ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 137/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 1 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat instanței să dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2005/2018 din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - IFN și s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.750.864,54 RON, cu titlu de garanție, precum și plata penalităților de întârziere de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumei sus-menționate, de la data de 21 octombrie 2016 și până la data plății efective; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 32.887 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii.

Prin decizia civilă nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - IFN împotriva sentinței civile nr. 2005/2018 din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - IFN.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si, pe cale de consecință rejudecarea procesului în fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul arată că instanța de apel, cu încălcarea prevederilor art. 1266, art. 1270 și art. 1268 alin. (3) din C. civ., a statuat netemeinic atunci când a reținut că din conținutul Convenției dintre părțile în litigiu nu rezultă că intimata ar fi avut obligația de a depune cererea de executare silită împotriva garanților debitorului creditat.

Astfel cum s-a arătat privind mecanismul de acordare a garanțiilor, din interpretarea sistematică și coroborată a prevederilor art. 5.8, art. 7.1.-7.3. din Convenție rezultă fără putință de tăgadă că pentru plata garanției, una dintre condiții este ca cererea de plată să fie însoțită de cererea de executare silită înregistrată la executorul judecătoresc și/sau după caz, cererea de declanșare a procedurii de insolvență/declarația de creanță, înregistrată la instanța judecătorească competentă și/sau documentul care atestă preluarea în posesie, în mod pașnic, a bunului afectat garanției, în copie certificată de finanțator.

De asemenea, instanța de apel a încălcat prevederile art. 631 C. proc. civ., potrivit cărora "executarea silită poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepția acelora care beneficiază, în condițiile legii, de imunitate de executare". Evident, sintagma "împotriva oricărei persoane" are în vedere acele persoane care au obligația, fie direct, fie indirect de a îndeplini obligația a cărei executare silită se cere.

Având în vedere textul legal, nu era necesară o prevedere expresă în Convenția de garantare care să stipuleze în mod direct depunerea unei cereri de executare silită împotriva garanților împrumutatului, ci era de la sine înțeles că cererea de executare silită viza toate garanțiile constituite, în scopul maximizării șanselor de recuperare a creanței, deci inclusiv a contractelor de cesiune de creanță constituite cu scop de garantare.

Prin urmare, dacă raționamentul instanței de apel ar fi fost corect s-ar fi putut ajunge la situația în care Banca finanțatoare să ceară efectuarea plății garanției fără a mai depune nicio cerere de executare silită, întrucât, oricum în Convenție nu se prevedea, în mod expres, împotriva cărei persoane ar fi trebuit aceasta îndreptată.

Mai susține recurentul, că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal a considerat că înțelegerile referitoare la creanțele cesionate nu reprezintă titluri executorii în sensul legii, din ele nerezultând o creanță lichidă și exigibilă împotriva debitorilor cedați, astfel că reclamanta nu avea cum să depună o cerere de executare silită împotriva acestora din urmă.

Astfel, recurentul consideră soluția instanței de apel greșită sub cel puțin două aspecte. Primul se referă la analiza și interpretarea dispozițiilor Convenției și al doilea la caracterul de titlu executoriu al contractelor de cesiune de creanță constituite cu titlu de garanție.

Potrivit prevederilor art. 7.2. "cererea de plată este însoțită de cererea de executare silită înregistrată la executorul judecătoresc [,..] în copie certificată".

Din aceste prevederi rezultă cu claritate că Banca nu avea vreo obligație legată de efectuarea unei analize sau evaluare a șanselor de admitere/respingere a cererii de executare silită, întrucât ar fi lipsit titlul executoriu, ci Banca avea o obligație pură și simplă de a efectua demersurile pentru recuperarea creanței prin executare silită a garanțiilor sau înscrierea la masa credală în cazul insolventei debitorului, după caz. Prin urmare, plata garanției nu era legată de obținerea încuviințării cererii de executare silită, ci doar de depunerea acesteia la executorul judecătoresc.

În acest context, recurentul consideră că obligația de diligență asumată de Bancă, conform dispozițiilor art. 1480 C. civ. nu are în vedere doar obligația de a acționa cu prudența cerută unui proprietar, ci implica și o obligație de onestitate și loialitate în vederea realizării optime și a intereselor pârâtului și nu doar ale Băncii.

Cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor de cesiune de creanța încheiate cu titlu de garanție, recurentul susține următoarele:

Instanța de apel, în mod greșit a reținut că Banca nu avea nicio posibilitate legală de a formula în mod direct cerere de executare silită împotriva debitorilor cedați B. S.A. și C. S.R.L., întrucât nu deținea titluri executorii împotriva acestora, ci doar împotriva constitutorului garanției mobiliare asupra creanței.

În primul rând, solicită instanței de recurs să observe că, potrivit prevederilor din contractele de cesiune de creanță, acestea au fost constituite cu acest scop, respectiv al garantării rambursării creditului. Având în vedere scopul urmărit de părți, precum și prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit cărora, contractele de credit, precum și contractele de garanție reală sau personală încheiate de bănci, constituie titluri executorii, rezultă că cele două contracte de cesiune de creanța reprezentau titluri executorii și puteau fi aduse la îndeplinire și pe calea executării silite.

În al doilea rând, chiar intimata precizează în cererea de chemare în judecată că cele două contracte de cesiune de creanță nr. x D si 22 E au fost încheiate în scop de garanție, regimul acestora fiind guvernat de prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "sunt asimilate ipotecilor și contractele de cesiune de creanță încheiate cu scop de garantare".

Or, dacă intimata admite că celor două contracte de cesiune de creanța li se aplică prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., consecința firească și logică a acestor dispoziții ar fi aceea de a admite caracterul de titlu executoriu în baza căruia să se depună cererea de creanță, de vreme ce art. 2431 C. civ. statuează "contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii".

In al treilea rând, pornind de la prevederile C. civ. evocate, jurisprudența este în sensul admiterii caracterului de titlu executoriu al cesiunilor de creanța arătând că "se poate cere executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, chiar dacă dreptul de creanță nu este constatat printr-un înscris care să reprezinte potrivit legii, titlu executoriii", concluzii care se aplică, întocmai situației celor două contracte de cesiune de creanță care au fost întocmite cu titlu de garantare și sunt guvernate de dispozițiile art. 2347 coroborat cu 2341 C. civ., după cum admite însăși intimata.

In al patrulea rând, chiar și dacă s-ar admite, prin absurd, punctul de vedere al Băncii Finanțatoare, potrivit căruia, contractele de cesiune de creanță nu puteau fi puse în executare decât în urma promovării unei acțiuni de drept comun în vederea obținerii titlului, recurentul apreciază că este de esența Convenției și a obligației de diligență ca Banca să acționeze astfel încât cererile de executare silită pe care trebuia să le promoveze ca o condiție prealabilă înaintării cu succes a unei cereri de plată, să aibă și o finalitate și nu să rămână doar în stadiul unei simple formalități. Aceasta ar fi însemnat să îndeplinească și toate actele materiale și juridice prealabile unei cereri de executare silită.

Instanța de apel a considerat în mod nelegal și neîntemeiat că împotriva debitorilor cedați nu exista o creanță certă, lichidă și exigibilă raportat la faptul că celor două contracte de cesiune le lipsește caracterul de titlu executoriu.

Dacă cele două contracte, în temeiul cărora s-a efectuat cesiunea sunt contracte-cadru, fără valoare, recurentul apreciază în cauză, prezența culpei Băncii Finanțatoare care nu a efectuat toate demersurile pentru verificarea existenței creanțelor și a titlurilor care le constata și nici nu a urmărit desfășurarea acestor contracte pe parcursul derulării împrumutului, neexercitându-și drepturile stabilite în contractul de credit la art. XVIII lit. e) potrivit cărora "are dreptul să verifice respectarea condițiilor puse la semnarea prezentului contract, să verifice existența faptică și permanentă, precum și integritatea garanțiilor materiale constituite pe toata durata de creditare, până la stingerea obligațiilor împrumutatului".

Un alt aspect netemeinic verificat de către instanța de apel se referă la constatarea, potrivit căreia, lipsa notificărilor debitorilor cedați nu duce la pierderea de către reclamantă a unor eventuale sume provenite din derularea contractelor cu debitorii cedați, deoarece atâta timp cât debitorul plătea, nu puteau fi valorificate garanțiile constând în creanțele cedate.

