ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 950/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 martie 2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. solicitând: să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de:

- 299.045,09 RON, reprezentând dobânda totală aferentă beneficiului cuvenit reclamantei, conform Acordurilor de asociere Lot II, lll și V, și

- 889.104,21 RON, reprezentând penalitățile de întârziere aferente prețului neachitat și cuvenit reclamantei, conform Loturilor II, III și V, conform contractelor de vânzare autovehicule carosate nr. 3979/24.11.2014, nr. 208/A/24.11.2014 și nr. 208/B/24.11.2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1434 din 25 mai 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiata.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă, sub numărul x/2020.

Prin decizia civilă nr. 1832 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1434/25.05.2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motive de casare care vizează aspecte de natură procedurală, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 7 C. proc. civ., pe de o parte, precum și motive de casare vizând soluționarea pe fond a cauzei, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la încălcarea regulilor de procedură, și subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normele referitoare la efectul devolutiv al apelului, prin aceea că instanța a indicat art. 477 alin. (1) C. proc. civ. ca motiv pentru a nu lua în considerare argumentele expuse prin notele scrise depuse la dosar și susținute cu ocazia dezbaterilor orale.

Astfel, s-a arătat că niciuna dintre cele două limite ale efectului devolutiv al apelului nu ar fi fost încălcată de către instanța de apel dacă la momentul soluționării cauzei ar fi luat in considerare argumentele cuprinse în notele scrise, întrucât, pe de o parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul notelor scrise vizau aceleași părți din hotărârea atacată criticate și prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appcllatum), iar pe de altă parte, acestea s-au limitat la a susține pretențiile formulate în fața primei instanțe (tantum devolutum quantum iudicatum), reprezentând simple explicitări ale motivelor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că legea permite expres părților să își expliciteze inclusiv pretențiile (art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), fără a considera acest lucru ca fiind o derogare de la efectul devolutiv, respectiv o modificare a cadrului procesual. Cu atât mai mult, explicitarea, dezvoltarea raționamentelor pe care se fundamentează motivele unei cereri nu putea avea semnificația unei modificări a cadrului procesual.

În ceea ce privește încălcarea exigențelor referitoare la motivarea hotărârii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanța de ape! a ales în mod nejustificat să ignore raționamentele expuse de apelantă prin notele scrise și reiterate cu ocazia dezbaterilor orale, iar pe de altă parte, faptul că instanța și-a argumentat propriile motive pentru care a pronunțat soluția doar în mod selectiv, dovedind o doză considerabilă de superficialitate în analiza cauzei.

Sub acest ultim aspect, recurenta a făcut referire la confuzia constantă a instanței de apel între cele două pretenții ale reclamantei: plata dobânzii legale penalizatoare pentru cota din profitul asocierilor și executarea clauzei penale pentru prețul neachitat din contractele de vânzare a autovehiculelor, sau la afirmațiile incoerente care, arată recurenta, au pus-o într-o reală dificultate de a înțelege motivele concrete care au stat la baza soluției pronunțate (e.g,: " Curtea notează că apărările apelantei din apel au fost întemeiate pe dreptul acesteia de a percepe penalități aferente beneficiilor decurgând din acordurile de asociere, deși în cererea principală, reclamanta a solicitat despăgubiri sub forma dobânzii legale, însă motivele de apel nu au vizat neacordarea dobânzii legale" pag. 21 din decizia recuratâ).

Mai mult decât atât, considerentele hotărârii instanței de apel constau într-o măsură considerabilă în simple afirmații lipsite de orice fel de fundamentare logico-juridică, sens în care recurenta-reclamantă a făcut referire la faptul că instanța de apel nu a arătat care dintre criticile aduse prin notele scrise ar exceda motivelor de apel. Aceasta s-a limitat la a enumera trei astfel de "critici", dar fără a motiva de ce respectivele argumente nu s-ar subsuma motivelor de apel.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat argumentele prezentate inclusiv în cuprinsul cererii de apel, pentru care art. 1539 teza finală C. civ. nu ar fi aplicabil în speță, respectiv nu a motivat de ce a înlăturat apărările cu privire la aplicabilitatea art. 13 Cod. civil și cu privire la faptul că art. 1539 teza finală C. civ. este incident doar în situația unei executări voluntare (cu mențiunea că simplul fapt că pârâta din prezenta cauză a achitat sumele datorate subscrisei fără a mai fi nevoie de declanșarea executării silite nu ar califica plata făcută ca una voluntară, în condițiile în care pentru obținerea ei a fost nevoie de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare a pârâtei), nu a argumentat de ce scadența obligațiilor de plată a beneficiilor din acordurile de asociere nu putea fi calculată în mod abstract, ci doar în funcție de plățile efectiv realizate, rezumându-se la a prelua ca pe un adevăr absolut afirmația intimatei: "potrivit apărării formulate de intimată, importanță o are momentul la care pârâta a încasat efectiv prețul integral datorat asocierii de către autoritățile contractante, în baza contractelor de achiziție publică, or penalitățile pretinse de apelanta reclamantă nu sunt calculate de aceasta în raport de momentul la care autoritățile contractante au plătit efectiv și integral prețurile datorate asocierii" și fără a analiza circumstanțele concrete ale cauzei.

