ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2673/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 222.534,25 RON, reprezentând valoarea garanției emise de acesta pentru beneficiarul B. S.R.L. în baza convenției cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x încheiat la data de 26.06.2012 și intrată în vigoare la data de 01.07.2012 și la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, începând cu data de 10.02.2016 și până la data plații efective a sumelor datorate reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 325 din 12 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 325 din 12 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017. A fost schimbată sentința apelată în sensul că: a fost admisă acțiunea; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 222.534,25 RON, reprezentând valoarea garanției și dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 10.02.2016 și până la data plății efective; a fost obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 11.153,70 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurentul-pârât invocă faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile legale care statuează forța obligatorie a contractului, intepretarea clauzelor după voința concordantă a părților și în sensul producerii de efecte juridice, precum și îndeplinirea obligațiilor asumate cu bună-credință, respectiv: art. 1.270, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.170, art. 2.009 C. civ.

Recurentul-pârât susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu nesocotirea convenției încheiate între părți.

Potrivit recurentului-pârât, chiar dacă reclamanta s-a prevalat de o interogare a buletinului insolvenței din data de 05.12.2012 și nu din data de 19.12.2012 (data acordării finanțării), instanța a apreciat că și acest criteriu a fost îndeplinit având în vedere că procedura insolvenței s-a deschis la data de 09.05.2013.

Recurentul-pârât arată că rolul instanței de judecată este acela de a aplica legea și de a manifesta un rol activ în aflarea adevărului, iar contractul este legea părților, motiv pentru care trebuia să se pronunțe asupra respectării sau nu a prevederilor convenționale și legale invocate, și nu să facă aprecieri în legătură cu relevanța prevederilor convenționale incidente în speță.

Rolul și importanța obligațiilor contractuale au fost analizate și agreate de către părți la încheierea convenției, fiind asumate de către bancă, prin semnarea convenției cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, recurentul-pârât invocând prevederile art. 8.1 din convenție, în raport de care susține că refuzul său de a efectua plata garanției a reprezentat o sancțiune pentru neîndeplinirea cu rigurozitate a prevederilor convenționale și implicit a mandatului acordat în acest sens.

Potrivit recurentului-pârât, cu încălcarea bunei-credințe, banca nu a respectat obligația stabilită la art. 8.1 din convenția nr. 177/01.04.2012, acordând creditul unui beneficiar neeligibil.

Recurentul-pârât invocă, de asemenea, prevederile art. 9.3 și art. 9.4, susținând că instanța de apel a considerat în mod greșit, în sensul îndeplinirii criteriului prevăzut la art. 3.1.1. lit. a)3) ar fi fost îndeplinit, neavând importanță că banca nu a fost în măsură să prezinte un extras din B.P.I. de la data aprobării finanțării, fapt recunoscut de către aceasta și solicită instanței de recurs să califice afirmația ca fiind o mărturisire judiciară în înțelesul art. 349 C. proc. civ.

Recurentul-pârât mai arată și că, pentru a fi eligibil, este necesar ca la data aprobării finanțării, clientul să nu se afle în interdicție bancară - art. 3.1.1. lit. d) din convenția nr. 177/2012 și să nu fie subiect al unei proceduri de insolvență - art. 3.1.1. litera a3).

În opinia recurentului-pârât, nu poate fi vorba despre motive netemeinice de respingere a cererii de plată, așa cum susține instanța de apel, având în vedere că solicitarea Fondului de a i se transmite consultarea CIP și extrasul B.P.I. de la data acordării finanțării erau obligații prevăzute la art. 9.2. alin. (1) lit. f), respectiv lit. h) din convenția nr. 177/2012.

Totodată, recurentul-pârât arată că S.C. B. S.R.L. înregistra datorii restante de peste 45.000 RON mai vechi de 90 de zile, fiind în stare de de insolvență, iar în raport de art. 6.5. din convenția nr. 177/2012, arată că garanția este acordată în considerarea calităților finanțatorului și nu a I.M.M.-ului beneficiar al garanției, cu privire la care Fondul nu are obligația de a efectua verificări decât după momentul emiterii confirmării notificării de includere în plafonul de garantare, și anume, abia în momentul recepției cererii de plată.

Astfel cum arată recurentul-pârât, nerespectarea obligațiilor convenționale de către bancă duce la un dezechilibru între prestațiile părților, respectiv la manifestarea unei atitudine abuzive, în sensul că, indiferent dacă banca a respectat sau nu prevederile convenționale, Fondul ar avea numai obligații (plata garanției), iar intimata numai drepturi (respectiv să primească plata garanției în orice condiții).

În opinia recurentului-pârât, nu se poate reține că art. 8.1. instituie o obligație de mijloace, câtă vreme formularea are în vedere un rezultat, anume urmărirea creditului cu aceeași diligență manifestată în propriile afaceri ale băncii.

Cu privire la dobânda legală la care a fost obligat în temeiul art. 1.535 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât apreciază că în cauză lipsește elementul definitoriu pentru aplicarea acestor dispoziții, întrucât nu datorează reclamantului nicio sumă, banca nerespectând prevederile convenției nr. 177/2012. De asemenea, scadența obligației de plată la data de 10.02.2016 a fost stabilită nelegal și aleatoriu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel. Ca atare, invocarea

Înalta Curte constată că argumentele expuse de către recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Criticile expuse de recurentul-pârât vizează aprecierea probatoriului și situația de fapt reținută în cauză, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se tinde, așadar, inclusiv prin criticile care se referă la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Ca atare, invocarea încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 1.270, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.170, art. 2.009 C. civ. este formală.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă C., invocată de intimata-reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2021.