ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2217/2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 16.04.2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.:

Prin sentința civilă nr. 3270 din 21 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea privind pe reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 225.150 lei, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 10.08.2018, până la data stingerii integrale a debitului principal, precum și suma de 5.608 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul Român de Contragarantare a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 98/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins cererea de apel formulată de pârâtul Fondul Român de Contragarantare împotriva sentinței civile nr. 3270/21.12.2021, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A., ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat recurs, solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată; obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în privința plății contragaranției, sens în care a indicat dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 969 art. 982 art. 977 art. 1080 și art. 1540 C. civ. de la 1864, coroborate cu dispozițiile art. 7 pct. 22 și 23 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției, 19.12.2011), raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010 (art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1, art. 7.4 alin. (2) lit. a și la Norma nr. 1/2010 (art. 4 lit. c).

În concret, recurentul-pârât a susținut că :

Interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța de apel a aplicat eronat art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010, în coroborare cu art. 1080 și 1540 C. civ. din 1864.

Evocând dispozițiile art. 1080 alin. (1) și art. 1540 C. civ. (1864), recurentul subliniază că mandatarul cu titlu oneros răspunde pentru cea mai mică culpă (diligență în propriile afaceri), obligația fiind transpusă și la art. 6.1 din Convenția 1/2010, astfel încât, în opinia sa, intimatul nu poate invoca faptul că singura obligație care îi incumbă este de a analiza eligibilitatea beneficiarului și doar la momentul acordării garanției contragarantate.

Susținând, așadar, că există temei contractual și legal pentru a efectua aceste verificări și a obține informații privind structura acționariatului societății beneficiare (art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, art. 1540 C. civ. de la 1864), recurentul arată că intimatul este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările și completările ulterioare și a art. 5 din Actul constitutiv al F.N.G.C.I.M.M., astfel încât, în temeiul acestor dispoziții convenționale și legale care reglementează mandatul, Garantul avea obligația de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției, cu diligența unui bun proprietar.

Totodată, apreciază că, până în anul 2016, când F.N.G.C.I.M.M. a efectuat plata garanției, era timp suficient ca intimatul să monitorizeze această garanție și să cunoască situația acționariatului, astfel încât să nu se ajungă la conflictul de interese demonstrat în cauză.

De asemenea, fără a nega faptul că mandatarul trebuie să respecte întocmai instrucțiunile mandantului, recurentul apreciază că, în situații care nu sunt formalizate în contract/convenție, trebuie să solicite punctul de vedere al mandantului, mai ales că intimatul este un profesionist în domeniu.

În concret, în cadrul raportului de mandat care guvernează relația dintre cele două părți, recurentul arată că îi reproșează intimatului-reclamant faptul că nu a acționat în interesul F.R.C. și că a avut un comportament imprudent, sens în care afirmă că, în cauză, a fost încălcată atât litera, cât și spiritul prevederilor Convenției nr. 1/2010 și ale Normei nr. 1/2010, întrucât obligațiile intimatului nu pot fi limitate doar la încadrarea beneficiarului în categoria I.M.M. și îndeplinirea anumitor criterii de eligibilitate, ci trebuie acționat cu prudență și diligență, inclusiv la momentul plății garanției contragarantate, context în care amintește dispozițiile art. 12.8 din Convenția nr. 1/2010.

Prin urmare, în opinia recurentului, intimatul trebuia să manifeste maximă diligență în acordarea garanției și a contragaranției, precum și în monitorizarea și plata garanției contragarantate.

Or, intimatul, fără minime diligențe, a acordat și a plătit o garanție contragarantată din surse publice (deoarece Statul Român este unicul acționar al intimatului-reclamant), fără să analizeze, cu diligența și prudența impuse de normele convenționale, informațiile de care dispunea, conform cărora, în cauză, exista un risc de fraudă.

Totodată, recurentul arată că, din punctul de vedere al scopului urmărit de legiuitor la înființarea F.R.C., contragaranțiile au în vedere stimularea unor proiecte care să susțină dezvoltarea I.M.M.-urilor, locurile de muncă, eficiența, competitivitatea etc, fapt ce rezultă din preambulul Convenției nr. 1/2010, argumente ce nu au fost luate în considerare de către instanța de apel atunci când a pronunțat soluția de respingere a apelului, astfel încât, în opinia sa, este cu totul nejustificat ca F.R.C., instituție financiară cu capital de stat, să fie obligată să susțină, practic, un beneficiar care a obținut prin fraudă o contragaranție, în condițiile în care intimatul, fără minime diligențe, a acordat și a plătit o garanție, fără a lua în considerare conflictul de interese existent în speță.

