ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2078/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 1.552.184,32 RON, reprezentând 80% din soldul finanțării restante acordate de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x din data de 21.12.2011, finanțare garantată de către Fond în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/21.12.2012, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 03.07.2015, până la data plății efective a garanției de către Fond, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1516 alin. (1), art. 1535 alin. (1) din C. civ. art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 82/1991; art. 194 și urm. și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. art. 3 alin. (2A1) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 3567/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulata de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.552.184,32 RON reprezentând 80% din soldul finanțării restante acordate de bancă beneficiarului B. S.R.L., precum si la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data de 03.07.2015 și până la data plătii efective. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 32.735,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN S.A., solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN S.A., împotriva sentinței civile nr. 3567 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că în ceea ce privește ultimul motiv au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1269, art. 1270, art. 1272, art. 1517 și art. 1566 din C. civ., art. 9 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, pct. 23, 44, 48 din OMFP nr. 3055/2009.

După o scurtă prezentare a unor aspecte prealabile privind situația de fapt și a considerentelor deciziei recurate, recurentul-pârât a susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1170, art. 1270 și art. 1272 C. civ. potrivit cărora convenția este legea părților și trebuie executată cu bună-credință, garanția se plătește doar dacă documentele prezentate de bancă sunt conforme convenției și situațiile financiare ale beneficiarului fac dovada certă a eligibilității acestuia.

Din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod nelegal a reținut instanța de apel că documentul privind consultarea CIP cu nr. x/10.03.2016, obținut după trecerea integrală la restanță a creditului nerambursat și transmiterea cererii de plată a garanției nr. x/5.08.2014, în condițiile în care data aprobării creditului era 21.12.2011, ar satisface condiția prevăzută de părți de verificare a eligibilității la data aprobării creditului. Conform convenției nr. 156/2011, verificarea criteriului de eligibilitate privind interdicția de a emite cecuri se face de către bancă la data aprobării creditului și se probează la momentul cererii de plată prin transmiterea extrasului CIP de la data verificării, potrivit art. 3.1.1 -preambul și lit. d), respectiv data aprobării finanțării - 21.12.2011.

În opinia recurentului, raționamentul instanței este viciat, întrucât nu are la bază voința părților și nici cerințele echității și executării cu bună credință a contractului. Prin urmare, prezentarea unui document obținut la data de 10.03.2016 reprezintă dovada neechivocă a încălcării contractului.

Recurentul a susținut că instanța nu a motivat de ce a decis să înlăture înțelegerea explicită a părților, iar prin aplicarea greșită a legii a transformat fără suport legal obligația univocă a intimatei-reclamante într-o obligație alternativă sau chiar facultativă. Or, convenția nu permite ca eligibilitatea să se poată verifica fie la data aprobării creditului, fie chiar după transmiterea cererii de plată a garanției, la libera alegere a intimatei.

Tot în acest context, recurentul a susținut că instanța nu a fost învestită să analizeze eligibilitatea beneficiarului, ci să verifice dacă intimata a depus documentele prevăzute de art. 9.2 pentru a avea dreptul la plata garanției. Or, prin hotărârea recurată instanța a analizat aspecte cu care nu a fost învestită și a făcut constatări eronate care vatămă recurentul-pârât, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța a aplicat greșit art. 1269 și art. 1170 C. civ. și pct. 24, 44, 48 din OMFP nr. 3055/2009 care stabilesc că situațiile financiare avute în vedere la momentul aprobării finanțării nu pot fi considerate inacceptabile pentru unele neregularități minimale care pot fi sancționate doar de către autoritățile fiscale.

Recurentul a susținut că instanța de apel nu a prezentat motivele pentru care a stabilit că neregularitățile ar fi minimale și nici pe cele pentru care a hotărât că acestea nu influențează eligibilitatea beneficiarului.

Principiul forței obligatorii a contractului trebuie aplicat ca atare, nefiind acceptabilă golirea sa de conținut, prin interpretări care ajung să modifice cauza pentru care convenția a fost încheiată în forma asumată în mod clar de intimată și să oblige recurentul la plată, deși eligibilitatea beneficiarului nu a fost în mod cert dovedită.

A arătat recurentul că situațiile financiare nu oferă informații credibile în sensul pct. 23 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 și de aceea nu pot face dovada eligibilității beneficiarului.

Decizia recurată încalcă, în opinia recurentului, și art. 9 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, întrucât situațiile financiare nu au fost întocmite conform reglementărilor contabile aplicabile.

Dat fiind că refuzul plății garanției se datorează culpei intimatei, recurentul-pârât a apreciat că obligarea sa la plată încalcă dispozițiile art. 1517 și art. 1556 din C. civ.

