ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1489/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. și pe art. 1350 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 179 din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a V -a Civilă, prin decizia civilă nr. 1853 din 11 noiembrie 2019, a respins apelul formulat de reclamant ca nefondat.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că pârâta și-a respectat până în momentul cesiunii, obligațiile prevăzute la art. 9.2 din convenția nr. 159/12.12.2011, înregistrând și comunicând reclamantului, împreună cu cererea de plată, cererile de executare silită depuse la executorul judecătoresc, cereri ce fac dovada declanșării procedurilor de executare silită.

Totodată, curtea de apel a motivat că în situația dată, chiar dacă pârâta nu a urmărit finalizarea procedurii executării silite și nu a formulat calea de atac împotriva încheierilor de respingere a cererilor de încuviințare a executării silite, această atitudine nu-i poate fi imputată, atâta timp cât nu își asumase contractual o astfel de obligație. Mai mult, curtea de apel reține că pe parcursul derulării contractului, pârâta a cesionat creanța unui alt creditor, obligația cedentului rezumându-se potrivit dispozițiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ., doar la garantarea validității contractului, nu și a executării acestuia.

Criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a preluat motivele primei instanțe, fără a analiza critic ori preciza motivele pentru care au fost respinse apărările sale.

Recurentul arată că instanța de apel nu a examinat în niciun fel susținerile sale întrucât a reținut, în mod greșit, în motivarea deciziei atacate că acesta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la restituirea garanției achitate și a analizat, în mod eronat, îndeplinirea condițiilor de plată a garanției.

În acest sens, instanța a reținut că sunt respectate cerințele prevăzute la art. 9.2. din convenție de către intimata-pârâtă, care avea doar obligația de a depune cererile de executare silită ale debitorului și terților garanți, înregistrate la executorul judecatoresc.

Consideră recurentul că, în temeiul bunei credințe în executarea convenției, precum și a înțelegerii părților, intimata-pârâtă avea obligația de a se asigura că cererile de executare silită formulate împotriva debitorului și a garanților acestuia au fost încuviințate de către instanța de executare.

Prin urmare, susține recurentul că instanța a interpretat complet eronat raportul juridic dedus judecății și nu a analizat respectarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor prevăzute la clauzele de la capitolul nr. 10 din convenție, potrivit cărora părțile aveau obligația de a conlucra pentru recuperarea creanțelor de la beneficiarul finanțării și terții garanți.

Mai arată recurentul că instanțele de fond au analizat, în mod greșit, îndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la art. 9.2 din convenție întrucât, pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată instanța de judecată a fost investită cu o acțiune în răspundere contractuală pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în capitolul nr. 10 din convenție, cu consecința plății prejudiciului egal cu suma platită cu titlu de garantie, iar, pe de altă parte, prin motivele de apel a criticat hotarârea primei instanțe sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale pentru nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor prevăzute la clauzele de la capitolul nr. 10 din convenție.

În concluzie, susține recurentul că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la elementul esențial al cauzei deduse judecății, și anume culpa intimatei în executarea obligațiilor convenționale prevăzute de dispozițiile contractuale ce au condus la imposibilitatea recuperării creanței.

Sub acest aspect, recurentul consideră că instanța de apel nu a indicat motivele pentru care toate apărările acestuia, privind incidența răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, au fost înlăturate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă faptul că hotararea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1266, art. 1267 si art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Susține recurentul că, potrivit art. 1268 alin. (3) din C. civ. clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte și nu în care nu ar produce niciun efect, astfel că interpretarea obligației intimatei prevăzute la art. 9.1. din convenție trebuie realizată în acord cu natura contractului și cu voința reală a părților.

Recurentul arată că la momentul la care s-a stabilit că cererea de plata a garanției se trimite dupa declanșarea procedurilor de executare silită împotriva debitorului (beneficiarul finanțării) și garanților săi, voința reală a părților a fost ca intimata-pârâtă să se asigure ca executarea silită este efectiv declanșată și produce efectele juridice specifice, astfel cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză.

Recurentul consideră că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin convenție privind declanșarea procedurilor de executare silită, ci s-a rezumat la menținerea unei false reprezentări asupra acestei acțiuni esențiale, cu consecința prejudicierii recurentului. Subliniază recurentul că încuviințarea executării silite a fost respinsă în datele de 08.02.2013 si 25.07.2013, iar banca a obținut plata garanției în data de 29.07.2014, când era în deplină cunostință de cauză cu privire la faptul că subrogarea recurentului nu putea deveni efectivă.

Recurentul-reclamant menționează că intimata-pârâtă a cesionat creanța către C. S.A., urmărind pe această cale reducerea propriului prejudiciu și ascunderea faptului că a obținut plata garanției, îndeplinind doar la nivel formal obligația prevazută de art. 9.1. și 9.2. din convenție. Recurentul-reclamant susține că în urma cesionării creanței a fost pus în imposibilitatea de a mai recupera garanția achitată.

Totodată, raportat la faptul că instanța de apel a reținut în raționamentul său dispozițiile art. 1320 alin. (1) din C. civ., recurentul învederează faptul că instanța aplică un text legal care nu corespunde situației juridice deduse judecății. Mai mult, recurentul precizează că a arătat prin cererea de apel că respectiva dispoziție legală nu are nicio legătură cu speța dedusă judecății și a adus argumente în acest sens.