În acest context, recurentul precizează că F.R.C. a acordat mandat intimatului pentru a acorda contragaranția în numele F.R.C. și, întrucât primește de la intimat doar o listă cu contragaranțiile acordate, cu câteva informații sintetice (denumire beneficiar, valoare contragaranție, cod CAEN finanțat etc), nu i se poate imputa că ar fi cunoscut conflictul de interese la acordarea contragaranției.

Prin urmare, având în vedere faptele sus-menționate, recurentul conchide în sensul că respingerea cererii de executare a contragaranției își găsește temeiul la art. 7.1 raportat la art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât susține că:

Instanța de apel a dat o interpretare eronată riscului operațional, pe care F.R.C. nu îl preia potrivit art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010.

Evocând ceea ce instanța de apel a reținut cu privire la riscul operațional, recurentul a susținut că, potrivit art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, nu preia riscul operațional al Garantului (FRC suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantului, care acționează în calitate de mandatar, în conformitate cu prevederile art. 4.1). Or, în urma analizării cererii de executare, a rezultat că există un risc operațional constând în conflictul de interese și starea financiară precară a societății.

În continuare, evocând dispozițiile art. 2 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 4 lit. c) din Norma nr. 1/2010, definiția riscului de credit prevăzută la art. 1.1 pct. 2 din Convenția nr. 1/2010, recurentul arată că, din aceste repere normative, rezultă că F.R.C. preia doar riscul de credit al IMM-ului Beneficiar al contragaranției.

De asemenea, învederând că „riscul operațional” este definit atât la art. 7 (pct. 22 și 23) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției: 19.12.2011), cât și la art. 4 pct. 52 din Regulamentul PE și al Consiliului nr. 575/2013, ca fiind „risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe; riscul operațional include și riscul legal”, recurentul arată că intimatul nu se poate prevala de faptul că Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare nu i-ar fi aplicabil și, implicit, cunoscut acestuia.

Totodată, arată că, potrivit Regulamentului (UE) nr. 575/2013, privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit, „riscul operațional”, astfel cum este definit la pct. 52 corelat cu art. 324 reprezintă un risc de pierdere, iar pierderea este definită în principal prin raportare la fraudă.

De asemenea, evocând dispozițiile art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009 care prevede necesitatea existenței unor proceduri stricte pentru instituțiile financiare nebancare, în vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și în alte activități de natură infracțională, recurentul afirmă că, în condițiile în care intimatul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut dovada îndeplinirii vreunei proceduri, deoarece nu a identificat vreun risc operațional față de situația I.M.M.-ului beneficiar, acesta se face vinovat atât de încălcarea art. 93 cât și a art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor în cauză.

De asemenea, evocând art. 7.4 alin. (2) din aceeași convenție, recurentul susține că, în speță, a fost identificat un risc operațional în accepțiunea art. 7 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și a art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR 20/2009, pe care intimatul 1-a înregistrat în activitatea sa de mandatar, rezultat din faptul că din acționariatul B S.R.L. a făcut parte C (acționar al F.R.C. S.A. ce deține 32% din capitalul social) și un membru al Consiliului de Supraveghere al F.R.C. S.A. (D); la data de 22.10.2013 asupra B S.R.L. a fost deschisă procedura insolvenței, soldul contragaranțiilor F.R.C. S.A. fiind de 2.910.451,76 lei.

În concret, recurentul a arătat că D a îndeplinit în perioada vizată și funcția de Președinte/Director general al F.N.G.C.I.M.M., care a acordat garanția și contragaranția în numele F.R.C.

Prin urmare, recurentul arată că, din probatoriul administrat rezultă că din acționariatul B S.R.L. făcuse parte C, care este acționar și al F.R.C.; din acționariatul B S.R.L. făcuse parte și D, care îndeplinea la data acordării garanției și a contragaranției funcțiile de Președinte/Director general al F.N.G.C.I.M.M. și membru în Consiliul de Supraveghere al F.R.C., recurentul reiterând faptul că F.N.G.C.I.M.M. acorda contragaranțiile pe baza mandatului acordat de F.R.C., iar beneficiarul B S.R.L. era într-o situație de dificultate în perioada acordării garanției contragarantate.

În aceste condiții, susține că nu se poate reține inexistența unui conflict de interese determinat de faptul că D – Președinte/Director general al F.N.G.C.I.M.M. și membru al Consiliului de Supraveghere al F.R.C. S.A. - a acordat garanția și contragaranția, în numele F.R.C., societății B S.R.L., din al cărei acționariat făcuse parte; C, acționar și al F.R.C., a făcut parte și din acționariatul B, ajungând să-și acorde sieși contragaranția.

Or, în calitate de mandatar profesionist, avea obligația de a se achita de sarcini ca un bun proprietar, cu loialitate, prudență și diligență (art. 4.4 din Convenție coroborat cu art. 1080 C. civ. din 1864).

Prin urmare, în accepțiunea recurentului, intimatul trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și să dispună proceduri de administrare a acestora, nu prin încercarea de a acoperi pierderile prin contragaranția obținută de la F.R.C., pe care tot intimatul a acordat-o în numele său.