Instanța s-a mărginit la a susține că beneficiile din acordurile de asociere nu puteau fi încasate ori de câte ori și de îndată ce se împlineau termenele din contractele de achiziție publică prin care s-a obiectivat scopul asocierilor, in lipsa unui acord în acest sens, fără a prezenta vreun raționament logico-juridic care să-i susțină afirmația.

Instanța de apel a reținut că obligația de plată a debitului principal a devenit exigibilă prin stabilirea acesteia prin decizia nr. 695/2019, afirmând că acest aspect ar fi fost reținut de instanța care a pronunțat respectiva hotărâre, considerând, astfel, că decizia nr. 695/2019 ar avea caracter constitutiv de drepturi, fără a aduce însă niciun argument pentru a susține o astfel de afirmație, contrazisă, de altfel, chiar de dispozitivul hotărârii cu pricina: "constata că (...) pârâta datorează reclamantei suma.,.".

Toate acestea, a susținut recurenta, atrag nelegalitatea hotărârii pentru nerespectarea rigorilor impuse de lege sub aspectul motivării, lăsând arbitrariul să planeze asupra considerentelor care au condus la adoptarea soluției de respingere a cererii de apel.

Referitor la motivele de casare legate de soluționarea în fond a primului capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a cotei de 50% din profitul asocierilor, recurenta-reclamantă a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a normelor de drept material - instanța a reținut în mod greșit că lipsa unui termen suspensiv ar echivala cu imposibilitatea de determinare a scadenței.

Un prim considerent al instanței de apel care vizează fondul diferendului dedus judecății constă în faptul că "obligația unui asociat de a plăti bani către celălalt nu era exigibilă, nefiind stipulat un termen de plata", astfel că "nu putea genera dobânzi penalizatoare".

În esență, în accepțiunea instanței, dacă părțile nu stipulează în contract un termen suspensiv de amânare a executării unei obligații, aceasta nu devine niciodată scadentă, transformându-se într-un soi de obligație naturală care nu ar putea fi pusă în executare în mod silit și a cărei neexecutare nu ar reprezenta un fapt ilicit, apt să genereze răspunderea contractuală a debitorului.

A susținut recurenta că această concluzie asumată de instanță contravine flagrant prevederilor explicite ale art. 1495 alin. (1) C. civ., conform cărora "în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată".

În alte cuvinte, instanța indică situația de excepție în materia exigibilității (ipoteza stipulării termenului suspensiv, de amânare a scadenței), iar mai apoi apreciază că dacă în speță nu poate fi identificată această situație de excepție obligația încetează pur și simplu a mai deveni exigibilă, omițând în mod flagrant realitatea că reglementarea excepției nu face decât să confirme existența regulii, care va fi aplicabilă ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile excepției.

Această concluzie este conformă cu dispozițiile art. 1495 alin. (2) C. civ.. care instituie o excepție de la regula prevăzută în primul alineat, în sensul că "arunci când natura prestației sau locul unde urmează sa se facă plata o impune", obligația nu va fi scadentă de îndată, ci numai după trecerea unui termen rezonabil, termen a cărui împlinire, în caz de neînțelegere, va putea fi constatată inclusiv de către instanță.

În speță, obligația de plată a cotei cuvenite reclamantei din profitul asocierii presupune prin natura sa trecerea unui anumit termen de la data încheierii contractului, în condițiile în care contractele de asociere nu au prevăzut un termen suspensiv, criteriul obiectiv de referință în stabilirea termenului rezonabil fiind reprezentat, în mod firesc, de data la care ar fi trebuit să fie obținut profitul.

Cum profitul s-a constituit exclusiv din sumele achitate de către beneficiarii finali cu titlu de preț al achizițiilor publice, scadența obligației de plată a prețului - prevăzută în contractele de achiziție publică - a fost unicul criteriu care putea indica în mod obiectiv data împlinirii termenului rezonabil de executare a obligației intimatei.

A precizat recurenta că nu prezintă relevanță considerentele instanței de apel în sensul că asocierile încheiate între părți nu se completează cu contractele de achiziții publice, reclamanta neavând pretenția ca cele dintâi să preia clauze (e.g. referitoare la scadență) din cele din urmă, contractele de achiziții publice fiind invocate exclusiv cu titlu de criteriu care să permită în mod obiectiv stabilirea datei la care s-a împlinit termenul rezonabil de executare impus de natura prestației: data la care profitul trebuia să fie obținut.

Dincolo de prevederile exprese din cuprinsul art. 1495 C. civ., este lipsită de coerență concluzia implicită a instanței în sensul că, în lipsa unui termen suspensiv, intimata ar putea amâna sine die executarea propriei obligații. O atare apreciere ar echivala de altfel cu a susține nici mai mult nici mai puțin decât aceea că pârâta s-a obligat (la împărțirea profitului asocierii) sub condiție suspensivă pur potestativă, ceea ce ar echivala cu existența unui consimțământ neserios, sancționat cu nulitatea (art. 1403 C. civ.).

Conform prevederilor contractelor de asociere, în beneficiul recurentei-reclamante și al intimatei – pârâte au fost stipulate drepturi egale Ia profirul celor trei asocieri. Simplul fapt că unul dintre asociați, respectiv intimata, a fost mandatat să încaseze sumele de bani care au reprezentat acest profit nu-i dă dreptul acestuia să amâne în mod discreționar momentul la care celălalt asociat, respectiv recurenta, poate beneficia de partea care i se cuvine, în lipsa unui termen suspensiv expres care să poată justifica o eventuală astfel de amânare.

