ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1490/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 02.09.2021 (data poștei, dosarul tribunalului) și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 03.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta FNGCIMM SA-IFN, obligarea acesteia la plata sumei de 40.610,47 euro, cu titlu de finanțare restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., în procent de 52,18%, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și urm. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 499/15.03.2022 Tribunalul București, secția a VI -a civilă a admis excepția prescripției, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 403/13.03.2023 Curtea de Apel București, secția a V -a civilă a respins ca neîntemeiat apelul.

Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, recurs înregistrat la data de 28.09.2023 pe rolul Înaltei Curți de Casației și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 461/05.03.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, a fost casată hotărârea din apel și s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Ulterior pronunțării acestei hotărâri, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.07.2024 sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 1589 din 29 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu majoritate, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 499/15.03.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021; a schimbat sentința atacată, în sensul că: a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, a admis cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.610,47 Euro, echivalent în RON, la cursul BNR din data plății, precum și la plata dobânzii legale de la data de 15.04.2016 și până la data achitării integrale a debitului principal; totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 19.652,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(fond, apel, recurs). Cu opinie minoritară, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind totodată, în parte, nemotivată și pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1170, art. 1270 - 1272, art. 1535 alin. (1), art. 2537 pct. 2, art. 2539 alin. (2) din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991.

În concret, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin săvârșirea excesului de putere, respectiv prin incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității legislative.

În esență, recurenta-pârâtă, redând art. 2539 alin. (2) C. civ., a considerat că aceste dispoziții legale sunt imperative și prevăd în mod limitativ actele de procedură și actele de executare care ar putea determina întreruperea prescripției în temeiul acestui text normativ, iar cererea de executare silită nu se regăsește printre acestea.

Singurul act de executare pe care legiuitorul îl prevede este cererea de intervenție în procedura urmăririi silite, care se formulează dacă executarea silită a fost cerută de un alt creditor, or nu acesta este cazul în speță. Niciunui alt act de executare nu i se recunoaște aptitudinea de a face incidente prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ., deci cererea de executare silită este exclusă prin însăși voința legiuitorului.

Amintind dispozițiile art. 2515 alin. (1) C. civ. și art. 10 C. civ., recurenta a susținut că art. 2539 alin. (2) C. civ. derogă de la norma generală referitoare la stingerea dreptului la acțiune prin împlinirea termenului legal de prescripție, deci extinderea aplicării lor prin analogie este prohibită.

Or, pe cale jurisprudențială, instanța a creat o normă juridică nouă adăugând la actele de executare stabilite limitativ de dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. cererea de executare silită, deși legiuitorul nu a prevăzut-o în norma edictată; o astfel de abordare reprezintă o imixtiune nepermisă în sfera puterii legislative, care se impune a fi cenzurată de către instanța de recurs; completarea acestui text normativ cu cererea de executare silită nu are niciun suport legal, fiind un exces de putere prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Mai mult, în opoziție cu cerințele de motivare a hotărârilor judecătorești prevăzute de art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. și cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un al doilea element ce relevă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, a susținut recurenta-pârâtă, rezultă din considerentele reținute în cuprinsul ultimului paragraf de la fila x din decizia recurată.

În acest punct al expunerii, recurenta-pârâtă a considerat, în esență, că înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, incidente situațiilor financiare anuale, reprezintă o modificare a respectivelor dispoziții legale pe cale jurisprudențială, care nu este permisă de lege.

În opinia sa, în cauză nu poate fi vorba despre interpretarea legii, întrucât instanța nu dă un anume sens dispozițiilor menționate, ci îl critică pe legiuitor și le înlătură pe considerente de ordin subiectiv.

Așadar, aprecierea instanței de apel în sensul că cerința prevăzută de art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991 nu are caracter substanțial, fiind excesivă și lipsită de utilitate în concret, reprezintă un exces de putere produs prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv pentru care decizia se impune să fie cenzurată în recurs.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția instanței privind întreruperea prescripției dreptului material la acțiune încalcă art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) C. civ.

După redarea art. 2537 pct. 2 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în eventualitatea în care instanța va trece peste motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4 și 6 C. proc. civ., prin care a susținut că incidența art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost reținută în mod eronat, înțelege să reitereze argumentația respectivă în susținerea prezentului motiv de recurs.

Pe lângă aceasta, a arătat că înțelege să prezinte și un alt argument pentru care apreciază că incidența art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost stabilită în mod greșit.