În acest sens, arată că, pentru a pronunța o hotărâre justă, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul M.I.M.M.C.M.A. nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2010 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2010 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care F.R.C. a fost înființată.

În consecință, susține că instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu să se rezume doar la o strictă analiză a apărărilor pur-formale indicate de reclamanta-intimată, stabilind astfel un raționament greșit al Normei și Convenției aplicabile.

Prin urmare, în opinia recurentului, intimatul nu poate fundamenta plata garanției și contragaranției, având obligația să aibă proceduri interne pentru a preveni transferul unor resurse de stat (garanția și contragaranția) către un beneficiar ai cărui acționari sunt comuni cu cei ai celor care acordă și plătesc garanția și contragaranția. Or, această situație nu reprezintă un risc de credit, ci o fraudă, astfel încât societățile cu capital de stat, cum este F.R.C., nu pot „deconta” sumele respective.

De aceea, în Convenția nr. 1/2010 (art. 7.1) s-a prevăzut expres că F.R.C. preia riscul de credit al I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional (asociat fraudei, în sensul larg al termenului).

Prin urmare, având în vedere că în urma analizării cererii de executare a rezultat o fraudă generată de mai multe conflicte de interese, precum și faptul că beneficiarul B S.R.L. era într-o situație de dificultate în perioada acordării garanției contragarantate, în opinia recurentului, refuzul plății nu este lipsit de fundament convențional, cum susține intimatul-reclamant, ci se întemeiază pe dispozițiile Convenției de contragarantare nr. 1/2010 încheiată cu F.N.G.C.I.M.M.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul precizează că nu există obligația de plată a accesoriului-dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia sa, nu exista obligația de plată a principalului-contragaranția.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Situația premisă dedusă judecății constă în încheierea între părți a convenției de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții acestor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plății către finanțatorul A S.A. a sumei de 300.200 lei, reprezentând garanție, ca urmare a executării silite declanșate de acesta, reclamantul a solicitat pârâtului, în baza Convenției de Contragarantare nr. 1/2010, plata sumei de 225.150 lei, respectiv, suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, reprezentând contragaranția aferentă Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 60/08.12.2011, în care calitatea de beneficiar aparținea terțului B S.R.L.

Criticând decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat interpretarea și greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 969 art. 982 art. 977 art. 1080 și art. 1540 C. civ. de la 1864 coroborate cu art. 7 (pct. 22 și 23) și art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției - 19.12.2011) raportate la Convenția de Contragarantare nr. 1/2010 (art. 4.4 art. 6.1 art. 7.1 art. 7.4 alin. 2 lit. a), art. 12.5, 12.8 și la Norma nr. 1/2010 (art. 4 lit. c)).

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, „activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 4 din același act normativ, „condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare 1/2010 încheiată între părți, recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul mandatului fiind, așadar, strict delimitat.

Verificarea de către reclamant a criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare pentru beneficiarul B S.R.L. s-a făcut în baza criteriilor de verificare prevăzute în art. 4.1 alin. (1) din Convenția nr. 1/2010, Anexa C9 la Convenție și art. 7-8 și următoarele din Norma nr. 1/2010 și Norma 2/2010.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 6.1 și art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, fiind invocat faptul că, fără minime diligențe, intimatul-reclamant a acordat și a plătit o garanție, fără să analizeze, cu diligența și prudența impuse de normele convenționale, informațiile de care dispunea, conform cărora, în cauză, exista un risc de fraudă, instanța de apel interpretând eronat riscul operațional pe care acesta nu îl preia potrivit art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010.

Așa cum a reținut instanța de apel, motivul pentru care pârâtul a amânat soluționarea cererii de executare a contragaranției ce face obiectul prezentului litigiu l-a constituit necesitatea soluționării definitive a litigiului dintre acesta și Curtea de Conturi, conform Acordului materializat între părți prin Nota nr. 140/1884/2015, fără ca motivele de apel să aducă în discuție o încălcare a acestui acord între părți, ci împrejurarea potrivit căreia, în raportul de control al Curții de Conturi, a fost prefigurată incidența unui conflict de interese decurgând din dubla calitate a acționarului C (aceea de acționar al beneficiarului B S.R.L. și de acționar al apelantului) și din tripla calitate a domnului D (aceea de acționar al B S.R.L., de președinte/director general al intimatului-reclamant și aceea de membru în consiliul de supraveghere al apelantului), acesta fiind contextul în care pârâtul a invocat riscul operațional asociat riscului de fraudă în legătură cu plata contragaranției aferente beneficiarului B S.R.L.

În legătură cu natura riscului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituțiilor financiare nebancare, riscul operațional este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

Totodată, se impune observația că, prin art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, recurentul/F.R.C. s-a obligat să suporte riscul aferent I.M.M.-ului beneficiar, fără să preia riscul operațional al garantului.