Critică recurenta – reclamantă, în cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, faptul că instanța a reținut în mod greșit că, în lipsa unei clauze penale, nu pot fi obținute daune moratorii pentru executarea întârziată a obligației. În caz contrar, creditorul nu ar putea angaja răspunderea contractuală a debitorului pentru prejudiciul cauzat de executarea întârziată.

Sub acest aspect, recurenta reiterează faptul că temeiul de drept al pretențiilor sale referitoare la contractele de asociere a fost reprezentat tocmai de răspunderea contractuală a pârâtei, astfel că aprecierea instanței de apel ignoră prevederile exprese ale art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

În același sens, art. 2 din O.G. nr. 13/2011 prevede faptul că "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Tocmai având în vedere că în cuprinsul contractelor de asociere nu a fost stipulată o clauză penală pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a cotei din profit care revine subscrisei, reclamanta a solicitat instanței obligarea intimatei la plata de daune moratorii în cuantumul legal stabilit de prevederile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 ("In raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale."

Opțiunea instanței de a aprecia măsura temeiniciei pretențiilor reclamantei prin prisma lipsei clauzei penale nesocotește fără îndoială prevederile legale ante-menționate, referitoare la instituirea dobânzii legale penalizatoare, respectiv la cuantumul acesteia.

Chiar dacă s-ar face abstracție de prevederile speciale referitoare la condițiile simplificate de angajare a răspunderii contractuale pentru neexecutarea obligațiilor având ca obiect plata unor sume de bani, instanța a ignorat regulile fundamentale care instituie sancțiunile pentru neexecutarea obligațiilor contractuale și care enumera invariabil între acestea răspunderea contractuală, în condițiile art. 1516, alin. (2) C. civ., respectiv ale art. 1530 C. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1270, art. 1941 și urm., respectiv art. 1495 C. civ. - și din perspectiva reținerii în mod eronat că obligația de plată a cotei din profit ar fi devenit certă, lichidă fi exigibilă abia după "lichidarea judiciară" a asocierilor.

Mai întâi, a precizat recurenta că prevederile exprese ale contractelor de asociere stabilesc fără echivoc atât contribuția financiară/tehnică/profesională a fiecărei părți la îndeplinirea contractului de achiziție publică, cât și repartizarea beneficiilor sau pierderilor rezultate din activitățile comune desfășurate de asociați, care se va efectua proporțional cu cota de participare a fiecărui asociat.

O atare prevedere este de esența contractului de asociere:, în lipsa ei inclusiv calificarea contractului (însușită de instanță) ar fi fost discutabilă, iar dacă s-ar fi menținut aprecierea în sensul ca e vorba despre o asociere în participație, ar fi intrat în discuție însăși validitatea acesteia.

Dincolo de conținutul neechivoc al acestor clauze contractuale, considerentul instanței de apel conform căruia stabilirea beneficiilor din asociere ar fi fost efectuată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București contravine prevederilor art. 1270 C. civ., care instituie forța obligatorie a contractului, fără a putea modifica conținutul contractual (fie aceasta în mod direct sau deghizat, sub aparența interpretării aplicate a unor clauze neechivoce).

Așadar, chiar presupunând că părțile ar fi omis să precizeze procentul de participare a fiecăreia la beneficii și la pierderi, instanța nu ar fi fost în măsură ca prin decizia civilă nr. 695/2019 să intervină în contract și să adauge la conținutul acestuia.

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că opțiunea instanței de apel de a acredita ideea că obligația intimatei de plată către recurentă a procentului de 50% din profitul asocierii s-ar fi născut doar odată cu soluționarea în mod definitiv a dosarului amintit, deoarece cu acea ocazie instanța ar fi acționat, asemenea unui lichidator ad-hoc, care ar fi realizat o lichidare a asocierii, nu poate fi reținută, pentru simplul motiv că lichidarea unei societăți, a unui patrimoniu, mase patrimoniale sau regim care afectează unul sau mai multe patrimonii - are noimă doar atunci când există creditori ale căror drepturi se impun a fi realizate prin plată anterior transferului eventualului excedent către terțe patrimonii ale foștilor asociați. Aceasta deoarece prin lichidare se are în vedere lichidarea pasivului patrimonial (plata datoriilor), înainte de transmiterea eventualelor elemente de activ rămase.(art. 1941 și urm. C. civ.).

Esențială este opțiunea instanței care a soluționat definitiv dosarul nr. x/2015 de a aplica în acea speță compensația judiciară (admițând într-o anumită măsură apărarea pârâtei în sensul existenței unor datorii ale reclamantei față de pârâtă), fără ca aceasta să modifice nicidecum realitatea că, admițând acțiunea în executarea contractelor de asociere formulată de reclamantă, acea instanță a confirmat în mod neechivoc culpa pârâtei în neexecutarea propriilor obligații (de restituire a unui procent din profitul încasat). Acest element (culpa contractuală a pârâtei) stabilit deja în dosar nr. x/2015 se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, după cum se va argumenta în continuare.

