ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la 18 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, și precizată ulterior, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN ("FNGCIMM"), să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 251.166,54 RON, reprezentând procentul de 46,6667% din finanțarea restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., garantată de către FNGCIMM în temeiul Confirmării de garantare nr. 10_06_603_UNI_CGP din 29 iunie 2010, obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare legale aferente perioadei 15 octombrie 2015 - 18 octombrie 2018, în sumă de 44.688,72 RON, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 766 din 25 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 251.166,54 RON, procent de garantare 46,667%, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 15 octombrie 2015 până la achitarea efectivă a debitului și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.531 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâtul FNGCIMM a formulat apel împotriva sentinței pronunțate.

Prin decizia civilă nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 766 din 25 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 4.195,04 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta a declarat recurs, solicitând instanței să caseze decizia atacată și să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile de drept material reglementate de art. 969, art. 970, art. 977, art. 1652 și urm., art. 982 și art. 1073 C. civ. din 1864.

În susținerea acestor critici, recurenta-reclamantă a adus următoarea argumentație:

Prin convenția nr. 81/2008 intimatul-pârât și-a asumat obligații guvernate de regulile din materia fidejusiunii, respectiv de prevederile art. 1652 C. civ. din 1864; aceste obligații se împart în obligații principale (obligația fidejusorului de a îndeplini el însuși obligația pe care debitorul garantat nu o îndeplinește) și obligații secundare (punerea la dispoziția intimatului-pârât a anumitor înscrisuri care să dovedească încadrarea debitorului garantat în categoria IMM-urilor). Din această perspectivă, se arată că obligațiile principale, specifice fidejusiunii, se aplică cu prioritate față de cele secundare, așa cum ar fi trebuit să rețină și instanța de apel dacă ar fi aplicat corect dispozițiile art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. și ar fi interpretat prevederile convenției nr. 81/2008 și a actelor subsecvente ținând cont de intenția comună a părților și de înțelesul clauzelor așa cum rezultă din actul întreg.

Se arată că, în aplicarea prevederilor art. 969 C. civ. din 1864, instanța de apel nu a acordat putere de lege convenției în ansamblul său, ci numai uneia din obligațiile asumate de părți, fără a analiza și restul drepturilor și obligațiilor incluse în convenție. De asemenea, instanța nu a aplicat regulile de interpretare a convențiilor întrucât nu a identificat la ce obliga legea după natura obligației și intenția comună a părților și nici care a fost obiectul și scopul urmărit de către părți.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a acordat prioritate unei obligații secundare prin care convențional s-a agreat ca se poate dovedi o anumită situație de fapt (încadrarea debitorului garantat în categoria IMM-urilor) pe baza anumitor documente și a interpretat greșit clauzele convenției, respectiv art. 7.2 și art. 3.1, precum și prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (care stabilesc condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un operator economic să fie considerat IMM).

În opinia recurentei-reclamante, dovada deplină a calității de IMM a debitorului garantat se făcea potrivit prevederilor legale mai sus invocate pe baza datelor cuprinse în situațiile financiare, și nu, așa cum greșit a reținut instanța de apel, prin declarația pe proprie răspundere a reprezentanților beneficiarului.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin intermediul poștei electronice, solicitând respingerea excepției nulității, invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., reținând următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, recurenta, deși a indicat dispoziții de drept material, a înțeles să critice hotărâre atacată doar sub aspectul interpretării date de instanță situației de fapt și probelor depuse la dosar, fără a aduce, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurenților vizează netemeinicia afirmată a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, soluție dispusă în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN prin întâmpinare și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.