ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1515/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 12 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să plătească reclamantului contragaranția în sumă de 370.424,74 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 74 din 8 februarie 2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la 31 octombrie 2016 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care pârâtul avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate; să oblige pârâtul să plătească reclamantului contragaranția în sumă de 752.050,14 Iei, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 588 din 5 septembrie 2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la 8 martie 2017 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care pârâtul avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2759 din 2 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Prin decizia civilă nr. 1112 din 22 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 370.424,74 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 74 din 8 februarie 2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 31 octombrie 2016 și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 752.050,14 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 588 din 5 septembrie 2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 8 martie 2017 și până la data plății efective. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.511,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-pârât susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864 atunci când instanța de apel a interpretat convenția și norma în litigiu, stabilind că Fondul Român de Contragarantare și-a asumat obligația de a prelua orice risc al beneficiarului, inclusiv riscul operațional determinat de intrarea în insolvență a acestuia ca urmare a activității infracționale a administratorului beneficiarului. Mai susține că instanța de apel a confundat riscul operațional cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției și a adaugat la convenția părților, stabilind că recurentul ar fi obligat să dovedească activitatea infracțională a beneficiarului. Precizează că, în temeiul convenției și al dispozițiilor legale aplicabile, recurentul preia numai riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinației creditului (prin folosirea acestuia în activități infracționale care prejudiciază bugetul public) nu se încadrează în acest risc și că avea numai obligația de a dovedi că intimatul-reclamant avea posibilitatea și trebuia să cunoască activitatea infracțională a beneficiarului.

Autorul căii de atac arată că este corectă soluția instanței de fond care a reținut că în contextul unor anchete penale plata de către recurent a contragaranției ar fi reprezentat un prejudiciu pentru stat și ar fi echivalat cu acordarea unui ajutor de stat. Mai arată că au fost eronat interpretate și aplicate prevederile art. 6.1 și 7.1 din convenția nr. 1/2010, coroborate cu dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864 și ale art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010, curtea de apel lipsind de conținut obligațiile de monitorizare și de verificare diligentă a cererii de plată. Se precizează că recurentul preia numai riscul de credit al beneficiarului, nu și riscul de fraudă.

Se mai susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul-reclamant nu avea obligația contractuală de a monitoriza, cu diligența unui profesionist, contragaranțiile acordate pe perioada cuprinsă între data acordării acestuia și data la care contragaranția a fost plătită de bancă. Menționează că s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că intimatul-reclamant putea și a luat cunoștință de activitatea infracțională a beneficiarului la data analizării cererii de plată formulate de bancă și că obligațiile intimatului-reclamant de a acționa cu prudență și diligență se apreciază atât la momentul încheierii acordării garanției, cât și la momentul plății acesteia. Arată că, în temeiul dispozițiilor art. 12.5 din convenția nr. 1/2010 și ale art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, intimatul avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției.

Recurentul-pârât apreciază că prima instanță a interpretat corect dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, ale Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009 și ale Normei nr. 1/2010 și prevederile convenției nr. 1/2010 și că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969, art. 1080 și art. 1540 C. civ. din 1864, art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2006, art. 2, art. 3 și art. 5 din Ordinul MIMMCMA nr. 1364 din 2009 atunci când a restrâns nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză. În opinia recurentului, în cazul în care un beneficiar folosește în mod ilegal contragaranția, aceasta se transformă în ajutor de stat acordat în mod ilegal.

În ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale, autorul căii de atac susține că nu are o obligație bănească față de intimatul-reclamant întrucât nu datorează contragaranția și nu datotează nici dobânda legală, iar în subsidiar apreciază că ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât Fondul Român de Contragarantare este o întreprindere fără scop lucrativ în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864, a prevederilor art. 6 lit. d) din Norma 1/2010 și a art. 7.1 din convenția nr. 1/2010 nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forța obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credință a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greșit raționamentul instanței de apel prin raportare la prevederile convenției nr. 1/2010. În esență, autorul căii de atac susține că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reținut că recurentul preia riscul aferent IMM-ului beneficiar fără a exclude riscul operațional și riscul de fraudă.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864 și a analizat prevederile convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere și dispozițiile Regulamentului nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, și, raportându-se la textul articolului din convenție, a stabilit că recurentul-pârât și-a asumat obligația de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, fără vreo altă distincție legată de natura acestuia sau de cauzele care l-ar determina, și că excluderea operează numai în privința riscului operațional al garantului, respectiv al intimatului-reclamant.

Susținerile recurentului conform cărora instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 3.1, art. 6.1, art. 7.4, art. 7.8, art. 12.5 și art. 12.8 din convenția nr. 1/2010 și a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor și din art. 1080 și art. 1540 C. civ. din 1864 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să stabilească întinderea obligației de monitorizare și verificare care revine intimatului-reclamant conform convenției.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenției părților, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenții și a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instanțele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situației de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Cât privește aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 și Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009, Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-pârât, că instanța de apel, analizând convenția părților, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu și-a asumat obligații distincte, care să atragă în acest sens incidența prevederilor legislației privind ajutorul de stat, garanția fiind acordată în numele și contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 și nici ale Normei nr. 1/2010.

În mod corect instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în convenția părților, că intimatul-reclamant și-a îndeplinit obligația de verificare a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare, conținutul mandatului asumat de acesta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Față de înlăturarea argumentelor prin care recurentul-pârât susține că nu are obligația de a plăti contragaranția vor fi respinse și criticile referitoare la obligația de plată a dobânzii legale întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligații bănești datorează, pentru neîndeplinirea obligației sale la scadență, o dobândă penalizatoare. Recurentul-pârât mai susține că este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. și ca urmare ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Instanța supremă va înlătura și această susținere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabilește diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul-pârât fiind organizat în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 ca instituție financiară specializată, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.