține o astfel de situație în speță.

A mai reținut instanța de apel că nu există nicio dovadă că la data de 4 iulie 2014 (data completării anexei nr. 6 la Convenție) exista o legătură între societatea B. S.R.L. și societatea C. S.R.L., iar pe de altă parte, fiind vorba de declarații făcute pe propria răspundere, banca finanțatoare nu avea a îndeplini alte verificări în afara uneia de natură formală, a existenței înscrisului (declarației).

Față de cele constatate, instanța de apel a concluzionat că prima instanță în mod greșit a reținut că intimatul-pârât era îndreptățit, conform prevederilor Convenției nr. 153/2011, să respingă cererile de plată formulate de apelanta reclamantă, urmare a neatașării anexei nr. 7 și, în baza art. 969 C. civ. (1864) raportat la Cap. 9 din Convenția părților, nr. 153/2011, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 798.279,74 RON, reprezentând contravaloarea garanției constituită de pârât conform Notificărilor de includere în plafonul de garantare și confirmărilor acestor notificări, garanții pentru care au fost formulate cererile de plată în conformitate cu Cap. 9 din Convenție.

Reținând culpa procesuală a intimatului-pârât, în fond și în apel, a fost obligată acesta la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă în fond și în apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța de apel nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluționarea prezentei cauze.

Astfel, a susținut recurentul-pârât, în condițiile în care formularul - Anexa nr. 7 privind Declarația IMM este un formular preluat din Legea nr. 346/2004 (Anexa 2), Banca trebuia să se asigure că acesta este completat. Banca nu a dat însă dovadă de diligență și a transmis odată cu cererile de plată Declarația pe propria răspundere a reprezentantului legal al B. S.R.L., prevăzută pe formularul - Anexa nr. 6 la Convenție, întocmită la 4 iulie 2014, potrivit căreia societatea se clasifică în categoria IMM, declarându-se întreprindere autonomă. Garanția FONDULUI NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, a arătat recurentul-pârât, nu se acordă pentru orice beneficiar de credit, ci numai celor care fac dovada încadrării în categoria IMM. Această dovadă se face la data acordării creditului, într-un moment în care Banca (și nu Fondul) are nu numai posibilitatea, ci și obligația convențională să constate dacă beneficiarul îndeplinea sau nu condițiile de eligibilitate.

Potrivit reglementărilor BNR, a mai arătat recurentul-pârât, Banca trebuia să verifice existența sau nu a relațiilor de grup cu privire la beneficiarul B. S.R.L. Instanța de apel a reținut în mod greșit că aceste verificări prin raportare la Regulamentul BNR nr. 9/2008 nu pot fi impuse Băncii întrucât sunt reglementate pentru cunoașterea clientului în scopul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului. Aceste dispoziții, a susținut recurentul-pârât, sunt incidente în cauză întrucât Banca, în calitate de finanțator, trebuia să trateze cu maximă prudență tranzacția de creditare, în speță însă, Banca a încălcat normele pendențiale emise de BNR, bazându-se pe faptul că 72,50% din valoarea creditului era securizată prin garanția Fondului. Atâta timp cât Banca a acceptat mandatul acordat de Fond, asumându-și obligațiile ce decurg din Subcapitolul 3.1 din Convenția nr. 153/2011, în sensul că și-a asumat verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate agreate de ambele părți, prin semnarea convenției, era obligată să depună diligențe și să verifice îndeplinirea condițiilor de eligibilitate (prevăzute convențional) la acordarea finanțării, a mai susținut recurentul-pârât. F. Apărările intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de apel, ca legală și temeinică.