Intimata-pârâtă A. S.A. (fosta A. SA), prin reprezentant convențional, a formulat întampinare la 25 iunie 2020, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca vădit neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 27 ianuarie 2021 recurentul-reclamant a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 martie 2021, în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 15 iunie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurentul-reclamant își fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") și de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Fundamentul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. rezidă în nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată naturii cauzei și circumstanțelor acesteia. Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată constituie, sub aspectul motivării sale, o simplă reiterare a considerentelor sentinței primei instanțe și că instanța de apel nu i-a examinat în niciun fel criticile din conținutul căii de atac devolutive.

Deși recurentul-reclamant a criticat hotarârea primei instanțe pentru lipsa analizei condițiilor răspunderii contractuale, respectiv încălcarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor prevăzute la art. 6.5., art. 10.1., art. 10.2., art. 10.4. și art. 10.5. din convenție cu consecința obligării acesteia la plata prejudiciului reprezentând garanția achitată, instanța de apel, în mod greșit, a reținut în motivarea hotărârii că recurentul-reclamant a solicitat restituirea garanției plătite și a analizat îndeplinirea condițiilor de plată a acesteia, criticile recurentului fiind întemeiate.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, fără a prezenta un raționament propriu și fără a răspunde criticilor reclamantului invocate prin cererea de apel, a reluat considerentele din sentința pronunțată de tribunal, în sensul că a reiterat analiza condițiilor de restituire a garanției achitate pârâtei, de la data efectuării plății, respectiv cele prevăzute la art. 9.1. și 9.2. din conventie. În acest sens, curtea de apel a reținut că, până în momentul cesiunii intimata-pârâtă și-a respectat obligațiile iar, ulterior, îndeplinirea obligațiilor este în sarcina cesionarului potrivit dispozițiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ.

Instanța de prim control judiciar nu a cenzurat dezlegările hotărârii tribunalului în raport cu motivele de apel invocate, ci doar a expus situația de fapt și considerentele sentinței tribunalului, fără a examina, în mod real și efectiv, criticile formulate prin cererea de apel.

Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia (cauza Boldea vs. Romania, cauza Helle împotriva Finlandei). În acest sens, instanța de apel nu se poate limita la a prelua în integralitate sau parțial motivarea primei instanțe, ci trebuie sa analizeze din nou cauza și să răspundă argumentat la criticile și mijloacele de apărare invocate de părți.

Or, în cauză se constată că instanța de apel a preluat integral motivarea primei instante privind analizarea îndeplinirii cerințelor de plată a garanției și nu a analizat punctual criticile invocate de către recurentul-reclamant prin motivele de apel, în această situație, practic, soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii fiind nemotivată.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat critica esențială formulată de recurentul-reclamant împotriva hotărârii atacate, privind îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ., pentru nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor prevăzute la art. 6.5, art. 10.1., art. 10.2. și art. 10.5. din convenție cu consecința obligării acesteia la plata prejudiciului ce constă în garanția achitată.

Înalta Curte reține că, instanța a fost sesizată cu o acțiune în răspundere contractuală întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1350 din C. civ., prin care se invocă nerespectarea de către pârâtă, în calitate de finanțator, a obligațiilor prevăzute de art. 10.1. din convenție referitoare la subrogarea recurentului-reclamant prin plata garanției în drepturile pârâtei, art. 10.4. din convenție cu privire la împărțirea sumelor din executarea garanțiilor proporțional cu riscul asumat de fiecare parte și art. 10.5. din convenție potrivit căruia, în situația în care banca renunță la recuperarea creanței sale de la beneficiar/terți garanți, aceasta se obligă să predea fondului titlurile sale în original, într-un termen de 15 zile calendaristice de la efectuarea plății valorii de executare a garanției de către recurentul-reclamant.

Prima instanță, nesocotind acțiunea în răspundere contractuală cu care a fost sesizată potrivit art. 9 din C. proc. civ., în mod greșit, a schimbat cauza cererii de chemare în judecată și a analizat condițiile de la data efectuării plății garanției, considerând că intimata-pârâtă a respectat clauza prevăzută la art. 9.2 din convenție.

Mai mult, instanța de apel a facut aplicarea, în mod greșit, a dispozițiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ. considerând că prin cesionarea creanței, îndeplinirea în continuare a obligațiilor contractuale este în sarcina cesionarului, în condițiile în care recurentul-reclamant a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală a pârâtei în temeiul art. 1350 din C. civ. pentru neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor prevăzute de art. 10 din convenție, cu consecința imposibilității de a-și recupera garanția achitată de la terții garanți, în calitate de subrogat legal în drepturile finanțatorului. După cum se poate observa din probele adminstrate în cauză la data efectuării plății (29.07.2014) cererile de încuviințare a executarii silite împotriva terților garanți erau respinse (08.02.2013 și 25.07.2013), iar titlurile executorii în original nu au fost predate pentru ca recurentul-reclamant să se subroge în drepturile intimatei-pârâte, în calitate de finanțator.

Prin urmare, Înalta Curte constată că lipsește motivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel întrucât aceasta a preluat integral statuările tribunalului, fără a examina în mod efectiv raportul juridic dedus judecații, fără ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină cererea de apel și fără să se arate motivele pentru care s-au înlăturat criticile recurentului-reclamant, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității hotărârii potrivit art. 175 alin. (1) din același act normativ.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs nu va mai analiza criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ.

În raport cu motivele de apel formulate, instanței îi revine obligația de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, urmând a analiza condițiile răspunderii contractuale pe care și-a întemeiat acțiunea introductivă reclamanta, respectiv aplicând principiile de interpretare a convenției părților urmând a se stabili preexistența obligațiilor contractuale ale pârâtei, conținutul acestora, culpa debitoarei în executarea obligațiilor asumate față de reclamantă și, în ipoteza faptei ilicite a pârâtei, existența prejudiciului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1853 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.