În cazul în care s-ar impune lichidarea unei asocieri, această operațiune se realizează de către asociați personal sau prin numirea unui lichidator care acționează ca mandatar al părților, iar nu de către instanță, care poate interveni în procedura lichidării, eventual, pentru a numi un lichidator în caz de neînțelegere între părți (art. 1941 alin. (1) C. civ.).

Chiar și în situația în care Curtea de Apel București ar fi efectuat o lichidare judiciară a asocierii, iar acest demers i-ar fi permis de lege, distribuirea profitului asocierii între asociați nu depinde/nu este condiționată de lichidarea asocierii, iar considerentul instanței de apel, în sensul că asociații ar obține un drept asupra profitului abia după lichidarea asocierii, nu este decât rezultatul unei grave confuzii între profitul asocierii și excedentul rămas după lichidarea pasivului asocierii, aceasta contravenind prevederilor art. 1495 C. civ.

Sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. – recurenta-reclamantă a arătat că decizia civilă nr. 695/2019 a Curții de Apel București confirmă prin considerentele sale, care se impun cu autoritate de lucru judecat. caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor, independent de intervenția instanței, aceasta nerealizând o lichidare a asocierii.

Aceste considerente ale instanței de apel sunt contrazise de însuși obiectul litigiului soluționat prin decizia civilă nr. 695/2019, anume executarea unor obligații contractuale care presupune, implicit, (pre)existența unor creanțe certe, lichide și exigibile neexecutate.

Într-adevăr, în dosarul nr. x/2015, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, cu titlu de cotă din profit cuvenită reclamantei în temeiul contractelor de asociere, iar nu la executarea unei obligații stabilite judiciar. Apreciază recurenta ca fiind indubitabil faptul că decizia civilă nr. 695/2019 a reprezentat un act declarativ, fără a avea valoarea unui titlu de creanță.. Totodată, după cum s-a arătat deja, nu era vorba despre obligații a căror scadență să fi fost condiționată de pronunțarea deciziei civile nr. 695/2019, deoarece, dincolo de faptul că această hotărâre nu a realizat o veritabilă lichidare patrimonială, dreptul reclamantei la beneficiile asocierii nu era dependent de realizarea pretinsei lichidări.

Curtea de Apel București a reținut cu autoritate de lucru judecat încheierea valabilă a contractelor - de asociere, respectiv de vânzare - a căror executare întârziată se invocă în prezenta cauză, cuantumul contractual al obligațiilor societății B. S.R.L. față de reclamantă, precum și faptul că pârâta din prezenta cauză nu a executat în mod culpabil aceste obligații la momentul la care deveniseră scadente.

În niciun caz, faptul că instanța din respectivul dosar a analizat inclusiv cuantumul cheltuielilor suportate de către intimată nu poate conduce la concluzia - asumată de instanța de apel - că prin decizia civilă nr. 695/2019 s-ar fi realizat "lichidarea/desocotirea asocierii".

A reiterat recurenta faptul că lichidarea nu se impune decât în situația în care asocierea are datorii față de terți, iar în speță Curtea de Apel București a reținut în mod neechivoc faptul că în privința tuturor loturilor puse în discuție, cheltuielile au fost integral suportate de către pârâta din prezenta cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 și prin prisma faptului că hotărârea definitivă pronunțată în dosar x/2015 contrazice, deci face imposibilă concluzia instanței de apel în sensul că scadența obligației de plată a cotelor putea avea loc numai după plata efectivă de către beneficiarul final.

Prin decizia atacată, instanța de apel reproșează reclamantei faptul de a se fi raportat – în determinarea scadenței ambelor obligații (de plată a cotelor din profit, respectiv a prețului vânzării autovehiculelor carosate) - la scadențele contractuale, iar nu la datele la care beneficiarul final ar fi achitat în concret sumele datorate asocierii.

A susținut recurenta-pârâtă că, prin aceste considerente, instanța de apel încalcă, o dată în plus, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019, prin care s-a reținut că orice eventuale întârzieri față de beneficiarii finali nu sunt imputabile reclamantei, ci pârâtei din prezenta cauză: prin urmare, consecințele oricărui refuz legitim al beneficiarilor de a plăti la scadență {e.g. prin invocarea excepției de neexecutare sau a condiționării scadenței propriei obligații de executarea conformă a obligației B. SRL) sunt de asemenea imputabile pârâtei.

Întrucât intimata nu poate invoca propria culpă în relația cu recurenta, raționamentul juridic este identic pentru ipoteza în care B. S.R.L. nu ar fi plătit către reclamantă la scadență restul de preț, respectiv procentul din profit, deși beneficiarii finali i-ar fi achitat prețul furnizării cu respectarea termenelor contractuale, respectiv pentru ipoteza în care B. S.R.L. nu ar fi plătit către reclamantă la scadență restul de preț, respectiv procentul din profit, prevalându-se de întârzierea plății prețului furnizării de către beneficiarii finali, deși această întârziere este imputabilă tocmai B. S.R.L., prin neexecutarea culpabilă a propriilor obligații născute din contractul de furnizare, conex asocierii. Consecința: lipsirea recurentei de folosința sumei de bani reprezentate de procentul de profit care i se cuvenea.

A invocat recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 10 și art. 1539 C. civ., încălcarea normelor de drept material prin faptul că instanța a extins în mod nepermis aplicabilitatea art. 1539 C. civ. în cazul răspunderii civile contractuale.