Recurentul a susținut că a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost modificată înțelegerea expresă a părților cu privire la momentul și data consultării CIP, stabilind că verificarea poate fi efectuată și după producerea riscului de credit, ulterior transmiterii cererii de plată a garanției.

Totodată, a menționat că decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a decis că neregularitățile situațiilor financiare ar avea caracter minimal și nu ar influența eligibilitatea beneficiarului, în condițiile în care nu a fost depusă la dosar opinia unui specialist, iar instanța a refuzat să încuviințeze proba cu expertiza contabilă, solicitată de pârât în termen.

Având în vedere că decizia recurată nu răspunde exigențelor impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat cenzurarea hotărârii și sub acest aspect.

Intimata-reclamantă A. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat instanței, în principal să ia act, prin raportare la art. 463 și 464 alin. (3) C. proc. civ. de achiesarea tacită a recurentului la decizia atacată întrucât a plătit sumele reclamate în dosar, în subsidiar să admită excepția nulității parțiale a recursului și să anuleze în parte recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că numai criticile referitoare la nemotivarea hotărârii pot fi circumscrise motivelor de casare instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond a solicitat respingerea recursului și cheltuieli de judecată.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2021 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar recurentul-pârât a depus un punct de vederea asupra raportului întocmit, achiesând concluziilor acestuia.

Intimata-reclamantă a depus un punct de vedere referitor la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a reiterat susținerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a prorogat discutarea cererii intimatei-reclamante privind achiesarea tacită a recurentului-pârât la decizia recurată, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 12 octombrie 2021, ora. 11, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că în speță nu poate fi vorba de o achiesare tacită a recurentului-pârât la hotărârea atacată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 463 din C. proc. civ.:

"(1) Achiesare la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Totodată, art. 464 alin. (3) C. proc. civ. prevede că. "achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre".

Recurentul-pârât a arătat că a procedat, după pronunțarea instanței de apel, la executarea pretențiilor intimatei-reclamante în scopul evitării penalităților, fără ca această manifestare de voință să aibă natura juridică a unei achiesări tacite la hotărârea judecătorească pronunțate în favoarea reclamantei.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, se constată că, în speță, plata efectuată de pârâtă în temeiul hotărârii judecătorești executorii, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, a avut loc din rațiuni de ordin economic, pentru evitarea acumulării eventualelor dobânzi penalizatoare la care recurentul ar fi fost obligat, fără a se renunța însă, la judecarea cererii de recurs. Prin urmare, nu reprezintă o achiesare tacită în sensul art. 464 alin. (3) C. proc. civ., adică al unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei deduse judecății.

Tot cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De altfel, motivarea recursului este structurată în sensul reluării întocmai a criticilor invocate prin cererea de apel.

Se constată că recurentul-pârât a invocat formal incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., normă care se referă la situația, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", deoarece critica privind analiza de către instanța de apel a unor aspecte cu care nu a fost învestită, se referă de fapt la o interpretare eronată a probelor și o greșită stabilire a situației de fapt și vizează netemeinicia deciziei recurate, fără a se arăta normele de procedură încălcate.

Din acest punct de vedere, se observă că motivul invocat în cadrul căii de atac devolutive, în legătură cu încălcarea principiului disponibilității, respectiv a obiectului cauzei, sub aspectul verificării modului de îndeplinire de către reclamantă a obligației proprii asupra verificării condițiilor de eligibilitate a beneficiarului finanțării, precum și a conformității documentației depuse de bancă pentru plata garanției, a fost corect înlăturat, cu constatarea că au fost respectate dispozițiile art. 22 C. proc. civ. de către prima instanță.

Recurentul-pârât a încadrat criticile aduse deciziei Curții de Apel București și în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că aceasta este nelegală întrucât instanța de apel nu a motivat de ce "a modificat înțelegerea expresă a părților cu privire la momentul și data consultării CIP stabilit" și decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care "s-a decis că neregularitățile situațiilor financiare ar avea caracter minimal."

Criticile recurentului-pârât sunt nefondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauza de față, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâtului și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, nu a modificat în niciun fel înțelegerea părților consfințită prin Convenția cadru, ci a prezentat motivele pentru care a considerat că, în acord cu interpretarea acestei convenții, Banca a dovedit îndeplinirea condițiilor de eligibilitate a beneficiarului, fiind îndreptățită la plata garanției de către recurentul-pârât.

Instanța de apel a evidențiat că pentru plata garanției era esențială îndeplinirea efectivă a criteriului de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. d) din convenția nr. 156/25.10.2011, fiind efectuată transmiterea consultării CIP aferentă perioadei 13.12.2004-13.12.2011, în cursul procedurii convenite de părți, în sensul completării documentației pentru plata garanției.

