ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2245/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1699/11.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., împotriva pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 2098/05.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; ca atare, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 432.000 RON, reprezentând debit principal, a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 06.03.2019 și până la plata efectivă a debitului principal și a sumei de 7.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; în plus, intimata a fost obligată să achite apelantei și suma de 3.962,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Prin recursul său, Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanței de apel nu conține niciun motiv pentru care a fost obligată la plata dobânzii legale și nici nu prezintă argumentele pentru care i-a înlăturat susținerea potrivit căreia, dacă s-ar stabili că datorează dobândă, nivelul acesteia trebuie diminuat cu 20% față de cea legală, pe care și-a întemeiat-o pe împrejurarea că raportul juridic dedus judecății decurge din exploatarea unei întreprinderi fără scop lucrativ, sens în care a precizat că a invocat art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, redând fraze pe care le-a considerat relevante din întâmpinarea depusă în apel.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că instanța de apel nu i-a analizat nici susținerile referitoare la neîndeplinirea criteriului referitor la executarea silită, în ce privește obligația de diligență a mandatarului, prevăzută de art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012 și obligația de executare a obligațiilor ca un bun proprietar, astfel cum rezultă din art. 12.8 din aceeași Convenție, coroborat cu art. 1.480, 2.017 și 2.018 C. civ. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de prim control judiciar nu a argumentat rațiunile pentru care Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. trebuia să se limiteze la obligațiile prevăzute în Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012, fără să analizeze circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea IMM-ului pentru plata contragaranției, în condițiile în care fusese mandatată să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare, prin art. 4.1 din contractul dintre părți. De asemenea, a mai arătat că instanța de apel nu a motivat nici înlăturarea O.U.G. nr. 23/2009 și a pct. 5 lit. c) din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, prin care se prevede că nu pot fi beneficiari ai contragaranțiilor întreprinderile aflate în executare silită, dar nici a legislației care impune stoparea ajutorului acordat întreprinderilor neeligibile.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia a susținut că, reținând că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția, deși IMM-ul beneficiar se afla în executare silită, curtea de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1, rap. la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1.480, 2.018, 1.266, 1.267, 1.268 alin. (3) și (1).270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4) și la art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, dar și la art. 2.1 lit. f) pct. iii) și art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Dezvoltând această critică, recurenta-pârâtă a afirmat că Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a limitat la a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, cu toate că legislația primară și cea secundară, în aplicarea cărora fusese încheiată convenția în discuție, prevăd că IMM-urile aflate în executare silită nu pot dobândi calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor.

În acest context, a subliniat că instanța de apel a recunoscut că atât la data declarației de eligibilitate, cât și la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în executare silită, așa cum rezultă din adresa nr. x/07.06.2016 emisă de A.N.A.F., așa încât a susținut că plata contragaranției nu poate fi efectuată.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai arătat că partea adversă avea obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate a IMM-ului pentru plata contragaranției, în condițiile în care fusese mandatată să efectueze o astfel de verificare, prin art. 4.1 din contractul dintre părți, distinct de faptul că, fiind un profesionist în domeniul garantării, avea datoria de a-și îndeplini obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract.

Recunoscând că Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 indică documentele care trebuie verificate când se constată măsura în care criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită este îndeplinit, recurenta-pârâtă a susținut că acestea caracterizează numai un demers minim, ce trebuie suplimentat pentru a da eficiență interdicției de acordare a contragaranțiilor către IMM-urile aflate în executare silită. În acest sens, după ce a indicat toate probele din care a apreciat că rezultă că beneficiarul contragaranției se afla în executare silită, a afirmat că într-o decizie de speță, pe care a atașat-o la memoriul de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligația de a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă a combătut considerentul instanței de apel, potrivit căruia în măsura în care părțile ar fi dorit efectuarea unor verificări suplimentare, ar fi agreat acest aspect în mod expres, subliniind că însăși intimata a verificat, potrivit susținerilor proprii, cererile de încuviințare a executării silite înregistrate în portalul instanțelor de judecată, făcând așadar demersuri și în afara cadrului contractual.