În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a reținut ca argument de netemeinicie a pretenției de obligare a intimatei la plata cotei din profitul asocierii faptul că: "apelanta-reclamantă, primind fără rezerve plata obligației principale, a pierdut, în virtutea art. 1539 teza finală noul C. civ., posibilitatea de a mai pretinde dobândă penalizatoare/penalitate de întârziere."

Instanța de apel a înțeles să înlăture aplicabilitatea normelor generale din materia răspunderii contractuale (temeiul de drept al pretenției analizate), ca urmare a extinderii prin analogie a aplicabilității unui text special art. 1539 C. civ. - "Cumulul penalității cu executarea în natură"), care vizează exclusiv regimul juridic al clauzei penale.

Având în vedere că art. 1539 C. civ.. teza finală reprezintă o excepție de la regula că "tăcerea nu valorează acceptare" (art. 1196 alin. (2) C. civ.), demersul instanței de extindere a aplicabilității art. 1539 C. civ. încalcă regulile de drept material instituite de art. 10 C. civ., care interzic aplicarea prin analogie a dispozițiilor legale care "derogă de la o dispoziție generala, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile" - în astfel de ipoteze, normele care le instituie "se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege"; în speță, art. 1539 C. civ. se aplică exclusiv clauzei penale.

A mai susținut recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1535 alin. (1), respectiv art. 1523 alin. (2) lit. d) Cod. Civil, că instanța a reținut în mod eronat faptul că intimata – pârâtă nu ar fi fost în întârziere, pornind de la împrejurarea că "părțile (...) nu au stipulat în acorduri că (...) sunt de drept în întârziere prin simpla neîndeplinire ori prin simpla ajungere la termen".

Ceea ce a omis, în schimb, instanța de apel, este faptul că inclusiv în lipsa unei atari prevederi contractuale exprese, obligației intimatei de plată a prețului i-ar fi fost aplicabile prevederile art. 1523 alin. . 2 C. civ., potrivit căruia: "debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: (...) d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi".

De altfel, în cazul obligațiilor care au ca obiect plata unei sume de bani, daunele moratorii curg necondiționat de punerea prealabilă în întârziere a debitorului, de la scadentă până în momentul plății (art. 1535 alin. (1) C. civ.).

Referitor la motivele de casare legate de soluționarea în fond a celui de-al doilea capăt de cerere, s-a arătat de către recurentă că existența unei clauze penale stipulate în beneficiul său s-a reținut cu titlu definitiv, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În considerentele sentinței civile nr. 1434/2021, Tribunalul București, ca instanță de fond în prezenta cauză, a reținut că pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalități s-ar impune a fi respinsă ca urmare a presupusei aplicabilități a art. 1539 C. civ., text special regăsit în materia reglementării legale a regimului clauzei penale (art. 1538 -1543 C. civ.), astfel încât prima instanță a admis, implicit, că deși clauza penală există și este în principiu aplicabilă, aceasta nu poate fi valorificată în concret pentru că reclamanta ar fi invocat-o tardiv.

Recurenta-reclamantă a precizat că prin apel a criticat exclusiv considerentul privind invocarea tardivă a clauzei penale, iar partea adversă nu a atacat sub niciun aspect hotărârea primei instanțe, situație în care considerentul instanței de apel conform căruia "Nu există în contractele de răscumpărare nicio clauză penală care să-i permită apelantei reclamante să pretindă de la parata penalități de întârziere", încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor instanței de fond anterior menționate.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept material – inaplicabilitatea tezei finale a art. 1539 C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1539 C. civ.

În esență, cu toate că instanța atestă faptul că titlul executoriu pentru obligația de plată a prețului contractual este reprezentat de o hotărâre judecătorească (decizia civilă nr. 695/2019) pronunțată intr-un litigiu în care reclamanta a fost parte, aceeași instanță de apel reține faptul că nereclamanta nu a emis rezerve față de punerea în executare a acestei hotărâri.

Recurenta a susținut că raționamentul instanței nesocotește obligativitatea hotărârii judecătorești, reglementată de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, contrar interpretării date de instanța de apel - art. 1539 teza finală C. civ. nu se aplică nicidecum în speță, ci poate interveni exclusiv în situația efectuării unei plăți voluntare, care nu a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească de care creditorul este ținut. Numai într-o atare situație creditorul ar avea posibilitatea formulării unor eventuale rezerve.

Pe de altă parte, inclusiv într-o astfel de ipoteză precum cea din urmă, prevederile art. 1539 teza finală C. civ. s-ar aplica numai dacă acceptarea fără rezerve a plății de către creditor ar avea loc în urma exprimării clare și neechivoce a intenției debitorului de a nu plăti penalitățile de întârziere care îi incumbă. Acest aspect se explică prin prisma faptului că, printr-o astfel de "acceptare fără rezerve", ar avea loc o remitere de datorie cu privire la penalitățile de întârziere datorate. Dat fiind caracterul esențialmente contractual al remiterii de datorie, debitorul trebuie să emită o "ofertă", aducând în atenția creditorului intenția sa de a nu achita penalitățile, ofertă pe care creditorul să o accepte în mod tacit (prin derogare de la art. 1196 alin. (2) C. civ.).