Pe cale de consecință, recurentul consideră că este evident faptul că omisiunea notificării debitorilor cedați nu ar fi fost lipsită de efecte câtă vreme debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care primește o comunicare scrisă a cesiunii. Așa cum s-a arătat în jurisprudență, cesiunea de creanță este bilaterală la momentul constituirii, dar triunghiulară prin efecte, ceea ce presupune atragerea debitorului cedat în raportul juridic cu cesionarul prin mecanismul notificării, astfel că, deși debitorul cedat nu este parte a contractului de cesiune suportă efectele acesteia și devine debitorul direct al cesionarului".

Prin urmare, recurentul apreciază necesar a arăta și faptul că Banca nu doar a omis să procedeze la notificarea debitorilor cedați, dar să și analizeze prevederile contractelor în baza cărora s-au încheiat contractele de cesiune de creanță. Astfel, art. 9 din contractul cu C. S.R.L. prevede că "cesionarea drepturilor vânzătorului [D.] împotriva cumpărătorului [C.] către terți rezultând din relația contractuală dintre părți nu este permisă decât cu consimțământul prealabil al cumpărătorului".

Sub acest aspect este corectă afirmația Băncii finanțatoare, în sensul că "nu puteau fi valorificate creanțele decurgând din contractele cesionate", însă aceasta înseamnă a accepta propria culpa a Băncii în ceea ce privește imposibilitatea legală de a solicita executarea silită a unei obligații de plată care nu a putut lua naștere în mod legal, având în vedere prevederile din condițiile generale de achiziție parte din contractul de achiziții mărfuri încheiat cu C. S.R.L..

În concluzie, recurentul consideră că, instanța de apel a stabilit în mod nelegal că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1350 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor privind forța obligatorie a contractului, clauzele contractuale stabilite de părții fiind clare, sens în care trebuiau aplicate ca atare, ca reprezentând voința comună a părților.

Mai mult decât atât, chiar dacă instanțele au considerat că se impune aplicarea regulilor privind interpretarea contractului, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că art. 7.2. din convenție trebuie interpretat în sensul producerii de efecte, după voința concordantă a părților, urmând a se ține cont de scopul contractului, natura acestuia, precum și de exigențele bunei-credințe.

Faptul că această clauza a fost distorsionată de către instanță (aceasta bazându-se pe susținerile intimatei și aplicând în mod greșit prevederile legale), reprezintă în opinia recurentului o încălcare a dispozițiilor legale privind interpretarea clauzelor după voința concordantă a părților și în sensul producerii de efecte juridice, inclusiv cele privind executarea cu bună credință a contractului și a forței obligatorii a acestuia.

Prin întâmpinarea depusă, la 17 martie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat, pe cale de excepție constatarea nulității recursului, întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum și respingerea recursului ca inadmisibil având în vedere că recurentul a achiesat tacit la hotărârea recurată, întrucât a executat din proprie inițiativă hotărârea primei instanțe.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 aprilie 2020, recurenta a solicitat înlăturarea criticilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 mai 2020, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 21 ianuarie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1266, art. 1270 și art. 1268 alin. (3) din C. civ. când a reținut, în mod greșit, că din conținutul Convenției dintre părțile în litigiu nu rezultă că intimata ar fi avut obligația de a depune cererea de executare silită împotriva garanților debitorului creditat.

Această critică este nefondată, având în vedere că art. 7.2 lit. a) din Convenția nr. 85 din 30 septembrie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 16 aprilie 2013, prevedea documentele ce însoțeau cererea de plată.

Astfel, cererea de plată nr. x din 1 iulie 2016 formulată de reclamant A. S.A. către pârâta FNGCIMM a fost însoțită de cererea de executare silită nr. x din 21 martie 2016, formulată împotriva garanților ipotecari și fideiusori F., G., H., I. și de cererea de admitere a creanței nr. 98513 din 19 aprilie 2016, prin care s-a înscris creanța reclamantei la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L..

Așadar, reclamanta nu avea obligația de a formula și de a transmite către pârâtă cererii de executare silită asupra debitorilor cedați B. S.A. și C. S.R.L. - debitori cedați ai beneficiarului Scrisorii de Garantare nr. 70 din 29 august 2013 - S.C. D. S.R.L..