Astfel, din interpretarea logico-sistematică a tezei finale din acest text legal reiese că, pentru a ne afla în ipoteza normei, hotărârea de anulare ar trebui să rezulte ca urmare a unei cereri de chemare în judecată formulate de intimată, în calitate de reclamantă, iar ceea ce se anulează este chiar cererea de chemare în judecată a acesteia. Or, având în vedere dosarul nr. x/2019, nu acesta este cazul în speță; contestația la executare a fost introdusă de recurentă, iar, nu aceasta a fost anulată, ci executarea silită inițiată de bancă. Cererea de chemare în judecată formulată de debitor (recurenta, în calitate de contestator) nu poate să profite pretinsului creditor (intimata), deci nu poate să producă efecte întreruptive de prescripție în beneficiul intimatei.

De asemenea, prin raportare la art. 2537 pct. 2 C. civ., fără suport legal, se reține prin decizia atacată că termenul de prescripție ar fi fost întrerupt prin cererea de executare silită din 12.04.2019, formulată în dosarul nr. x/2019 al BEJ C. și C..

Legiuitorul a stipulat în mod expres actele de procedură și actele de executare a căror efectuare scot din pasivitate titularul dreptului la acțiune, acestea fiind limitativ prevăzute de art. 2537 pct. 2 C. civ., iar printre ele nu se regăsește cererea de executare silită. Judecătorul nu poate extinde sfera actelor întreruptive de prescripție dincolo de limitele art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât o astfel de soluție nu are suport legal.

Cererea de executare silită nu poate avea efect întreruptiv al prescripției dreptului material la acțiune pentru că este un act care intervine în faza de executare silită, când dreptul care se valorifică nu mai este dreptul material la acțiune, ci dreptul de a obține executarea silită. De aceea, nici nu este menționată ca act întreruptiv de prescripție la art. 2537 pct. 2 C. civ.

Cererea de chemare în judecată și cererea de executare silită nu se confundă, acestea au regimuri juridice diferite, intervin în etape diferite ale procesului civil, iar dreptul care se valorifică prin intermediul fiecăreia este altul (dreptul la acțiune, respectiv dreptul de a obține executarea silită).

Singurul act de executare căruia legiuitorul îi conferă efect întreruptiv este cererea de intervenție în procedura de executare pornită de alți creditori, ceea ce nu este cazul în speță.

Prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ. nu pot fi completate pe calea unei interpretări extensive, întrucât prescripția este reglementată prin norme imperative (art. 2515 alin. (1) C. civ.), care nu pot fi extinse prin analogie.

Pretinsul act de întrerupere a prescripției a dreptului material la acțiune nu se subsumează cazurilor prevăzute limitativ de art. 2537 pct. 2 C. civ., dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente în speță, astfel că termenul legal de prescripție s-a împlinit la data de 14.04.2019; instanța a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când a statuat că dreptul material la acțiune pentru obligarea la plata garanției nu era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că raționamentul instanței privind fondul cauzei încalcă art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991.

În acest context, a susținut recurenta, instanța reține în mod nelegal, în ultimele 2 paragrafe de la fila x din decizia recurată, contrar înțelegerii exprese a părților (art. 3.1.1 lit. al), a)2.f și art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenție) și a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, că refuzul de plată a garanției ar fi neîntemeiat.

Astfel, în primul rând, instanța reține în mod nelegal, cu încălcarea art. 1170, 1270 și art. 1272 C. civ., că situațiile financiare chiar fără semnătura reprezentantului societății B. S.R.L., sunt de natură să satisfacă cerințele convenționale.

Tot astfel, în mod nelegal, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța critică cerința prevăzută de dispozițiile art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, privind semnarea situațiilor financiare de către administratorul societății împrumutate, și înțelege să nu le aplice în cauză, deoarece le consideră lipsite de substanță, excesive și lipsite de utilitate.

Pentru a putea verifica eligibilitatea beneficiarului, a susținut recurenta-pârâtă, era necesară prezentarea unor situații financiare credibile, care îndeplineau cerințele de legalitate prevăzute de actul normativ care le guvernează. Realitatea datelor la care se referă criteriile de eligibilitate este condiționată de prezentarea unor documente legal întocmite, iar recurenta nu s-a obligat să plătească garanția pe baza unor documente care nu beneficiază de prezumția de legalitate.

In al doilea rând, raționamentul instanței este greșit și în ceea ce privește validarea cerințelor legale prin înregistrarea la M.F. a situațiilor financiare.

Împrejurarea că situațiile financiare anuale au fost înregistrate la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice nu acoperă nelegalitatea, întrucât înregistrarea nu suplinește nesemnarea acestora sau neregularitatea semnăturilor.

