ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1965/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 07.02.2019, sub nr. x/2019, A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.452.390,89 RON reprezentând 45,2363% din finanțarea garantată restantă acordată de A. S.A. beneficiarului societatea B. S.R.L. S.R.L., finanțare garantată de către pârât în temeiul Confirmărilor de garantare nr. x din data de 13.11.2012, respectiv x din data de 22.11.2011; de asemenea a solicitat și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra capitalului menționat la punctul precedent, de la data de 16.11.2016 și până la momentul plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate A. S.A. de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2908/14.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea reclamantei, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.452.390,89 RON, reprezentând 45,2363% din finanțarea restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă sumei menționată de la data de 16.11.2016 până la data plății efective a debitului principal și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.128,90 RON și a sumei de 5.030,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe, pârâta a formulat apel înregistrat la data de 03.03.2020, prin care a solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

Prin decizia civilă nr. 1628A/24.11.2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - i.f.n., împotriva sentinței civile nr. 2908/14.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A. S.A. și a fost schimbată sentința civilă atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată și a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 3.288 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată a apelului formulat de către pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - i.f.n. (parte la care se va face în continuare referire și ca "F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN"), conform art. 497 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1165 și ale art. 1270 din C. civ.

A arătat că încălcarea prevederilor art. 1165 și ale art. 1270 din C. civ. justifică incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând raționamentul instanței de apel care își întemeiază soluția de respingere a acțiunii pe o presupusă inexistență a obligației intimatei, ignorând că obligația de garantare se regăsește în contractul încheiat între părți.

Recurenta a arătat că prin decizia recurată, instanța de apel susține că obligația intimatei de plată a garanției nu se naște cât timp recurenta nu a transmis intimatei toate documentele prevăzute la art. 9.2 alin. (1) din Convenția cadru. În același timp, instanța de apel recunoaște că atunci când a emis Confirmarea de garantare nr. x_CTG/22.11.2011, intimata și-a asumat obligația de a garanta finanțarea acordată de către recurentă societății B. S.R.L. În aceste condiții, întrucât, potrivit prevederilor art. 1165 C. civ., obligațiile izvorăsc din contract, odată ce obligația a fost stabilită de părți ca un efect al contractului, existența sa este neîndoielnică, concluzie derivată din principiul forței obligatorii a contractelor, consacrat în art. 1270 C. civ.. De altfel, recurenta a arătat că nici chiar o obligație afectată de o condiție suspensivă nu poate fi considerată că nu există, prin raportare la prevederile art. 1400 C. civ., care stabilesc că numai eficacitatea obligației depinde de îndeplinirea condiției suspensive, nu însăși existența ei, așa cum se considera în contextul C. civ. de la 1864.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut că instanța de apel califică expres drept obligație contractuală neîndeplinită de recurentă, obligația de depunere, odată cu cererea de plată a garanției, a tuturor înscrisurilor prevăzute de art. 9.2 alin. (1) din Convenția cadru. Cu toate acestea, printr-un alt considerent al deciziei recurate, instanța de apel refuză în mod expres aplicarea art. 1556 C. civ., pretinzând că obligația intimatei nici nu s-a născut până în momentul în care banca recurentă nu a transmis intimatei documentele prevăzute în art. 9.2 alin. (1) din Convenția cadru.

Recurenta a reiterat premisa eronată a raționamentului instanței de apel, și anume aprecierea obligației de plată a garanției drept inexistentă. De asemenea, a arătat că nu poate fi reținut nici caracterul neexigibil al acestei obligații, prin raportare la prevederile art. 9.4 alin. (1) din Convenția cadru, care stabilesc că F.N.G.C.I.M.M.-I.F.N. S.A. va face plata garanției în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată transmise de către finanțator, în acest caz recurenta. În concret, recurenta a arătat că, în speță, a doua cerere de plată a fost formulată de banca recurentă la data de 23.04.2015 și a fost completată prin adresa nr. x/13.11.2015, iar refuzul intimatei de a-și îndeplini obligația a intervenit la data de 16.11.2016, când trecuseră deja 90 de zile calendaristice de la ultima completare a cererii de plată realizată de către finanțator.