Distinct de aceste aspecte, titularul acestui recurs a mai susținut că acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, afirmând că art. 6.4 alin. (2) și (4) din Convenția nr. 1/2012 îl îndreptățesc să refuze plata, în măsura în care descoperă, la momentul examinării cererii de executare, că beneficiarul nu întrunea cerințele de eligibilitate; a mai arătat că art. 6.1 din aceeași convenție prevede că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operațional al garantului și a afirmat că acordarea unei contragaranții unui beneficiar aflat în executare silită reprezintă un risc operațional.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în calitate de societate cu capital majoritar de stat, este supusă controlului Curții de Conturi, iar în calitate de furnizor de ajutor de minimis, poate fi verificată de Comisia Europeană, așa încât a apreciat că se impune o aplicare strictă a legislației, astfel încât să nu existe contragaranții în favoarea unor beneficiari neeligibili, principiul priorității interesului public fiind pe deplin aplicabil. A arătat că dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, ca și cele ale art. 15 și 16 din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul nr. 175/2007 al președintelui Consiliului Concurenței, se opun plății, în orice condiții, a ajutorului de stat. În acest context, recurenta-pârâtă, susținând că aceste dispoziții se aplică prin analogie și ajutoarelor de minimis, a precizat că, față de neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate, a decis stoparea ajutorului acordat și, implicit, plata contragaranției.

În altă ordine de idei, a apreciat că instanța de apel a pronunțat decizia care formează obiect al recursului cu greșita aplicare a art. 1.266 și 1.270 C. civ., atunci când a reținut că părțile nu ar fi convenit, printr-un act adițional, modificarea Convenției de contragarantare nr. 1/2012, în privința termenului de soluționare a cererii de executare.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenția în dezbatere, recurenta-pârâtă a susținut că prin Nota nr. x/2015, intimatul a acceptat, în mod explicit, ca F.R.C. să amâne soluționarea cererilor de executare a contragaranțiilor care ar putea fi respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, care formează obiect al dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București.

După ce a prezentat conținutul notei și modalitatea în care adunările generale ale acționarilor ambelor părți au aprobat-o, recurenta-pârâtă a afirmat că în mod nelegal curtea de apel a considerat că aceasta nu reflectă o modificare a Convenției, pe motiv că nu poartă denumirea de act adițional, întrucât conținutul notei relevă acordul de voință în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenței obligației sale de plată a contragaranției.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, a arătat că decizia încalcă prevederile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4 și art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) C. civ., întrucât ignoră faptul că Fondul Român de Contragarantare S.A. este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată prin lege să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului întreprinderilor mici și mijlocii la obținerea finanțării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică. De aceea, a apreciat că, în măsura în care se va aprecia că obligația de plată a debitului principal (contragaranția) este valabilă, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%.

Pe calea recursului său, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, așa cum a fost formulat.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că, în limita soluției date cererii accesorii, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, a arătat că au fost nesocotite dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului, interpretarea clauzelor după voința concordantă a părților și în sensul producerii de efecte juridice, dar și îndeplinirea obligațiilor asumate cu bună-credință, respectiv art. 1.270, 1.266, 1.268 alin. (3), (1).170, 1.535 alin. (1) și (1).243 C. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, ignorând clauzele convenției dintre părți, instanța de apel a reținut că prin semnarea Notei nr. x/20.01.2015, ar fi fost de acord cu amânarea demersurilor legale privind obligarea F.R.C. la plata valorii contragaranției, astfel încât partea adversă a fost în final obligată la a achita dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 06.03.2019, iar nu de la 30.06.2016, când se împlinise termenul de 90 de zile calendaristice în care F.R.C. avea obligația să efectueze plata, în conformitate cu Convenția de contragarantare nr. 1/2012. În acest fel, în opinia autorului acestui recurs, au fost încălcate art. 1.243 C. civ., care impune ca orice modificare a contractului să fie supusă cerințelor de formă cerute de lege pentru încheierea sa, art. 1.535 alin. (1) C. civ., care impune ca daunele moratorii să curgă de la scadență, dar și art. 1.270 C. civ., care prevede forța obligatorie a contractelor. Recurenta-reclamantă a indicat clauzele contractuale în raport cu care a afirmat că scadența obligației de plată a contragaranției a fost în 30.06.2016 și a mai arătat că Nota nr. x/2015 nu a produs efectul suspendării termenului de la care a început să curgă dobânda legală, ci doar pe cele de amânare a demersurilor legale, în vederea obligării F.R.C. la plata valorii contragaranției, mecanism agreat pentru deblocarea activității pârâtei și pentru evitarea unor riscuri patrimoniale și/sau de imagine. În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că amânarea demersurilor legale nu implică și amânarea termenului de soluționare, de către partea adversă, a cererilor de executare și, ca atare, nici nu poate afecta termenul de la care este datorată dobânda legală, în lipsa unui act adițional care să modifice conținutul Convenției inițiale.