Potrivit art. 273 C. proc. civ. pentru a face dovada între părți înscrisul sub semnătură privată trebuie să fie "socotit de lege ca recunoscut". Neîndeplinirea cerințelor legale de validitate lipsește de efecte juridice aceste înscrisuri, care nu mai pot fi considerate ca "recunoscute de lege".

In al treilea rând, instanța nu se poate prevala de faptul că intimata nu ar avea control asupra situațiilor financiare pe care le prezintă clienții săi pentru a reține lipsa culpei băncii.

Faptul că art. 9.2.1 lit. e) din convenție nu stabilește expres că banca, în calitate de profesionist, trebuie să se asigure că situațiile financiare prezentate de clienți în vederea acordării de credite pot fi prezumate ca legal întocmite, nu poate fi înțeles ca dispensând intimata de o minimă diligență.

Potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ. referitoare la convenții, se naște o obligație minimă, elementară din partea intimatei de a verifica, cel puțin formal, dacă situația financiară anuală poartă numele și semnătura persoanelor stabilite de art. 28 din Legea 82/1991, iar semnăturile de pe situațiile financiare ale anilor 2009 și 2010 sunt, la nivel minimal, credibile.

Instanța trebuie să aibă în vedere că intimata nu este un simplu prestator de servicii de preluare și predare a situațiilor financiare, ci un profesionist al analizei de credit, calitate în care poate și trebuie să observe cerințele legale de regularitate privind situațiile financiare.

Instanța este învestită să analizeze dacă obligația clară a băncii a fost sau nu îndeplinită întocmai, dacă banca s-a conformat la ceea ce a agreat prin semnarea convenției, dacă a notificat recurentei date reale sau nu și dacă poate avea dreptul la plată prin transmiterea unor documente încheiate contrar cerinței convenționale explicite ori legale.

In concluzie, în lipsa situațiilor financiare întocmite și semnate cu respectarea prevederilor legale, nu s-a putut verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. al), f) din Convenție.

Dat fiind că dispozițiile convenționale sunt legale și au fost asumate de părți, în mod liber, acestea trebuie aduse la îndeplinire așa cum a fost agreate, potrivit principiului autonomiei de voința a părților. Conduita băncii trebuia analizată prin raportare la prevederile convenționale și la normele legale incidente, respectiv art. 1170, 1270 și art. 1272 C. civ.. Or abordarea instanței de apel conduce la o situație nepermisă de lege și anume la modificarea contractului altfel decât prin acordul părților.

Cum obligațiile asumate potrivit convenției nu au fost îndeplinite, banca neavând dreptul la plata garanției, decizia recurată nu are temei legal, s-a mai arătat.

Totodată, s-a susținut că hotărârea este lipsită de suport legal și în ceea ce privește stabilirea incidenței în cauză a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ., pârâta nedatorând nicio sumă de bani intimatei, întrucât, în principal, dreptul la plata garanției este stins prin prescripție, iar, în subsidiar, banca este în culpă, neavând dreptul la plată.

Intimata-reclamantă A. S.A.. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar respingerea recursului, față de care recurenta-pârâtă a formulat răspuns.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești", la care face referire acest text legal, reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanța judecătorească: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă, etc.

Or, prin criticile formulate recurenta nu expune astfel de situații, mărginindu-se la a afirma că decizia atacată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin săvârșirea excesului de putere, respectiv prin incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității legislative.

Este legată această apreciere, pe de o parte, de faptul că, în esență, instanța ar fi creat o normă juridică nouă, adăugând la actele de executare stabilite limitativ de dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. cererea de executare silită, deși legiuitorul nu a prevăzut-o în norma edictată, iar, pe de altă parte, de faptul că înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, incidente situațiilor financiare anuale, reprezintă o modificare a acestor dispoziții normative pe cale jurisprudențială, instanța de apel făcând o evaluare a cerințelor legale pe motive subiective și/sau aspecte de oportunitate.

Afirmațiile recurentei-pârâte cu referire la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin raportare la dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. și art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, reprezintă doar o opinie personală în înțelegerea reglementării referitoare la întreruperea/neîntreruperea prescripției, respectiv referitoare la situațiile financiare anuale (care, de altfel, implică aspecte probatorii, câtă vreme pleacă de la evaluarea stării de fapt, a înscrisurilor, precum și de la interpretarea unor dispoziții ale convenției perfectate între părți relativ la transmiterea acelor situații), nesusținută juridic.

