ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 123/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 17 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii S.A. - IFN, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata garanției asumate pentru societatea comercială B. S.R.L. și a dobânzii penalizatoare aferente, constatând că motivele de respingere a cererii de plată sunt neîntemeiate, respectiv obligarea la plata sumei de 929.703,45 RON, reprezentând 70% din soldul restant în sumă de 1.328.147,79 RON, al creditului acordat societății B. S.R.L. prin Contractul de credit nr. x din 21 ianuarie 2014, modificat prin Actele adiționale nr. x din 16 ianuarie 2015, nr. 2 din 31 august 2015 și nr. 3 din 24 decembrie 2015, sumă la garantarea căreia pârâtul s-a obligat în mod irevocabil și necondiționat; la plata daunelor interese, reprezentând dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale aferentă sumelor indicate mai sus, calculată de la 16 octombrie 2017 (data respingerii cererii de plată) până la data achitării integrale a acesteia; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3835 din 19 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN (Fondul), ca neîntemeiată, și a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit, instanța de apel s-a raportat la prevederile C. civ. din 1864, ignorând voința părților exprimată în cuprinsul convenției în sensul de a se aplica Noul C. civ.

Recurenta menționează faptul că prin Actul adițional nr. x din 24 octombrie 2012, Convenția cadru a fost modificată integral, fiind adaptată prevederilor Noului C. civ.. Prin urmare, deși este denumit act adițional la Convenția nr. 143 din 29 iunie 2011, conform voinței părților rezultate din cuprinsul acesteia, Actul adițional nr. x din 24 octombrie 2012 reprezintă o nouă Convenție cadru încheiată între recurenta A. S.A. și Fond, în baza prevederilor Noului C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 C. civ. (art. 977 C. civ. din 1864), conform cărora contractele se interpretează potrivit voinței comune a părților, a prevederilor art. 2280 C. civ. (art. 1652 C. civ. din 1864), care reglementează fidejusiunea, raportat la prevederile art. 1270 C. civ. (art. 969 C. civ. din 1864), privind forța obligatorie a contractului valabil încheiat între părți, ale art. 1073 C. civ. din 1864 (efectele obligațiilor) și ale art. 1267 C. civ. (art. 982 C. civ. din 1864), potrivit cărora clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul care rezultă din ansamblul convenției.

Întrucât cauzele de exonerare de la plata garanției sunt expres și limitativ prevăzute în convenție, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat că motivul de respingere al cererii de plată poate exonera intimatul-pârât de la plata garanției. Astfel, motivul de refuz al Fondului, privind netransmiterea referatului de aprobare a prelungirii finanțării, susține recurenta, nu se încadrează în niciuna din cauzele de exonerare de plată expres și limitativ prevăzute în Convenție, fiind neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă mai susține și faptul că, încălcând prevederile art. 1267 C. civ. (art. 982 C. civ. din 1864), potrivit cărora clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia întelesul care rezultă din ansamblul convenției, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 7.3 alin. (2) și (3) din Convenție, astfel cum a fost modificată prin Actul adițional nr. x din 21 martie 2013, deoarece în speță nu este incidentă situația prevăzută de aceste prevederi, așa cum însuși Fondul a menționat în adresa din 16 mai 2018.

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a interpretat prevederile art. 7.3 din Convenție, care stabilesc o excepție de la regula stabilită de art. 7.2, în mod unilateral, fără a lua în considerare regula stabilită de acest din urmă articol și nici celelalte prevederi convenționale sau ale contractului de credit pentru care Fondul și-a asumat garanția, apreciind în mod greșit, pe de o parte, că banca nu și-a îndeplinit o obligație, pe care aceasta de fapt nu o avea, așa cum rezultă din interpretarea sistemică a normelor convenționale, iar pe de altă parte că data trecerii la restanță a creditului reprezintă data scadenței finale a acestuia.

