ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 131/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24.06.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să-i achite sumele de 355.155,66 RON și de 459.480,00 RON, reprezentând garanțiile asumate pentru c reditele acordate societății B. S.R.L. prin contractul de credit nr. x/04.04.2013, respectiv nr. BIS744/04.07.2013, și a dobânzii legale penalizatoare calculată începând cu 02.07.2019 și până la achitarea integrală a debitelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2369/25.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumelor de 355.155,66 RON și de 459.480 RON și a dobânzii legale penalizatoare aferente ambelor debite, calculată începând cu 02.07.2019 și până la achitarea lor, și de 23.912,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâtul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2128A/02.12.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

La 26.04.2022 A. S.A. a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2128/A/02.12.2021, cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 967/09.06.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea și a completat decizia civilă nr. 2128/A/02.12.2021, în sensul că a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 4.937,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva celor două decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivarea recursului vizând decizia civilă nr. 2128/A/2021, după prezentarea situației de fapt, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs invocat, autorul recursului a susținut că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța nu a arătat de ce reclamanta nu se află în culpă, în contextul în care aceasta a recunoscut că nu a respectat procedura internă, care o obliga la verificarea fizică a stocului de marfă. Or, instanța de apel s-a rezumat să rețină că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile, deși a fost făcută proba că aceasta din urmă nu are dreptul la plata garanției, întrucât nu a depus toate diligențele pentru monitorizarea creditelor acordate, fără a motiva exonerarea de răspundere a acesteia.

Evocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a subliniat că instanța de apel nu a arătat în mod clar, concis și concret, în concordanță cu probele și actele de la dosar, cum a ajuns la soluția pronunțată, context în care a afirmat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 14, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 și ale art. 1.272 C. civ. în dezlegarea dată asupra îndeplinirii obligațiilor ce reveneau părților.

A mai relevat că solicitarea plății pe bază de documente legal întocmite este o expresie a respectării principiului bunei-credințe și o cerință de legalitate și echitate atașată obligației prevăzute de art. 3.1.2 și art. 8.1, coroborat cu art. 6.4 și art. 6.5 din convenția cadru.

Recurentul-pârât a mai susținut că obligația sa de plată își are cauza juridică în obligația corelativă a intimatei-reclamante de executare a prestațiilor la care s-a obligat. Astfel, pentru a primi plata garanției intimata-reclamantă trebuie să execute toate prestațiile la care s-a obligat, care au caracter principal și cumulativ; de altfel, obligația acesteia este una complexă, cu pluralitate de obiecte, fiind de rezultat, și nu de diligență, cum în mod eronat a apreciat curtea de apel, cu aplicarea greșită a art. 1.481 C. civ.

Potrivit recurentului, intimata trebuia să demonstreze că s-a aflat într-o situație de forță majoră sau caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea nefiindu-i imputabilă.

Totodată, a relevat că una dintre condițiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece banca nu s-a asigurat cu bună-credință că au fost constituite garanțiile reale de cel puțin de 20% din valoarea creditului, acceptând în garanție stocul de marfă fără a verifica existența faptică a acestuia, valoarea evaluată a stocului de marfă nu a fost stabilită pe baza rapoartelor de evaluare ale unui evaluator autorizat, aceasta nu a monitorizat garanțiile mobiliare constituite cu diligența unui profesionist pe parcursul derulării finanțării. În acest context, a mai afirmat că intimata nu a respectat prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 5/20.12.2013.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat faptul că "nu se poate reține în sarcina intimatei-reclamante încălcarea obligației prevăzute de art. 8.1 din actul adițional, care oricum nu reprezenta o clauză de excludere, că dispozițiile art. 9.2, art. 9.3 și art. 3.1.2, rap. la art. 6.4 din convenția modificată prin actul adițional nr. x au fost respectate".

În opinia recurentului, raționamentul expus de instanța de apel încalcă regulile de interpretare a contractului și dispozițiile art. 1.270 C. civ., instanța substituind voința comună a părților cu propria opinie, într-un mod nepermis.

În memoriul de recurs vizând decizia civilă nr. 967/2022, recurentul a invocat art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând reducerea onorariului de avocat în cuantum de 4.937,30 RON.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a afirmat că hotărârea atacată este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a analizat în ce măsură, în raporturile juridice cu partea adversă, este justificat sau nu ca recurentul să fie obligat la suportarea cheltuielilor de judecată la nivelul solicitat, în raport cu complexitatea muncii desfășurate de avocat pe parcursul litigiului și de valoarea pricinii.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a relevat că dispoziția dată de curtea de apel cu privire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată la un nivel excesiv, a fost dată cu încălcarea dreptului de acces la o instanță, prevăzut de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La 01.11.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

La 16.11.2022 recurentul a răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2128A/2021, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între părți a unei convenții cadru - plafon de garantare, care poartă nr. 143/14.07.2011, modificată prin actele adiționale nr. 1-13, prin care pârâtul s-a obligat să preia riscul nerambursării creditelor acordate de reclamantă societății B. S.R.L., în limita unui plafon agreat.

În concret, reclamanta, în calitatea de finanțator în contractele de credit nr. x/04.04.2013 și nr. y/04.07.2013, urmare a neachitării ratelor creditului acordat beneficiarei B. S.R.L., a solicitat pârâtului plata sumelor 355.155,66 RON și de 459.480,00 RON, reprezentând garanția de 70% aferentă soldurilor restante.