Recurenta a concluzionat că obligația de plată a garanției ce revenea intimatei era scadentă, cadru în care devenea incidentă excepția de neexecutare reglementată de art. 1556 C. civ.. Recurenta a apreciat că această concluzie este întărită chiar de art. 9.3 alin. (1) și (2) din Convenția cadru, prin care părțile califică expres refuzul intimatei de a efectua plata garanției drept o excepție de neexecutare. Or, în aceste condiții, consecutiv stabilirii unei situații de neexecutare a obligației de către recurentă, instanța de apel trebuia să examineze dacă, prin raportare la prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., neexecutarea decelată este suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepției de neexecutare de către intimată. În cadrul acestei analize, era esențială verificarea existenței unei vătămări produse intimatei decurgând din neexecutarea obligației de către recurentă. Recurenta a subliniat că inexistența unei vătămări este un indiciu decisiv al caracterului neînsemnat al neexecutării, iar, în cazul concret, lipsa vătămării intimatei conduce la concluzia că eventuala neexecutare de către recurentă a Convenției de finanțare este de mică însemnătate, ceea ce impune concluzia că intimata nu avea dreptul de a invoca excepția de neexecutare, în virtutea art. 1556 alin. (2) C. civ.

Recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A apreciat că se impune ca instanța de recurs, în baza art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., să stabilească în sarcina instanței de apel ca, în rejudecare, să facă analiza însemnătății pretinsei neexecutări constând în nedepunerea contractului de ipotecă, în vederea înscrierii în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

În concluzie, a solicitat instanței de judecată să dispună casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului formulat de către pârâtă, conform art. 497 din C. proc. civ.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici: prima evocă pretinsa eroare a instanței de apel care ar fi considerat inexistentă obligația pârâtei de plată a garanției. Prin a doua critică se susține că instanța de apel era obligată să evalueze temeinicia acțiunii prin prisma art. 1556 C. civ. și cu aplicarea dispozițiilor art. 9.3 alin. (1) și alin. (2) din Convenția cadru - plafon de garantare nr. 156/25.10.2011 încheiată de părțile litigante, întrucât obligația de plată asumată de pârâtă era deja scadentă în condițiile art. 9.4 alin. (1) din convenție, iar recurenta își îndeplinise în mare măsură propriile obligații contractuale. În consecință, recurenta solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de apel pentru ca, în rejudecare, să verifice temeinicia invocării excepției de neexecutare de către intimată, în condițiile în care recurenta apreciază că încălcarea obligațiilor sale nu era suficient de importantă și că nu există o vătămare produsă intimatei prin aceasta.

Examinând prima critică, prin care se susține încălcarea art. 1165 și art. 1270 C. civ., Înalta Curte constată, preliminar, că autoarea căii de atac interpretează greșit considerentele deciziei recurate și ignoră natura și mecanismul garanției emise de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în temeiul Convenției cadru - plafon de garantare nr. 156 semnată de intimată la 19.10.2011 și de recurentă la 25.10.2011 (care va fi în continuare identificată drept "convenția de garantare").

Astfel, contrar susținerilor autoarei căii de atac, din lecturarea deciziei recurate se desprinde concluzia că decisivă în admiterea apelului intimatei a fost concluzia instanței de apel potrivit căreia pârâta F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. nu este obligată să satisfacă o cerere de plată la care nu este atașată integral documentația prevăzută la art. 9.2., într-un astfel de caz obligația de plată a intimatei nedevenind scadentă, potrivit art. 9.4. alin. (1) din convenția de garantare.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată nu au fost încălcate și nici aplicate greșit dispozițiile art. 1165 și art. 1270 C. civ., ci, dimpotrivă, instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor convenției de garantare și a modului în care aceasta obligă părțile contractante. De asemenea, se reține că invocarea art. 1400 C. civ. de către recurentă este străină cauzei, cadrul procesual nereflectând că vreuna dintre obligațiile asumate de părți ar fi afectată de o condiție suspensivă.

Înalta Curte reține că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanții personale de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei A. S.A., în considerarea calității acesteia de finanțator față de clienții săi, întreprinderi mici și mijlocii. Convenția de garantare califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune supusă dispozițiilor art. 2280 - art. 2320 C. civ., garanția acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Intimata și-a asumat, așadar, garantarea obligațiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanțărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici și mijlocii, în limita plafonului convenit contractual și pentru care părțile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenției, procedură în baza căreia se individualizează finanțările garantate. În situația în care una dintre aceste finanțări devenea restantă, finanțatorul, subsecvent inițierii procedurii de valorificare silită a tuturor garanțiilor accesorii, era îndreptățit să transmită cererea de plată către fideiusor, în măsura în care garanția nu încetase până la acel moment, în condițiile art. 7.11. din convenție.