În acest context, trebuie amintit că instanța soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, iar chestiunile legate de aplicabilitatea respectivelor texte legale constituie componente ale silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 2539 alin. (2) C. civ. nu are semnificația exercitării unor atribuții legislative de către instanța de apel, iar aprecierile legate de înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991 nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care se aduc în dezbatere, în realitate, aspecte probatorii, instanța de apel având în vedere voința părților agreată prin prevederile contractuale.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât, într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor care au stat la baza raționamentului logico-juridic și aplicarea dispozițiilor legale privitoare la prescripție de către instanța de apel nu poate constitui o ingerință în activitatea celorlalte puteri ale statului - legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conținut însăși activității de judecată desfășurate de instanțele judecătorești, în limitele atribuțiilor lor legale.

Nu se încadrează în ipoteza acestui text de lege o pretinsă greșeală de judecată derivată din aplicarea greșită a unui text de lege ori greșita sa interpretare care pleacă de la o evaluare a unei anumite stări de fapt, a probatoriului ori din interpretarea unei dispoziții cu caracter contractual și nici simpla divergență de opinie a recurentei față de interpretarea și aplicarea normelor juridice de către instanță.

Așa fiind, cum situația evidențiată de recurentă nu conturează o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci vizează doar nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, îl va respinge ca nefondat.

Potrivit celui de-al doilea motiv de casare invocate de recurentă, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui caz de casare sunt aduse în dezbatere de către recurentă cerințele de motivare a hotărârilor judecătorești, susținându-se, în esență, că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. și cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată.

Înalta Curte constată că prin această simplă susținere recurenta nu prezintă niciun fel de argumentare din perspectiva nelegalității ipotezei afirmate.

Faptul că instanța a reținut acest text de lege ca fiind aplicabil speței ține de modul în care curtea de apel a înțeles să răspundă motivelor de apel formulate, de justificarea acesteia în analizarea aspectelor cu care a fost sesizată, instanța de control judiciar indicând argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, iar simpla nemulțumire a părții în raport cu această chestiune nu se poate constitui în niciun motiv de nelegalitate.

Oricum, Înalta Curte reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere lipsa expunerii raționamentului logico-juridic, și nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanța nu a oferit un răspuns; așadar, această ipoteză vizează inexistența motivării, însăși, a hotărârii, și nu o simplă susținere a faptului că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. în cazul formulării cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată, așa cum se afirmă în cauză.

Prin urmare, incidența acestui motiv de casare nu poate fi primită.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta-pârâtă a susținut, într-o primă critică, faptul că soluția instanței privind întreruperea prescripției dreptului material la acțiune încalcă art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) C. civ.

Criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 2537 pct. 2 din C. civ., prescripția se întrerupe: "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie".

Totodată, în conformitate cu art. 2539 alin. (2) C. civ., "prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă".

Astfel, din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că sintagma "cererea de chemare în judecată", la care face referire C. civ., este utilizată la modul general, având un înțeles larg, ceea ce înseamnă că poate fi vorba și de o cerere de executare silită, chiar formulată de creditorul principal, aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul a înțeles să confere efect întreruptiv inclusiv cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori.

Înalta Curte constată că, deși legiuitorul nu enumeră, în mod expres, cererea de executare silită în cuprinsul normelor menționate, este indubitabil faptul că introducerea unei astfel de cereri atrage întreruperea prescripției dreptului material la acțiune, o interpretare restrictivă fiind contrară scopului pentru care a fost reglementată situația prevăzută de art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ.

Așa fiind, cererea de executare silită este o cerere de chemare în judecată, această noțiune fiind utilizată de legiuitor la modul general, iar prescripția poate fi întreruptă ca efect al introducerii cererii de executare silită împotriva debitorului, evident, în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte cerințe ale dispozițiilor normative incidente.

Din această perspectivă, în mod legal și temeinic a reținut instanța de apel aplicabilitatea art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ., apreciind că cererea de executare silită înregistrată pe rolul BEJA C. și C. a întrerupt prescripția extinctivă începută la data de 15.04.2016.

Este de subliniat faptul că instanța supremă a statuat, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 461/05.03.2024, în legătură cu momentul de început al prescripției extinctive în cazul obligației contractuale de a da (de a plăti garanția) din cauza de față, că această obligație este afectată nu numai de modalitatea termenului suspensiv, ci și de o condiție suspensivă, aceea ca Finanțatorul să depună, anexat cererii toate documentele prevăzute de convenție.

În cuprinsul acestei decizii de casare, s-a mai arătat că voința părților a fost de a nu considera obligația exigibilă anterior aprecierii de către Fond a caracterului complet al documentației anexate cererii de plată sau mai înainte de soluționarea acesteia în orice modalitate (admitere/respingere), astfel că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1266 și a art. 1267 C. civ., raportat la dispozițiile art. 2524 C. civ., menținând în mod greșit soluția instanței de fond, de admitere a prescripției dreptului material la acțiune, fără a intra în cercetarea fondului.