Totodată, se reține că banca nu avea posibilitatea legală de a formula în mod direct cerere de executare silită împotriva debitorilor cedați B. S.A. și C. S.R.L., întrucât aceasta nu deținea titluri executorii împotriva debitorilor creanței cesionate de către S.C. D. S.R.L. în favoarea Băncii, ci doar împotriva constituitorului garanției mobiliare asupra creanței, respectiv împotriva S.C. D. S.R.L., aspect corect reținut de instanța de apel.

În acest sens, recurentul susține că potrivit prevederilor din contractele de cesiune de creanță, acestea au fost constituite cu scopul garantării rambursării creditului și în raport cu prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, rezultând că cele două contracte de cesiune de creanță reprezentau titluri executorii și puteau fi aduse la îndeplinire și pe calea executării silite. În continuare, se arată că intimata a precizat în cererea de chemare în judecată că cele două contracte de cesiune de creanță nr. x D si 22 E au fost încheiate în scop de garanție, regimul acestora fiind guvernat de prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "sunt asimilate ipotecilor și contractele de cesiune de creanță încheiate cu scop de garantare".

În acest context, se reține că, contractele de cesiune de creanță nr. x din 16 septembrie 2013 și nr. 22E din 16 septembrie 2013, încheiate între reclamantă și împrumutatul S.C. D. S.R.L., având ca obiect creanțele debitorilor cedați B. S.A. și C. S.R.L. sunt titluri executorii doar cu privire la împrumutatul S.C. D. S.R.L., raportat la prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, iar nu cu privire la debitori cedați B. și C. S.R.L., așa încât pentru demararea executării silite a acestora ar fi trebuit ca reclamanta să obțină, în prealabil, titluri executorii împotriva acestor debitori, raportat la prevederile art. 2403 C. civ.

Așadar, o astfel de obligație impusă creditoarei nu se justifică în raport cu prevederilor asumate prin Convenția nr. 85/2008, care o obligă la executarea bunurilor afectate garanției, potrivit mențiunilor de la art. 7.2 lit. a) din actul adițional nr. x din 16 aprilie 2013 din Convenție, iar nu terții garanți de tipul debitorilor creanței cesionate S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L..

De asemenea, se reține cu privire la contractele de cesiune de creanță, că acestea au fost menționate și anexate de reclamantă la cererea de admitere a creanței nr. 98513 din 19 aprilie 2016 depusă în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Brăila, prin care aceasta a fost înscrisă la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L. - beneficiar al garanției asumate de pârâtă, acest aspect echivalând cu respectarea de către bancă a prevederilor art. 7.2 lit. a) din Convenția nr. 85/2008.

Totodată, se reține că aceste contracte de cesiune de creanță au fost încheiate în scop de garanție pentru contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2013, iar potrivit art. 2347 alin. (2) C. civ. sunt asimilate ipotecilor, astfel încât executarea acestor garanții este condiționată de existența unei creanțe certe, lichide și exigibile înregistrată de către împrumutatul S.C. D. S.R.L. față de banca creditoare, or, la momentul încheierii contractelor de cesiune nu se punea problema existenței unei astfel de creanțe pentru a fi puse în executare aceste garanții.

Referitor la critica recurentului, potrivit căreia, reclamanta nu ar fi respectat prevederile art. 5.8, 6.1, 7.1 - 7.3. din Convenția nr. 85/2008, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta a inițiat demersurile necesare pentru punerea în executare a garanțiilor prevăzute la art. 10 "Garanții" din contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2013, prin depunerea la executorul judecătoresc a cererii de executare silită nr. x din 21 martie 2016 împotriva garanților ipotecari și fideiusori, precum și prin înscrierea la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L., prin cererea de admitere a creanței nr. 98513 din 19 aprilie 2016.

În acest context, se constată că banca creditoare a asigurat garantului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. condițiile necesare subrogării în drepturile băncii pentru valorificarea garanțiilor, în cazul în care pârâta plătește garanția asumată prin Scrisoarea de garantare nr. 70 din 29 august 2013.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.