Cadrul contractual convenit de părți impune, deci, concluzia că obiectul convenției încheiate de părți este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a obligațiilor împrumutaților băncii recurente pentru care garanția fusese acordată în temeiul capitolului 7. Cu toate acestea, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte observă că obiectul obligației intimatei are două componente: obligația de garantare și obligația de plată. Obligația de garantare se asumă de intimată în condițiile reglementate de capitolul 7 din convenție, însă obligația de plată a garanției devină exigibilă numai în condițiile capitolului 9 din convenție. Pentru ca obligația de plată a garanției să devină exigibilă, finanțatorul trebuie să achite comisionul de garantare și să depună cererea de plată, la care să atașeze documentația prevăzută de art. 9.2 alin. (1) din convenția de garantare.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a apreciat că obligația de plată este inexistentă, ci a considerat că aceasta nu a devenit exigibilă, potrivit condițiilor stabilite în convenția de garantare.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte respinge primul motiv de recurs, constatând că decizia recurată este legală prin prisma criticii formulate. Acordarea garanției de către intimată, materializată prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare în condițiile capitolului 7 din convenția de garantare, nu decade intimata din dreptul de a analiza cererea de plată, de a suspenda efectuarea plății și chiar de a o respinge, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru plata garanției stabilite de capitolul 9 din convenția de garantare.

Cea de a doua critică a recurentei vizează încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte subliniază că formularea unei critici întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune autorului căii de atac obligația de a propune instanței de recurs un raționament verificabil, prin care să justifice în ce mod instanța devolutivă a dat legii o interpretare greșită, a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile. Dimpotrivă, analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că recurenta dezvoltă o critică paralelă raționamentului judiciar explicit al instanței de apel, critică a cărei acceptare ar presupune ca instanța de recurs, contrar stării de fapt stabilită de instanțele devolutive și a manifestării inechivoce de voință a intimatei, să recalifice motivul respingerii cererii de plată de către intimată ca fiind excepția de neexecutare și, în consecință, să caseze decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea examinării temeiniciei invocării acestei excepții. Această modalitate de motivare a recursului este defectuoasă, întrucât raționamentul recurentei nu atinge modul în care instanța de apel a aplicat legea la situația de fapt și care a condus la admiterea apelului formulat de intimata-pârâtă.

Înalta Curte va respinge această critică pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reține că, în raport de obiectul litigiului, nu erau incidente dispozițiile art. 1556 C. civ., chiar în condițiile în care art. 9.3. alin. (2) din convenția de garantare menționează dreptul intimatei de a invoca excepția de neexecutare. Astfel, la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 07.02.2019, această excepție nu mai era actuală, întrucât fusese epuizat intervalul de 60 de zile calendaristice reglementat de art. 9.3. alin. (2) din convenția de garantare, iar intimata respinsese cererea de plată prin adresa nr. x/16.11.2016.

Din analiza dispozițiilor convenționale anterior citate, rezultă că dreptul intimatei de a invoca excepția de neexecutare este limitat la un interval de 60 de zile calendaristice care succedă depunerii unei cereri de plată informe. La epuizarea acestui termen, în măsura în care finanțatorul nu a remediat cauza suspendării soluționării cererii de plată, fideiusorul are dreptul de a lua o decizie de respingere a cererii de plată, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În acest cadru contractual și factual, Înalta Curte reține că disputa judiciară inițiată de finanțatorul care contestă respingerea de către fideiusor a cererii de plată nu presupune examinarea temeiniciei invocării excepției de neexecutare, cum susține recurenta ci, astfel cum legal a stabilit instanța de apel, pune în discuție verificarea întrunirii condițiilor pentru începerea curgerii termenului de 90 de zile calendaristice în care intimata trebuie să satisfacă cererea de plată, termen prevăzut de art. 9.4. alin. (1) din convenția de garantare.