Astfel, pentru îndeplinirea condiției de eligibilitate și a respectării obligațiilor băncii față de garant, instanța a raportat prevederile convenției-cadru la probele administrate, care atestă îndeplinirea cerinței respective, argumentând că intimata-reclamantă a dovedit faptul că beneficiarul creditului nu figura la Centrala Incidentelor de Plată cu incidente de plăți majore sau cu interdicție bancară de a emite cecuri la data acordării creditului, respectiv 21.12.2021, astfel încât nu avea relevanță data înscrisului doveditor prezentat de aceasta.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate se regăsesc motivele pentru care instanța de apel a apreciat faptul că situațiile financiare depuse nu conduceau la concluzia neîndeplinirii criteriilor de eligibilitate, reținând caracterul nesemnificativ al inadvertențelor sesizate.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 CEDO, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, de menținere a sentinței apelate, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susține recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 și art. 1272 C. civ., atunci când a analizat îndeplinirea condițiilor de plată prevăzute de art. 9.2 din Convenția nr. 156/2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că analiza criticilor de nelegalitate invocate din perspectiva regulilor de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1268 C. civ., se realizează exclusiv din perspectiva verificării aplicării lor în raport de convenție, privită în sens de negotium.

În esență, recurentul-pârât susține că interpretarea instanței de apel este în dezacord cu voința reală a părților, întrucât nu pot fi considerate condițiile de eligibilitate îndeplinite de art. 3.1.1 lit. d), 3.1.1 lit. a)1) și f) și art. 3.2 lit. a)1) și lit. g) din Convenția cadru nr. 156/2011.

Prealabil, se impune a se arăta că art. 1266-1269 și art. 1272 din noul C. civ. stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor.

Interpretarea sistematică, reglementată în art. 1267 din noul C. civ., constă în faptul că, într-un contract, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul încheiat de părți trebuie privit ca un tot unitar, clauzele chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înțelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înțelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depășire a efectelor pe care părțile și le-au dorit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste considerații teoretice și de criticile invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 9.2 din Convenție cu art. 3.1.1., instanța de apel, în mod corect a reținut că dreptul la plată nu ar fi fost condiționat de îndeplinirea efectivă a formei prevăzute de clauza de la art. 9.2 din Convenție, ci de verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate.

Pornind de la scopul încheierii Convenției, respectiv garantarea de către Fond a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenție, se constată că în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanța de apel a respectat voința părților, astfel cum a fost exprimată în convenție și actele adiționale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a valorificat prevederile contractuale, pentru a aprecia că cererea de plată a garanției a fost respinsă în mod neîntemeiat de pârâtă, acțiunea reclamantei fiind corect admisă.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de eligibilitate prevăzute la art. 3.1.1. din Convenție, dreptul la plată a fost analizat în considerarea documentației menționate la art. 9.2., nefiind cazul unor încălcări ale dispozițiilor art. 1170 C. civ. privind buna-credință în executarea convenției.

Astfel, în ceea ce privește criteriul stabilit de art. 3.1.1. lit. d) din Convenție, potrivit consultării CIP, beneficiarul nu se afla în interdicție bancară de a emite cecuri, acest motiv de refuz fiind neîntemeiat.

De asemenea, în ce privește neprezentarea corespunzătoare a situațiilor financiare ale beneficiarului finanțării, instanța de apel a procedat la corectarea și înlocuirea considerentelor primei instanțe, menținând soluția pe fond, cu motivarea că erorile invocate de pârâtă nu prezentau relevanța susținută pentru verificarea îndeplinirii cerinței de eligibilitate, reclamanta neavând atribuții pentru verificarea regularității acestora și nici nu permiteau refuzul de plată a garanției, pentru neconformitatea documentelor de plată.

În raport de conținutul clauzei prevăzute la art. 9.2 alin. (1) lit. e) din convenție, situațiile financiare anuale nu erau condiționate de prevederile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru a se admite cererea de plată, acestea putând fi verificate și sancționate, eventual, de către organele fiscale, în acord cu art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilității.

În considerarea documentelor transmise pârâtei, din care rezulta îndeplinirea condițiilor de eligibilitate a beneficiarului finanțării, la data aprobării finanțării, fără ca respectarea formei prevăzute de art. 9.2 din Convenție să reprezinte un aspect esențial al înțelegerii,care să justifice refuzul îndeplinirii obligației proprii de plată a garanției criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 și art. 1272 C. civ. privind conținutul convenției și forța sa obligatorie vor fi apreciate ca nefondate.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului circumscrise aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora obligarea sa la plată încalcă dispozițiile art. 1517 și art. 1556 din C. civ., întrucât în mod corect instanța de apel a constatat că nu poate opera clauza de la art. 9.3 alin. (2) din convenție, motivat de faptul că intimata-reclamantă a transmis documentația completă pentru cererea de plată, nefiind cazul unei încălcări a obligațiilor contractuale ale băncii creditoare.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2021.