Pârâtul a refuzat plata sumelor pretinse, motivând că reclamanta nu a respectat art. 3.1.2, coroborat cu art. 6.4, art. 6.5 și art. 8.1 din convenție, întrucât nu s-a asigurat că beneficiarul a constituit garanții reale, conform cerințelor convenționale, și nici nu a monitorizat garanțiile mobiliare cu diligența unui profesionist, de vreme ce nu a făcut dovada că garanțiile mobiliare (stocul de marfă) ar fi existat la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară și că valoarea acceptată ar fi fost stabilită în baza raportului de evaluare.

Prima instanță a admis acțiunea, ca efect al atragerii răspunderii contractuale, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece sub aparența incidenței ipotezei referitoare la nemotivarea deciziei atacate, recurentul pune în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt, fiind expus raționamentul său privitor la neîndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau reclamantei.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a arătat de ce reclamanta nu se află în culpă, în condițiile în care aceasta ar fi recunoscut că nu a respectat procedura internă, care o obliga la verificarea fizică a stocului de marfă. Totodată, recurentul a subliniat că instanța de apel s-a rezumat să rețină că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile, deși probele de la dosar relevă că aceasta nu a depus toate diligențele cu privire la monitorizarea creditelor acordate, fără a motiva exonerarea de răspundere a acesteia.

Exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurentul-pârât nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanței de apel o motivare criticabilă din punctul de vedere al situației de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor, cu referire la temeinicia acțiunii introductive și neîndeplinirea obligațiilor de către reclamantă.

Următoarele critici invocate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispozițiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 și ale art. 1.272 C. civ., în dezlegarea dată asupra îndeplinirii obligațiilor ce reveneau părților.

Prin convenția nr. 143/2011, pârâtul, în calitatea sa de garant, și-a asumat o obligație expresă, irevocabilă și necondiționată de a achita reclamantei, în baza cererii de plată transmisă Fondului ulterior trecerii la restanță a întregii finanțări garantate și declanșării procedurii de valorificare silită a tuturor garanțiilor accesorii acesteia; plata garanției se efectuează în termen de 90 zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoțită de documentele prevăzute la art. 9.2 din convenție, potrivit clauzelor de la cap. 9 din convenție.

Totodată, art. 9.3 din convenție instituie situațiile în care încetează obligația pârâtului de a plăti garanția.

De altfel, în cuprinsul convenției nr. 143/2011 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care IMM-ul beneficiar îndeplinește criteriile de eligibilitate și condițiile de garantare.

În cauză, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditele acordate de reclamantă, banca trecând la restanță creditele nerambursate și solicitând pârâtului plata garanției.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația reglementată de art. 9.2 din convenție, cea de a transmite recurentului-pârât documentația aferentă cererii de plată, cu respectarea cerințelor de la art. 3.1.2 din convenție.

Pretinzând lipsa de diligență cu privire la obligațiile ce îi reveneau intimatei-reclamante sub aspectul verificării viabilității garanțiilor mobiliare la acordarea creditelor, recurentul-pârât se prevalează de o presupusă nerespectare a art. 8.1 din convenție, refuzând plata garanției. Din acest punct de vedere, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să trebuia să respecte legea părților și nu să o modifice unilateral prin interpretare.

Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție reprezintă o obligație de mijloace, și nu de rezultat, reclamanta obligându-se să depună toate diligențele necesare pentru monitorizarea creditelor garantate de recurent, astfel că nu poate reprezenta o cauză de exonerare de la plata garanției asumate.

Simpla lecturare a deciziei atacate relevă că instanța de apel a stabilit conținutul contractului și efectele pe care acesta le produce între părți, aplicându-le la situația de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forței obligatorii a convenției, subliniind că autorul căii de atac s-a limitat la simple afirmații, fără a dovedi că banca ar fi manifestat în concret un grad de diligență mai scăzut în ce privește creditele acordate în cauză, în raport cu alte contracte care nu beneficiază de protecție din partea recurentului, respectiv că stocul de marfă ar fi fost expirat sau învechit și că nu mai putea fi valorificat la data verificării criteriilor de eligibilitate.

Propunerea recurentului nu este aceea de a repune în discuție modul în care clauzele convenției au fost interpretate și li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt și de a impune o concluzie contrară celei reținute în apel.

În realitate, chiar referindu-se la dispozițiile art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., recurentul nu demonstrează încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinței reale a părților, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii, tinzând, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuție chestiunile de fapt stabilite de instanța de fond prin analiza și interpretarea probelor și fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

De aceea, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vedere că refuzul plății garanției nu are temei legal sau convențional.

Așadar, Înalta Curte înlătură toate criticile de recurs formulate de recurentul-pârât, apreciind că în cauză nu se verifică existența niciunuia din motivele de casare invocate, iar față de considerentele expuse mai sus, constată că decizia civilă nr. 212/A/2021 este legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac exercitată ca nefondată.

Luând în analiză excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 967/2022, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aparența unei motivări insuficiente, recurentul pune în discuție o reevaluare a materialului probator în privința cuantumului cheltuielilor de judecată. Or, examinarea instanței de recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Înalta Curte constată că și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal.

Astfel, invocând interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat asupra cuantumului onorariului de avocat, în contextul în care a solicitat reducerea acestuia, subliniind că este nepotrivit de mare pentru complexitatea cauzei și munca desfășurată de reprezentantul convențional. Totodată, a mai afirmat că, în raport cu art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel l-a obligat în mod nelegal la plata sumei de 4.937,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte notează că, aceste critici vizând cuantumul pretins excesiv al sumei la care a fost obligat recurentul la plata către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea apelului, nu pot fi luate în analiză, deoarece se aduce în discuție o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 967/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2128A/02.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 967/09.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2023.