Subsumat aceleiași critici privind încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat faptul că în ipoteza inaplicabilității clauzei penale, instanța ar fi trebuit să aplice regulile de drept comun ale răspunderii civile contractuale - art. 488 alin. (1) pct. 8 prin raportare la art. 1535 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011.

Prin urmare, în cazul în care instanța de apel ar fi apreciat că nu există o clauză penală stipulată în beneficiul reclamantei sau că o atare clauză penală nu ar fi aplicabilă din varii motive (art. 1539 teza finală C. civ.), soluția instanței nu ar fi trebuit să fie nicidecum aceea de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, ci aceea de admitere în parte, în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011 pentru dobânda legală penalizatoare.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta - reclamantă și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 299.045,09 RON, reprezentând dobânda totală aferentă beneficiului cuvenit reclamantei conform Acordurilor de asociere Lot II, III și V, și a sumei de 889.104,21 RON, reprezentând penalitățile de întârziere aferente prețului neachitat și cuvenit reclamantei conform Loturilor II, III și V, în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate nr. 3979/24.11.2014, nr. 208/A/24. U.20I4și nr. 208/B/24.11.2014.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat decizia civilă nr. 695A/18.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, prin care:

S-a constatat că părțile au următoarele cote de contribuție financiară și de beneficii:

• Lotul II - pentru fiecare dintre părți: beneficii - 78.029,75 RON, cheltuieli - 8.340.761,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 78.029,75 RON;

• Lotul III - pentru fiecare dintre părți: beneficii - 558.322,2 RON, cheltuieli -12.412.459,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 558.322,2 RON;

• Lotul V - pentru fiecare dintre părți: beneficii - 127.457,64 RON, cheltuieli - 4.979.695,32 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma 127.457,64 RON;

S-a constatat că, în urma celor trei acorduri de asociere (pentru loturile II, III și V), pârâta datorează reclamantei suma totală de 763.809,59 RON, iar reclamanta nu datorează pârâtei sume.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 763.809,59 RON reprezentând cota sa din profitul asocierii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 605.042,2 RON, cu titlu de preț neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate și a contractului de carosare.

La 2 mai 2019, pârâta a achitat către reclamanta, prin virament bancar, suma de 763.809,59 RON, reprezentând cota paratei din profitul asocierii, și suma de 605.042,2 RON, cu titlu de preț neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate, conform celor dispuse prin hotărârea anterior menționată.

Pretenția concretă a reclamantei, dedusă judecății în cauza de față, este aceea că era îndreptățită la plata sumelor de mai sus încă din anul 2015, fiind lipsită de folosința acestor sume de bani timp de aproximativ 4 ani, ceea ce impune obligarea pârâtei la dobânzilor și penalităților de întârziere solicitate.

Reclamanta a indicat, în drept, prevederile art. 1535 și 1539 din Noul C. civ., precum și pe cele ale art. 1 alin. (1) și (3) și art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Ambele instanțe de fond au apreciat cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, decizia instanței de apel fiind atacată pentru motive ce se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură referitoare la efectul devolutiv al apelului, prin aceea că a indicat art. 477 alin. (1) C. proc. civ. pentru a nu lua în considerare argumentele expuse prin notele scrise depuse la dosar și susținute cu ocazia dezbaterilor orale, deși niciuna dintre cele două limite ale efectului devolutiv al apelului nu ar fi fost încălcată de către instanță prin aceasta.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că legea permite expres părților să își expliciteze inclusiv pretențiile (art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), fără a considera acest lucru ca fiind o derogare de la efectul devolutiv, respectiv o modificare a cadrului procesual, așa încât cu atât mai mult explicitarea, dezvoltarea raționamentelor pe care se fundamentează motivele unei cereri nu putea avea semnificația unei modificări a cadrului procesual.

Pornind de la conținutul dispozițiilor de procedură a căror încălcare este invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a procedat corect atunci când a soluționat apelul fără a examina criticile din notele scrise ce nu s-au regăsit în motivarea apelului, respectiv: aserțiunea conform căreia prima instanță a considerat ca nule acordurile de asociere, față de o prezumtivă nedeterminare a obiectului, aserțiunea conform căreia prima instanță ar fi suprapus ce s-a judecat în dosarul anterior (obligațiile principale în relația dintre părți) cu obiectul dosarului de față, precum și critica referitoare la aprecierile instanței cu privire la culpa contractuală și la prezumțiile ce operează în legătură cu această culpă.

Deși apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinței fondului este supus unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac.

Astfel, instanța de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 din C. proc. civ.

Apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu, însă motivarea apelului influențează limitele devoluțiunii, în sensul că dacă în cazul unui apel nemotivat devoluțiunea este totală, limitată doar de ceea ce s-a invocat la prima instanță, în cazul unui apel motivat efectul devolutiv nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Prin urmare, de vreme ce apelul pârâtei a fost motivat, judecata în apel se circumscrie limitelor trasate de apelantă, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel, fără a se putea imputa instanței că a exclus din analiză critici noi, formulate prin notele scrise, după împlinirea termenului de motivare a apelului.