În speță, se observă că reclamanta a inițiat la data de 12.04.2019 executarea silită a sumei de 40610,47 Euro, ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 193/2019 de pe rolul BEJA C. și C., întrucât cererea sa de plată a garanției a fost respinsă de pârâtă prin notificarea din 14 aprilie 2016. Executarea silită însăși a fost desființată pe calea contestației la executare, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1, pentru lipsa de certitudine a creanței, hotărârea devenind definitivă la data de 22.04.2021, prin decizia civilă nr. 2171.

În acest context, prin efectele desființării unei executări silite nu poate fi sancționat creditorul, care a fost de bună-credință și nu a stat în pasivitate, rațiunea instituției întreruperii cursului prescripției fiind tocmai aceea de a proteja creditorul, care a încercat recuperarea creanței sale.

Trebuie, astfel, avut în vedere că stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune constituie o sancțiune a neglijenței titularului acestui drept, or, în speță, intimata-reclamantă s-a adresat instanțelor pentru obținerea drepturilor pretinse, urmărind recuperarea creanței afirmate.

Cât privește celelalte susțineri, potrivit cărora, raționamentul instanței privind fondul cauzei încalcă art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, circumscrise de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acestea antamează doar critici de netemeinicie, care nu pot fi analizate în această fază procesuală, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care, "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din economia acestor critici se desprinde ideea că, invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o interpretare a clauzelor contractuale în sensul dorit de aceasta, atacându-se, în realitate, constatările de fapt și evaluarea probelor făcute de instanță, însă o astfel de abordare, nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, al cărei specific este cercetarea unor aspecte de nelegalitate.

În acest context, susținerile recurentei în sensul că situațiile financiare, chiar fără semnătura reprezentantului societății B. S.R.L., sunt de natură să satisfacă cerințele convenționale, la faptul că raționamentul instanței este greșit și în ceea ce privește validarea cerințelor legale prin înregistrarea la M.F. a situațiilor financiare; precum și la împrejurarea că instanța nu se poate prevala de cazul potrivit căruia intimata nu ar avea control asupra situațiilor financiare pe care le prezintă clienții săi pentru a reține lipsa culpei băncii cu referire, totodată, la diligența cerută acesteia în calitate de profesionist în domeniul financiar-bancar, sunt chestiuni de netemeinicie, fiind de natura evidenței că nu pot viza aspecte de nelegalitate.

În condițiile în care criticile recurentei aduc în discuție doar chestiuni de netemeinicie legate de interpretarea contractului de către instanța de apel, de faptul că obligațiile asumate potrivit convenției nu au fost îndeplinite, de dovada înscrisurilor sub semnătură privată, de chestiunea incidenței culpei băncii, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, nefiind aspecte de nelegalitate care să poată fi cercetate de instanța de recurs.

Într-o altă exprimare, prin acest set de critici, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să interpreteze înscrisurile dosarului și să evalueze relațiile dintre entitățile juridice aflate în conflict. Or, modul de interpretare a probelor și situația de fapt nu pot forma obiectul prezentei căi extraordinare de atac, câtă vreme în recurs nu se poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că, deși se susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, recurenta nu prezintă niciun raționament care să evidențieze în ce mod instanța de prim control judiciar a nesocotit dispozițiile legale invocate, nu înțelege să aducă critici concrete de nelegalitate în acest sens, aprecierea ei fiind o înșiruire de fapte, afirmații și opinii personale, nesusținute de argumente care să vizeze legalitatea.

Recurenta este, de fapt, nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța de apel în sensul că refuzul de aprobare a cererii de plată este nejustificat prin raportare la clauzele inserate de părți în convenția-cadru, în condițiile în care banca a respectat toate obligațiile ce îi reveneau pentru a obține plata garanției, iar documentația depusă de către aceasta a fost completă.

Prin urmare, faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, făcând imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs asupra respectivelor critici.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte, potrivit căreia decizia este lipsită de temei și sub aspectul stabilirii incidenței art. 1535 alin. (1) C. civ., prin raportare la faptul că, în principal, dreptul la plata garanției este stins prin prescripție, iar, în subsidiar, banca este în culpă, neavând dreptul la plată, Înalta Curte constată că nu este fondată, câtă vreme instanța de apel a statuat că termenul de prescripție a fost întrerupt, soluție păstrată în recurs, conform celor arătate anterior, iar chestiunea culpei băncii la care se face referire antamează aspecte de netemeinicie.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1589 din 29 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 4.234,60 RON, solicitată de intimată, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.., constatând caracterul lor rezonabil, precum și văzând înscrisurile doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlcocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1589 din 29 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.234,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2025.