Atât Fondul Român de Contragarantare S.A., cât și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. au depus întâmpinare la recursul părții adverse, solicitând respingerea acestuia, iar ulterior comunicării respectivelor acte de procedură, au prezentat răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Logica juridică face necesară examinarea prioritară a recursului promovat de către recurenta-pârâtă, întrucât, dacă acesta ar fi găsit fondat, soluția ar produce efecte directe asupra căii de atac declarate de cealaltă recurentă.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de recurenta-reclamantă la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit A. S.A., în calitate de finanțator, suma de 720.000 RON, reprezentând garanția în procent de 80% aferentă creditului acordat societății B. S.R.L., recurenta-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte plata sumei de 432.000 RON, cu titlu de contragaranție, în limita procentului agreat, de 60%.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că, la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în executare silită.

Criticând decizia curții de apel care, reformând sentința primei instanțe, i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1, rap. la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1.480, 2.018, 1.266, 1.267, 1.268 alin. (3) și (1).270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4) și la art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, dar și la art. 2.1 lit. f) pct. iii) și art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din același act normativ, "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligația ca, prin convenții de contragarantare, să fie puse în aplicare condițiile în care se acordă contragaranțiile.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenția dintre părți.

Prin urmare, cum în chiar convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părțile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții, este nefondată critica recurentei-pârâte, care a reproșat curții de apel considerentul potrivit căruia Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentei-pârâte potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim. În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că într-o decizie de speță, instanța supremă a statuat că Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligația de a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă relevă că în speța în care a fost pronunțată contractul care fusese dedus judecății prevedea obligația de evaluare a tuturor circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranției. În schimb, în litigiul de față Convenția de contragarantare a trasat Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către aceeași recurentă, potrivit căreia în alte ocazii, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi efectuat verificări și în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, titularul recursului de față a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că și Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, potrivit art. 4.3 din contract. Toate aceste obligații, potrivit mecanismului contractual, trebuie îndeplinite de Fondul Român de Contragarantare S.A. anterior confirmării contragaranțiilor notificate.

Este real însă că instanța de apel a recunoscut că atât la data declarației de eligibilitate, cât și la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în executare silită, așa cum rezultă din adresa nr. x/07.06.2016 emisă de A.N.A.F. Cu toate acestea, părțile au dedus judecății o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate.

De aceea, este contrară convenției părților afirmația recurentei-pârâte potrivit căreia acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligația de plată a contragaranției nu există, potrivit art. 6.4. alin. (4) din contract, doar în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiași clauze; dintre acestea, autoarea recursului o are în vedere, chiar dacă nu în mod explicit, pe cea indicată de lit. a), susținând că contragaranția nu ar fi fost valabilă, însă instanța supremă apreciază în sens contrar, de vreme ce părțile nu neagă parcurgerea procedurii confirmării contragaranției. În plus, se cuvine notat și că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4. alin. (2) și (4) nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale încălcate ori greșit aplicate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru pretinsa nesocotire a art. 6.1. din convenție, cu mențiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impune și Fondului Român de Contragarantare S.A. obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operațional nu revine doar garantului.

Desigur, recurenta-pârâtă poate fi supusă controlului Curții de Conturi ori verificărilor Comisiei Europene, dar aceasta nu implică acceptarea tezei pe care o propune, aceea a neasumării unor obligații asumate contractual, care par a deriva dintr-o redactare destul de lipsită de suplețe a Convenției de contragarantare nr. 1/2012, însă nu nelegală. De aceea, referirile la toate actele normative invocate, ca și principiul priorității interesului public sunt aspecte pe care părțile ar fi trebuit să le aibă în vedere la negocierea contractului lor, în măsura în care ar fi urmărit efectuarea unor verificări suplimentare față de cele agreate. Ele nu pot fundamenta însă desprinderea uneia dintre părți de raportul contractual, căci acesta, nefiind afectat de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.266 și 1.270 C. civ., când a reținut că părțile nu ar fi convenit, printr-un act adițional, modificarea Convenției de contragarantare nr. 1/2012, în privința termenului de soluționare a cererii de executare.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenția în dezbatere, recurenta-pârâtă a susținut că prin Nota nr. x/2015, intimatul a acceptat ca F.R.C. să amâne soluționarea cererilor de executare a contragaranțiilor care ar fi putut să fie respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, ce a format obiect al dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București. Nota a fost aprobată de adunările generale ale acționarilor ambelor părți, iar în dosarul indicat mai sus, a fost pronunțată, de către secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, sentința nr. 1028/20.12.2019, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care acțiunea F.R.C. a fost respinsă.

În aceste condiții, într-adevăr, Nota reflectă o modificare a Convenției, chiar dacă aceasta nu poartă denumirea de act adițional, întrucât conținutul ei relevă că acordul de voință al părților a fost întrunit, în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenței obligației de plată a contragaranției.