Cum garantul este societatea intimată, un asemenea risc (operațional) ar putea exista doar dacă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N. ar fi înregistrat pierderi sau nu ar fi realizat profiturile estimate, ca o consecință a utilizării (de către Fond) a unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția corespunzător, fie ca o consecință a unor factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

Ca atare, identificarea unui risc de fraudă, prin raportare la identificarea unui potențial conflict de interese, nu echivalează cu utilizarea, de către garant, a unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate și nici nu are natura unor factori externi, de tipul celor indicate în art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

Prejudiciul înregistrat de garant nu a fost cauzat de acești factori, ci de neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit, iar o asemenea împrejurare reprezintă un risc de credit, pe care recurentul îl preia conform convenției.

Sub acest aspect, instanța de apel nu a aplicat greșit clauza regăsită la art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și a respectat dispozițiile legale evocate, întrucât nu a reținut în sarcina recurentului obligația de a suporta un risc operațional, ci, în urma examinării situației de fapt, prin prisma probatoriului administrat de părți, a stabilit că nu este incident un astfel de risc, care să îl exonereze pe recurent de la plata contragaranției.

Așadar, printr-un raționament clar, instanța de apel a justificat inexistența riscului operațional, statuând că nu se pot extinde îndatoririle precizate în mandat și nici nu poate fi schimbată procedura de verificare a beneficiarului în sensul de a pretinde intimatului să urmeze alte instrucțiuni decât cele stabilite prin convenție.

Prin urmare, argumentele prezentate de recurent privind demersurile pe care intimatul putea și trebuia să le întreprindă pentru a verifica situația societății finanțate au fost examinate și de către instanța de prim control judiciar, prin prisma clauzelor asumate de părți; de altfel, aceste argumente, prin care autoarea căii de atac urmărește reinterpretarea prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010, dar și a dovezilor administrate în cauză, nu conturează o critică de nelegalitate, întrucât vizează fondul raporturilor juridice dintre părți, astfel că nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, limitată de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub acest aspect, din statuările instanțelor devolutive și actele dosarului, rezultă că părțile, prin convenția lor, au prevăzut criteriile și documentele în baza cărora se efectuează verificarea eligibilității beneficiarului, precum și reguli privind managementul contragaranțiilor, astfel că nu poate fi reținută cerința de a pretinde intimatului efectuarea unor demersuri suplimentare, întrucât recurentul pretinde executarea unor obligații care excedează înțelegerii asumate, în condițiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat.

Din această perspectivă, apare corect raționamentul instanței de prim control judiciar care a reținut că verificarea criteriilor se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate în Anexa C.9 la convenția de contragarantare nr. 1/2010, intimatul-reclamant nefiind obligat să efectueze și alte demersuri.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondată și critica privind diligența mandatarului, raportat la clauza 6.1 din convenția părților, prin care recurentul a susținut că intimatul răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, întrucât, în speță, exista un risc de fraudă.

Or, refuzul recurentului-pârât de a plăti contragaranția este nejustificat, atât timp cât acesta nu a invocat încălcarea de către reclamant a obligației de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme, ci existența unui risc de fraudă asimilat riscului operațional, dedus din existența unor pretinse conflicte de interese, care l-ar îndreptăți să amâne adoptarea unei decizii cu privire la executarea obligației de plată a contragaranției.

Așadar, odată ce a preluat riscul de credit al beneficiarului, recurentul trebuie să achite contragaranția, întrucât intimatul nu a încălcat niciuna dintre clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 și nici nu s-a probat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere.

Cum, în speță, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de finanțator, rezultă că, în aceste condiții, recurentul preia riscul de credit aferent I.M.M.-ului beneficiar, astfel cum reiese din interpretarea art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010.

Nu în ultimul rând, nu pot fi primite nici criticile privind nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forța obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credință a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică, întrucât, pe de o parte, nu sunt aduse suficiente argumente pentru a arăta de ce este greșit raționamentul instanței de apel prin raportare la prevederile Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010, iar, pe de altă parte, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a examinat Convenția de contragarantare nr. 1/2010 conform voinței părților și nu a constatat încălcarea de către intimat a vreunei obligații care să justifice refuzul celeilalte părți de a plăti contragaranția.

Interpretarea voinței părților se face în acord cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare deduse pe cale de interpretare, astfel că nu se poate imputa nicio eroare de judecată instanței de apel în analiza și interpretarea contractului încheiat, criticile recurentului reflectând doar nemulțumirea sa, determinată de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase și dorința de a convinge instanța că, în speță, ar fi intervenit un risc operațional, cu efect exonerator în privința obligației sale de plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate prin memoriul de recurs sunt nefondate, întrucât niciuna dintre clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranției.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.