Dintr-o a doua perspectivă, Înalta Curte reține că excepția de neexecutare nu era incidentă în cauză, întrucât obligațiile opuse de părțile litigante nu trebuiau executate simultan. Astfel, deși art. 1555 C. civ. prevede regula executării simultane a obligațiilor, această regulă este supletivă, iar dispozițiile convenției de garantare impun concluzia că părțile au stabilit o ordine de executare a obligațiilor. Astfel, îndeplinirea de către recurentă a formalităților în legătură cu finanțarea acordată sunt în mod necesar anterioare formulării cererii de plată și, ca urmare, nu pot fi considerate că ar trebui executate simultan cu obligația de plată, ceea ce conduce la concluzia lipsei de incidență a excepției de neexecutare, în temeiul prevederilor art. 1556 alin. (1) și art. 1555 C. civ.

Dintr-o a treia perspectivă, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că obligația de plată asumată de intimată nu era exigibilă, împrejurare care înlătură de la aplicare excepția de neexecutare, astfel cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 1556 alin. (1) teza întâi C. civ.

Recurenta susține că cererea de plată a fost depusă la 23.04.2015 și completată la 13.11.2015 și că, la 16.11.2016, momentul respingerii cererii de plată, obligația de plată ce revenea intimatei era scadentă, față de termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut de art. 9.4. alin. (1) din convenția de garantare. Înalta Curte observă că recurenta își fundamentează concluzia privind exigibilitatea obligației de plată asumată de intimată pe o interpretare vădit eronată a convenției de garantare și anume că termenul de plată prevăzut de art. 9.4 alin. (1) ar curge de la data formulării sau completării cererii de plată. Această interpretare vine în contradicție cu dispozițiile clare ale art. 9.3. alin. (3) din convenția de garantare care dispun că termenul de plată a garanției nu curge cât timp finanțatorul nu a transmis toate documentele prevăzute la art. 9.2. și nu a achitat la zi comisionul de garantare datorat și eventualele penalități aferente acestuia.

În condițiile în care una dintre condițiile invocării excepției de neexecutare este ca obligațiile reciproce să fie exigibile, iar obligația de plată a intimatei, fideiusor, nu era exigibilă întrucât depunerea unei cereri de plată informe sau incomplete are efect dilatoriu asupra exigibilității obligației de plată, excepția de neexecutare a contractului nu este incidentă.

O ultimă critică a recurentei, conexă celei referitoare la netemeinicia invocării excepției de neexecutare, vizează caracterul neînsemnat al obligațiilor neîndeplinite de recurentă, dedus și din lipsa vătămării produse intimatei.

În primul rând, Înalta Curte observă că verificarea de către instanța de apel a caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce instanța de apel a stabilit că obligația ce revenea intimatei, de plată a garanției, nu era exigibilă. Totodată, însă, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care instanțele de fond sunt suverane și care scapă cenzurii instanței de recurs. Instanța de apel a stabilit că reclamanta A. S.A. a recunoscut că nu a depus dovada efectuării formalităților de publicitate pentru contractul de ipotecă încheiat cu beneficiarul finanțării și a apreciat că neprezentarea acestui document este suficientă pentru a fundamenta decizia intimatei de suspendare a plății garanției și apoi pe cea de respingere a cererii de plată. În consecință, instanța de apel nu a mai procedat la analiza celorlalte vicii ale documentației, invocate de intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Așa fiind, Înalta Curte reține că dezlegarea instanței de apel în privința neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator și nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia și nu legalitatea hotărârii.

Înalta Curte subliniază că, accesând garanția acordată de intimată, recurenta și-a asumat un formalism strict în privința raporturilor cu clienții a căror obligație de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării și executării contractelor de credit, cât și în legătură cu activarea garanției, sub aspectul formulării și documentării cererii de plată. Drept consecință a acestei configurații specifice a obligațiilor finanțatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menționate de capitolul 9 din convenția de garantare este de natură să îndreptățească fideiusorul să respingă cererea de plată. În mod evident, o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispozițiilor contractuale și a exigențelor bunei-credințe care guvernează și executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ.. În cauză, examinarea deciziei recurate prin raportare la motivele de recurs, nu decelează încălcarea de către intimată, la momentul respingerii cererii de plată, a condițiilor contractuale convenite prin convenția de garantare.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1628 A din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.