Împrejurarea că argumentele dezvoltate în cuprinsul notelor scrise vizau aceleași părți din hotărârea primei instanțe, criticate și prin cererea de apel, sau faptul că prin acestea apelanta - reclamantă s-a limitat a susține pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, sunt lipsite de relevanță în cauză, esențial fiind caracterul de noutate al acestor critici, în raport cu cele deduse judecății prin cererea de apel, neaflându-ne în ipoteza unei simple dezvoltări sau explicitări a motivelor de apel.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, contrar susținerilor recurentei – reclamante, că decizia atacată răspunde argumentat tuturor motivelor de apel, considerentele pentru care instanța de apel a respins apelul fiind expuse cu claritate și coerență.

Pretinsa confuzie a instanței de apel între cele două pretenții deduse judecății de către reclamantă (dobânda legală penalizatoare pentru cota din profitul asocierilor și executarea clauzei penale pentru prețul neachitat din contractele de vânzare a autovehiculelor) nu există, în realitate fiind vorba despre preluarea de către instanță a terminologiei generice folosite chiar de reclamantă în cererea de apel, aceea de penalitate:

"Totodată, faptul că subscrisa nu am solicitat penalitatea concomitent cu obligația de plată nu poate conduce la vreo decădere din dreptul nostru asupra penalității, de vreme ce: penalitatea se poate solicita si succesiv și a fost solicitată în interiorul termenului de prescripție.

De vreme ce subscrisa nu am renunțat la dreptul la penalitate pentru întârzierea executării și nici nu am acceptat fără rezerve plata, ci aceasta s-a tăcut într-o procedură de executare silită a unui titlu executoriu, este evident că nu putem fi decăzută din dreptul de a solicita această penalitate: succesiv, dor cumulativ cu obligația de plată, in interiorul termenului de prescripție."

De altfel, tocmai această terminologie inexactă a dat prilejul instanței de apel să noteze, după analiza exhaustivă a criticilor, că "apărările apelantei din apel au fost întemeiate pe dreptul acesteia de a percepe penalități aferente beneficiilor decurgând din acordurile de asociere, deși în cererea principală reclamanta a solicitat despăgubiri sub forma dobânzii legale, însă motivele de apel nu au vizat neacordarea dobânzii legale."

Lipsite de suport sunt și susținerile recurentei - reclamante privind neexaminarea argumentelor pentru care art. 1539 teza finală C. civ. nu ar fi aplicabil în speță sau neindicarea motivelor pentru care instanța de apel a înlăturat apărările reclamantei cu privire la aplicabilitatea art. 13 C. civ., în realitate aceste apărări fiind punctual analizate în conținutul hotărârii recurate, la filele x și 20.

Cât privește afirmația recurentei în sensul că instanța de apel nu a motivat de ce criticile aduse prin notele scrise excedează motivelor de apel, Înalta Curte o constată vădit nefondată, în condițiile în care instanța de apel a identificat în mod precis în decizia recurată care sunt cele trei critici noi aduse de către reclamantă sentinței primei instanțe, prin notele scrise înregistrate pentru termenul de judecată din 16 noiembrie 2021, și a precizat că acestea nu se regăsesc în cererea de apel și nici nu au fost formulate în termenul de motivare a apelului.

Celelalte chestiuni invocate de recurenta – reclamantă din perspectiva aceluiași motiv de casare, nu au în vedere, în realitate, nemotivarea hotărârii, ci se constituie în critici privind aprecierea dată de instanța de apel actelor și faptelor deduse judecății

Trecând la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la soluționarea în fond a primului capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a cotei de 50% din profitul asocierilor, cuvenită reclamantei, recurenta – reclamantă a invocat încălcarea mai multor norme de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanța a reținut în mod greșit faptul că lipsa unui termen suspensiv echivalează cu imposibilitatea de determinare a scadențe obligației și că această concluzie a instanței de apel contravine flagrant prevederilor explicite ale art. 1495 alin. (1) C. civ., conform cărora "în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată".

Din examinarea deciziei civile recurate, nu rezultă, însă, o atare statuare a instanței de apel, expresă sau implicită, ci s-a reținut, în baza Deciziei 695/18.04.2019 a Curții de Apel București, rămasă definitivă, că eventuala obligare a uneia dintre părți la plata unor sume de bani către cealaltă depinde de rezultatul lichidării/desocotirii asocierii și că aceasta lichidare/desocotire s-a făcut prin decizia amintită, plata fiind efectuată de către intimata-pârâtă în mod voluntar ulterior (02.05.2019), prin virament bancar.

S-a apreciat că până la momentul lichidării/desocotirii asocierii obligația unui asociat de a plăti bani către celălalt nu era exigibilă, nefiind stipulat un termen de plată, și, pe cale de consecință, nu putea genera dobânzi penalizatoare. De asemenea, "în legătură cu susținerea potrivit căreia, prin obligarea pârâtei la plata obligației principale în dosarul nr. x/2015 a stabilit deja definitiv nu doar caracterul cert si lichid al creanței, ci și caracterul exigibil - aspect intrat in autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a reținut "că obligația principală de plată către apelanta reclamanta a devenit exigibilă prin stabilirea ei prin Decizia 695/2019".

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante privind existența unei concluzii implicite a instanței de apel în sensul că, în lipsa unui termen suspensiv, intimata ar putea amâna sine die executarea propriei obligații, ceea ce ar echivala cu obligarea la împărțirea profitului asocierii sub condiție suspensivă pur potestativă, sunt în contradicție cu dezlegarea explicită dată de instanța de apel chestiunii datei scadenței obligației intimatei-pârâte

A criticat recurenta – reclamantă, în cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, faptul că instanța a reținut în mod greșit că, în lipsa unei clauze penale, nu pot fi obținute daune moratorii pentru executarea întârziată a obligației.

