ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2213/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.04.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 799.112,56 RON, reprezentând un procent de 67,4789% din finanțarea restantă acordată de către reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L., garantată de către F.N.G.C.I.M.M. prin Confirmarea de includere în Plafonul de garantare nr. x/03.06.2013, emisă în temeiul Convenției cadru - Plafon de garantare nr. 156/25.10.2011, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data de 10.12.2015 și până la achitarea integrală a creanței; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1.270 și urm. C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2667/19.09.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 799.112,56 RON, reprezentând un procent de 67,4789% din finanțarea restantă și dobânda legală penalizatoare, începând cu 10.12.2015 și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata sumei de 14.672,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 51/17.01.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei curții de apel spre o nouă judecată.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procedurale parcurse, recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu nerespectarea art. 1.170, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prima critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.170, ale art. 1.270 și ale art. 1.272 C. civ.

În argumentarea incidenței acestei ipoteze, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a reținut eronat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile convenționale, întrucât garanția reală mobiliară asupra stocurilor de produse finite, în valoare de 262.520 RON, a fost inclusă în actele adiționale nr. x/10.12.2010 și nr. y/06.06.2011 la contractul de credit x/2009 și neconstituirea de garanții la fiecare majorare a creditului nu reprezintă o încălcare a obligațiilor asumate prin contract.

În continuare, a redat conținutul clauzei de la art. 3.1.2 și a susținut că hotărârea dată de instanța de apel nu respectă înțelegerea părților, întrucât convenția prevede în mod expres la art. 9.2. lit. d) ca banca să anexeze la cererea de plată, "contractul de credit/contractul de angajament pentru emiterea scrisorii de garanție bancară/contractul cadru și contractele de garanție accesorii finanțării garantate (...)".

Astfel, a relevat că instanța a aplicat greșit aceste prevederi considerând că obligațiile stabilite convențional sunt îndeplinite, deoarece banca nu a constituit una dintre garanțiile reale mobiliare asupra stocurilor de produse finite pentru valoarea majorată a creditului de 1.250.000 RON, deși în Notificarea de garantare nr. x/28.05.2012 banca a precizat expres că această garanție va fi constituită. Astfel, gradul de acoperire cu garanții reale a fost inferior plafonului minim eligibil de 100%, fiind astfel încălcate prevederile art. 3.1.2 din convenție.

Așadar, recurenta a apreciat că prin soluția dată instanța de apel a încălcat art. 1.170, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., deoarece a reținut în mod greșit că neconstituirea de garanții la fiecare majorare a creditului nu constituie o încălcare a obligațiilor asumate prin contract, întrucât garanțiile constituite anterior acopereau în întregime valoarea creditului, deși înțelegerea părților a fost clară, iar gradul de acoperire cu garanții reale trebuia să fie de cel puțin 100%.

Sub acest aspect, a mai susținut că eronat a reținut instanța de apel că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile convenționale, deși extrasul din Buletinul Procedurilor de Insolvență și consultarea Centralei incidentelor de plăți au fost emise în data de 23.05.2012, anterior datei aprobării finanțării, 28.05.2012, așa încât acestea nu puteau constitui dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a) și d) din convenție.

Recurenta a redat conținutul art. 3.1.1 și art. 9.2 lit. f) și h) din convenția nr. 156/25.10.2011 și a susținut că instanța trebuia să respecte legea părților și nu să o modifice unilateral prin interpretare.

A mai relevat că dispozițiile art. 3.1.1 lit. a) și d) din convenția nr. 156/25.10.2011 sunt clare, întrucât stipulează că momentul de referință convenit de părți pentru verificarea eligibilității beneficiarului era data aprobării finanțării, iar instanța avea obligația să respecte și să aplice convenția, așa cum părțile și-au asumat-o.

De altfel, instanța de apel a încălcat înțelegerea părților, reținând că cerințele privind solvabilitatea debitorului puteau fi verificate cu ușurință chiar și de recurentă.

Cea de-a doua critică se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în argumentarea căreia recurenta a redat conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că instanța a ajuns la concluzia că obligația de plată a dobânzii legale penalizatoare curge din data de 10.12.2015, considerând că obligația de plată a garanției a devenit exigibilă, însă fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările recurentei referitoare la neînceperea curgerii termenului de la această dată.