Recurenta invocă faptul că, în speță, nu este incidentă situația prelungirii finanțării în interiorul perioadei de garantare, până cel târziu la data scadenței garanției, prevăzută de art. 7.3 alin. (2) din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x din 21 martie 2013, cum greșit a reținut instanța de apel, ci în situația prevăzută de art. 7.2 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x din 3 decembrie 2013, care stabilește regula potrivit căreia prelungirea scadenței se face cu acordul Fondului, respectiv în situația în care, deși s-a intenționat prelungirea finanțării și a garanției, aceasta nu s-a materializat prin încheierea unui act adițional la contract. Aceeași parte apreciază că în mod greșit instanța de apel a apreciat că banca nu și-a îndeplinit obligațiile, întrucât în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 7.3 alin. (3), potrivit cărora banca ar fi avut obligația să transmită odată cu cererea de plată, fie actul adițional de prelungire a scadenței, fie referatul prin care s-a aprobat prelungirea.

Așadar, nefiind în situația prevăzută de art. 7.3 alin. (2) din Convenție, recurenta susține că în speță sunt aplicabile prevederile art. 9.2 (1) lit. A) (i) din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x din 3 decembrie 2013, potrivit cărora la cererea de plată se atașează referatul de credit aprobat, din care rezultă îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. e), în) copie certificată.

Mai arată recurenta că data trecerii la restanță a creditului nu reprezintă data scadenței finale a acestuia și nicăieri în Convenție nu se prevede vreo obligație a băncii de a trece la restanță o finanțare la data scadenței finale, astfel încât cele două date să se confunde, cum greșit a reținut instanța de apel; de altfel, în hotărârea atacată nu se reține niciun argument și niciun temei juridic în baza căruia instanța a apreciat data trecerii la restanță ca fiind data scadenței finale. Or, susține recurenta, banca a trecut la restanță întreaga finanțare la 25 decembrie 2016, ulterior datei scadenței finale (30 noiembrie 2016), care nu a fost respectată de împrumutat, dar în perioada de valabilitate a garanției (până la 30 decembrie 2016).

Prin urmare, scadența nefiind prelungită, recurenta apreciază că banca avea obligația să transmită Fondului doar referatul de aprobare a creditului, conform prevederilor art. 9.2 (1) lit. A) (i) din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x din 3 decembrie 2013, referat pe care l-a transmis odată cu cererea de plată.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului. Prin punctul de vedere formulat, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 27 ianuarie 2021, în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a analizat prevederile tuturor actelor adiționale încheiate între părți care au relevanță în soluționarea prezentului litigiu se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit dispozițiilor textului de lege menționat mai sus, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte reține ca fiind întemeiate criticile prin care recurenta-reclamanta afirmă că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile actelor adiționale încheiate ulterior anului 2011, cum ar fi actul adițional nr. x din 24 octombrie 2012 prin care părțile ar fi modificat integral convenția pentru a fi adaptată dispozițiilor Noului C. civ., actul adițional nr. x din 21 martie 2013 prin care ar fi fost modificate art. 7.3 alin. (2) și (3) din convenția cadru, actul adițional nr. x din 3 decembrie 2013 prin care ar fi fost modificat art. 7.2 alin. (1) din convenția cadru sau actul adițional nr. x din 4 mai 2017. Curtea de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza susținerilor părților și a înscrisurilor depuse de părți, respectiv a conținutului actelor adiționale mai sus menționate, și nu a stabilit corect situația de fapt deoarece și-a fundamentat considerentele pe analiza trunchiată a clauzelor contractuale. În aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă nu va mai analiza celelalte critici exprimate prin cererea de recurs.

În rejudecare, instanța de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, va stabili conținutul drepturilor și obligațiilor părților, termenele în care aceste obligații urmau a fi îndeplinite și documentele care ar fi trebuit transmise, prin raportare la actele juridice încheiate între părți în ansamblul lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimitere cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.