În acest sens, recurenta a reiterat faptul că temeiul de drept al pretențiilor sale referitoare la contractele de asociere a fost reprezentat tocmai de răspunderea contractuală a pârâtei, astfel că aprecierea instanței de apel ignoră prevederile exprese ale art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

În același sens, s-au invocat prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011:"în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Însă susținerile recurentei-reclamante sunt, și sub acest aspect, în contradicție cu raționamentul expus de instanță în decizia atacată, care pleacă de la premisa că părțile nu au stabilit în acordurile de asociere termenul de plată a beneficiilor asocierii, astfel că obligația principală de plată către reclamantă a devenit exigibilă abia prin stabilirea ei prin Decizia nr. 695/2019 (dosarul nr. x/2015), ceea ce face ca dobânda legală să poată fi pretinsă doar după rămânerea definitivă a acestei hotărâri.

Referirea instanței la lipsa clauzei penale, în analiza primului capăt de cerere, este una nenecesară, indiferentă, pentru că nu această constatare a determinat netemeinicia cererii, ci raționamentul anterior arătat.

Prin urmare, pretențiile reclamantei privind îndrituirea la dobânda legală aferentă beneficiului rezultat din asociere, au fost în mod legal examinate prin prisma temeiului acestora și apreciate ca neîntemeiate.

În ceea ce privește încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 1270, art. 1941 și urm., respectiv art. 1495 C. civ., invocată de recurenta-reclamantă din perspectiva reținerii în mod eronat că obligația de plată a cotei din profit ar fi devenit certă, lichidă și exigibilă abia după lichidarea judiciară a asocierilor, Înalta Curte apreciază că examinarea acestei critici se impune a se face o dată cu analiza susținerilor recurentei privind încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia civilă nr. 695/2019 a Curții de Apel București a realizat lichidarea asocierii, fără a confirma, prin considerentele sale, caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor, așa cum recurenta-reclamantă a pretins.

Această constatare are la bază însuși obiectul cauzei deduse judecății în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 695/2019, în care s-a constatat că părțile au învestit instanța cu pretenții reciproce, "reclamanta formulând o acțiune care urmărește desocotirea asocierii în participațiune generată de cele trei acorduri de asociere", reținându-se în mod expres că "natura raportului juridic principal, rezultând din contractele de asociere încheiate între părți, nu a fost modificată prin operațiunile juridice subsecvente (contracte de vânzare autovehicule de bază, contracte de vânzare autovehicule carosate, contract de carosare)", "ci, în realitate, acestea au avut rolul de a descompune prestațiile specifice asocierii".

În ceea ce privește cererea reconvențională modificată, instanța a constatat că pârâta-reclamantă a solicitat, printre altele, repartizarea beneficiilor și a pierderilor pentru fiecare asociat, capăt de cerere ce "implică și lichidarea asocierii și, eventual, obligarea uneia dintre părți la plata către cealaltă a sumelor rezultate din această lichidare".

Faptul că prin decizia anterior menționată s-a realizat o lichidare a asocierii rezultă în mod indubitabil și din considerentele acesteia, în se face o analiză complexă a "criticilor referitoare la elementele care trebuie luate în considerare pentru stabilirea profitului sau a pierderii asocierii", reținându-se că, "potrivit art. 2.2 din contractele de asociere încheiate între părți, contribuția fiecăreia, care trebuie să fie luată în considerare, este atât de natură financiară, cât și de natură tehnică și profesională, fiind avute în vedere orice fel de contribuții, respectiv cheltuieli, inclusiv cele cu resursa umană".

Au fost primite criticile apelantei-reclamante privind modul de calcul folosit de către instanță pentru repartizarea beneficiilor și a pierderilor asocierii, Curtea constatând că "pentru a determina cotele de beneficii și cotele de contribuție ale fiecărei părți și, consecutiv, sumele pe care acestea și le mai datorează reciproc în temeiul contractelor de asociere, prima instanță s-a raportat, pe de o parte, la cheltuieli, iar, pe de altă parte, la profit. Or, din punct de vedere logic și contabil, profitul sau, după caz, pierderea se determină prin scăderea cheltuielilor din venituri. Raportat la clauzele contractelor de asociere, contribuția fiecărei părți la cheltuieli este de 50%, aceeași proporție urmând a se aplica și la profit/pierdere. Prin urmare, instanța trebuia să stabilească, raportat la fiecare lot în parte, valoarea contribuției fiecărei părți, iar apoi să facă regularizarea necesară, astfel încât, în final, fiecare parte să suporte 50% din costurile totale. Însă, aceeași operațiune trebuia realizată și cu privire la venituri, iar în urma celor două operațiuni se ajungea, implicit, ca în patrimoniul fiecărei părți să se reflecte, în final, 50% din profit sau, după caz, din pierdere. Cu alte cuvinte, atât timp cât, în urma operațiunilor de regularizare între părți, fiecare dintre acestea ajunge să suporte 50% din cheltuieli și să încaseze 50% din venituri, implicit în propriul patrimoniu se înregistrează 50% din profit sau din pierdere. Instanța nu a procedat însă astfel