Cu toate acestea, un atare considerent nu relevă, prin el însuși, nelegalitatea deciziei atacate care, ca efect al reformării hotărârii tribunalului, a admis acțiunea în fond; efectul pe care recurenta-pârâtă îl urmărește, prin supunerea acestei critici cenzurii instanței supreme, constă - după cum rezultă din chiar memoriul de recurs - în impunerea concluziei că prescripția dreptului la acțiune al intimatului ar fi început să curgă de la împlinirea noii scadențe convenite de părți, respectiv de la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Însă în litigiul de față dezbaterile nu au purtat asupra chestiunii prescripției.

De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a-i aduce niciun beneficiu recurentei-pârâte.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel nu i-a analizat susținerile referitoare la neîndeplinirea criteriului referitor la executarea silită și nu a argumentat rațiunile pentru care a apreciat că partea adversă trebuia să se limiteze doar la verificarea documentelor prevăzute în Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012.

O atare critică este nefondată, atât timp cât analiza deciziei de apel relevă că apărările Fondului Român de Contragarantare S.A. asupra chestiunii în dezbatere au fost examinate și înlăturate motivat; în concret, considerentele se regăsesc la paginile 7 și 8 ale deciziei.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanței de apel nu conține niciun motiv pentru care a fost obligată la plata dobânzii legale și nici nu prezintă argumentele pentru care i-a înlăturat susținerea potrivit căreia, dacă s-ar stabili că datorează dobândă, nivelul acesteia trebuie diminuat cu 20% față de cea legală.

În privința acestei critici, Înalta Curte ia act că, pentru a fi justificată măsura casării pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deciziei atacate trebuie să îi lipsească motivele pe care se sprijină ori aceasta să cuprindă motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza invocată de recurenta-pârâtă este cea a lipsei motivelor, însă ea nu este fondată, pentru că temeiul de drept al admiterii cererii accesorii este indicat în considerentele deciziei și este reprezentat de dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; este însă real că ele nu au fost dezvoltate.

Recurenta-pârâtă a apreciat că este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului întreprinderilor mici și mijlocii la obținerea finanțării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică. De aceea, a apreciat că, în măsura în care se va aprecia că obligația de plată a debitului principal (contragaranția) este valabilă, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

Întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligații bănești datorează, pentru neîndeplinirea obligației sale la scadență, o dobândă penalizatoare, Înalta Curte înlătură afirmația recurentei-pârâte, potrivit căreia plata cu întârziere a contragaranției nu ar fi purtătoare de dobândă.

Totodată, înlătură și susținerea aceleiași părți, în sensul că dobânda legală ar fi trebuit diminuată cu 20%, întrucât ipoteza avută în vedere de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în care rata dobânzii legale se stabilește diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurenta-pârâtă fiind organizată de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 ca instituție financiară specializată, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă nu este fondat.

Recurentul-reclamant, criticând decizia doar sub aspectul soluției date cererii accesorii, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost nesocotite dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului, interpretarea clauzelor după voința concordantă a părților și în sensul producerii de efecte juridice, dar și îndeplinirea obligațiilor asumate cu bună-credință, respectiv art. 1.270, 1.266, 1.268 alin. (3), (1).170, 1.535 alin. (1) și (1).243 C. civ.

Prin Nota nr. x/20.01.2015, părțile au agreat amânarea demersurilor legale privind plata contragaranțiilor care ar fi putut fi respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, obiect al dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București.

Nota a fost aprobată de adunările generale ale acționarilor ambelor părți.

În opinia autorului acestui recurs, dacă s-ar menține considerentul instanței de apel, care a apreciat că respectiva Notă produce efectul modificării Convenției de contragarantare nr. 1/2012, ar fi încălcat art. 1.243 C. civ., care impune ca orice amendare a contractului să fie supusă cerințelor de formă cerute de lege pentru încheierea sa, însă instanța supremă notează că în clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenția de contragarantare, părțile au stabilit ca prevederile sale să poată fi modificate numai în mod explicit, prin acte adiționale.

Or, deși denumirea înscrisului este alta decât cea agreată (notă, iar nu act adițional), Înalta Curte apreciază că, atât timp cât conținutul său relevă acordul explicit de voință al părților, în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenței obligației de plată a contragaranției, s-a produs efectul modificării Convenției de contragarantare nr. 1/2012.

Ca o consecință, o atare amânare afectând scadența obligației principale, ea afectează în mod necesar și momentul de la care începe să curgă dobânda pentru întârzierea în executare.

De aceea, în mod legal instanța de apel nu a avut în vedere clauza în raport cu care scadența obligației de plată a contragaranției ar fi fost în 30.06.2016.

Considerentele expuse anterior relevă că motivele de nelegalitate invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 2098/05.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.