Intimata-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că debitoarea B. S.R.L. îndeplinește toate condițiile de eligibilitate pentru acordarea garanției Fondului. Chiar recurentul-pârât, prin notificările nr. x din 25 august 2016 și nr. x din 25 august 2016 a înștiințat Banca de faptul că nu a aprobat cererile de plată invocând că "deși din verificările documentelor aflate la cererea de plată a rezultat faptul că S.C. B. S.R.L. s-ar încadra în categoria IMM", Banca nu a transmis pârâtei Anexa nr. 7 din Convenție completată de beneficiarul finanțării. A mai arătat intimata-reclamantă că B. S.R.L. nu a declarat la momentul completării formularului Anexa nr. 6 (declarația pe propria răspundere) că este o întreprindere legată sau parteneră, motiv pentru care nu a mai fost necesară și completarea Anexei nr. 7.

Astfel, a susținut intimata-reclamantă, în mod corect instanța de apel a reținut că în Convenția cadru nr. 153/2011 nu există nicio clauză care să impună Băncii efectuarea unor verificări pentru a stabili dacă informațiile declarate pe propria răspundere de beneficiarul garanției corespund realității. G. Considerentele instanței de recurs.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recursul a fost admis, în principiu, prin încheierea pronunțată la 21 noiembrie 2019 de către Completul de filtru.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-pârât critică decizia nr. 207/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În speță, recurentul-pârât a susținut că încălcarea normelor de drept material constă în aceea că instanța de apel "a nesocotit prevederile convenționale încheiate între părți", în sensul că a validat încălcarea de către intimata-reclamantă a obligațiilor pe care aceasta și le-a asumat în subcapitolul 3.1 din Convenția nr. 153/2011, respectiv de a verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate agreate de părți și de a depune diligențe în a verifica îndeplinirea acestor condiții de eligibilitate la acordarea finanțării.

Deși criticile recurentului-pârât vizează aspecte care țin de interpretarea actelor juridice (în speță interpretarea clauzelor Convenției nr. 153/2011 - încheiată între părți), element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - și care țin de aprecierea suverană a instanțelor de fond și apel, interpretarea legii constituie atributul esențial al instanței de recurs.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut corect dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv dispozițiile Legii nr. 346/2004, observând că prevederile legale referitoare la criteriile de eligibilitate pentru IMM, precum și anexele nr. 6, nr. 7 au fost încorporate în Convenția părților, nr. 153/2011 și că intimata-reclamantă și-a respectat obligațiile care îi incumbau în temeiul prevederilor contractuale și legale. În spiritul dispozițiilor legale precitate instanța de apel a apreciat în mod corect că atâta timp cât beneficiarul finanțării, S.C. B. S.R.L., a completat la data aprobării finanțării (4 iulie 2014) declarația pe propria răspundere cuprinsă în anexa nr. 6 la Convenția nr. 153/2011 (Anexa nr. 1 din Legea nr. 346/2004), declarându-se întreprindere autonomă, nu s-a mai impus și completarea de către aceasta și a anexei nr. 7 la Convenție (Anexa nr. 2 din Legea nr. 346/2004). Aceasta este justificată de stipulația de la art. II din Anexa nr. 6 (care redă întocmai prevederea de la art. II din Anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004), conform căreia, în cazul în care beneficiarul se declară, pe propria răspundere, ca fiind "întreprindere autonomă" se va completa doar declarația, "fără anexa nr. 7". Așadar, în mod corect, în acord cu dispozițiile art. 969 C. civ., instanța de apel a verificat și a constatat că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile asumate prin art. 3.1.1 din Convenția părților, nr. 153/2011, orice altă obligație de verificare a îndeplinirii criteriilor de exigibilitate neputând fi impusă finanțatorului în afara prevederilor contractuale. În acest context este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de apel a nesocotit prevederile convenționale încheiate între părți, întrucât, după cum în mod judicios a reținut instanța de apel, nicio dispoziție convențională nu impunea finanțatorului să efectueze verificări pentru a stabili dacă cele declarate de către societatea beneficiară, "pe propria răspundere", corespundeau sau nu realității, iar alte reglementări colaterale (regulamente BNR, etc.) nu sunt incidente în cauză, vizând alte aspecte ale activității de creditare desfășurate de către bănci.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.