Recurenta a mai afirmat că ar fi putut datora dobânda cel mult de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nu de la data de 10.12.2015, cum a apreciat instanța.

Prin urmare, instanța avea obligația să examineze argumentele ambelor părți și să arate motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat susținerile și apărările părților, ceea ce nu s-a întâmplat în speță, soluția fiind nemotivată sub acest aspect.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia a arătat că recurenta a reluat într-un mod sumar argumentele expuse în fața instanțelor anterioare, nefiind aduse critici obiective deciziei atacate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; ambele părți și-au expus punctul de vedere.

La termenul de la 23.06.2021, a fost respinsă excepția nulității recursului, iar calea de atac promovată a fost admisă în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate, nu poate avea funcția solicitată de recurent.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1.170 și pe cele ale art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., forța obligatorie a contractului și convenția părților în ceea ce privește documentele pe care intimata era obligată să le prezinte odată cu cererea de plată a garanției.

În argumentare, a arătat că în mod greșit instanța de prim control judiciar a reținut că banca a respectat prevederile contractuale și că neconstituirea garanțiilor la fiecare majorare a creditului nu constituia o încălcare a obligațiilor asumate prin contract, întrucât garanțiile constituite anterior acopereau valoarea creditului. De asemenea, a afirmat că este nelegală decizia și prin prisma faptului că s-a reținut în mod greșit că banca și-a îndeplinit obligațiile contractuale în raport cu art. 9.2 lit. f) și lit. h) din convenția părților, în condițiile în care aceste documente erau anterioare datei aprobării finanțării și nu fac dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate de la data aprobării finanțării. Din acest punct de vedere, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să trebuia să respecte legea părților și nu să o modifice unilateral prin interpretare.

Simpla lecturare a deciziei atacate relevă că instanța de apel a stabilit conținutul contractului și efectele pe care acesta le produce între părți, aplicându-le la situația de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forței obligatorii a convenției.

Prin urmare, propunerea recurentei nu este aceea de a repune în discuție modul în care clauzele convenției au fost interpretate și li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt și de a impune o concluzie contrară celei reținute în apel. În realitate, chiar referindu-se la dispozițiile art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., recurenta nu demonstrează încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinței reale a părților, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii, tinzând, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuție chestiunile de fapt stabilite de instanța de fond prin analiza și interpretarea probelor și fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

De aceea, nefiind adaptate specificului motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici vor fi înlăturate, verificarea legalității deciziei recurate urmând a se realiza numai în raport cu susținerile părții subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței acestui ultim caz de casare indicat, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a prezentat motivele pentru care a înlăturat apărările sale privind momentul de la care obligația de plată devenise exigibilă, în condițiile în care autoarea căii de atac a susținut că dobânda legală penalizatoare se datora de la data introducerii cererii de chemare în judecată, dat fiind că intimata transmisese cererea de plată incompletă.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte subliniază că în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut. Aceasta trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Sub acest aspect, considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv.

Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a reținut că la data transmiterii cererii de plată erau îndeplinite toate condițiile prevăzute în contract pentru achitarea garanției. Pe aceste permise, instanța de apel a stabilit că data la care obligația de plată a garanției a devenit exigibilă a fost 10.12.2015, când cererea de plată a fost transmisă, astfel că și dobânda legală penalizatoare este datorată tot din acest moment.

Această rezolvare a cauzei este clară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanța de prim control judiciar și reflectă o justă analiză a cererilor și apărărilor formulate de părți în apel și oferă un răspuns acestora în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

În condițiile expuse, faptul că partea este nemulțumită de soluția pronunțată nu reprezintă o chestiune care să fie analizată în recurs din perspectiva textului de lege sus-menționat.

Împrejurarea că instanța de apel nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței.

Așa fiind, Înalta Curte constată că motivul de casare nu conturează, din perspectiva motivării, nelegalitatea deciziei atacate prin acest recurs, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Înlăturând, în baza acestor considerente, motivul de recurs, Înalta Curte va respinge recursul, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând culpa procesuală a autoarei căii de atac, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.217 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 51/17.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.217 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.