ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 993/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, sub număr de dosar x/3/2021, reclamanta A SRL, în contradictoriu cu pârâta B SRL, a solicitat instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 70.229,88 USD, reprezentând penalități de întârziere datorate de la data de 12.12.2019 și până în prezent ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul nr. 287/01.10.2019; obligarea pârâtei la plata sumei de 94.255,37 USD, reprezentând penalități de întârziere datorate de la data de 22.11.2019 și până în prezent ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul nr. 285/01.10.2019. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3277 din 22 decembrie 2022, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis în parte cererea principală în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 211,20 USD în echivalent lei la data plății, reprezentând penalități de întârziere calculate conform contractului nr. 287/01.10.2019.

A respins în rest cererea principală ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A SRL, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 10.452 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru neachitarea în termen a facturilor fiscale nr. 852/08.11.2019 și nr. 859/15.11.2019.

A respins în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 67,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 67,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.627,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.627,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A compensat cheltuielile de judecată ale părților și, în consecință, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.560,07 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A SRL a declarat apel principal, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și al respingerii cererii reconvenționale.

Intimata-pârâtă B SRL a depus întâmpinare la apelul principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă a depus și apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii în tot a cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Prin decizia civilă nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a fost respins ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A SRL. împotriva sentinței civile nr. 3277 din 22 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2021.

A fost admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3277 din 22 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

A fost admisă în parte cererea reconvențională.

A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 13.650 lei, reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, calculată de la data de 27.01.2022 până la data plății.

A fost respinsă, în rest, cererea reconvențională.

A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 12.661,45 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost obligată apelanta principală la plata către apelanta incidentă a sumei de 7.569,74 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A SRL a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, în argumentarea cererii de recurs, reclamanta a susținut, în esență, că raționamentul instanței de apel este rezultatul aplicării greșite a dreptului material și, în plus, numeroase mijloace de probă și considerente determinante pentru soluționarea cauzei au fost înlăturate nemotivat.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că soluția instanței de apel asupra pretențiilor reclamantei a fost adoptată cu nerespectarea art. 1350 alin. (1) art. 1270 alin. (1) art. 1492 alin. (1) și art. 1516 C. civ.

Toate aceste dispoziții reprezintă o aplicare a principiului pacta sunt servanda care instituie obligația debitorului de a-și executa obligația contractată în condițiile stabilite prin contract și dreptul creditorului de a primi prestația așteptată.

Subliniază că unul dintre raționamentele instanței care au întemeiat soluția pronunțată este că antreprenorul a executat o lucrare suficientă pentru ca spațiile să fie utilizate. Curtea a reținut că antreprenorul și-a îndeplinit obligațiile asumate doar pentru că lucrarea a fost îndeajuns pentru ca beneficiarul să folosească spațiile.

Acțiunea a fost respinsă în tot chiar dacă instanța de apel nu a reținut că antreprenorul a executat lucrările prevăzute în contracte, așa cum au fost ele prevăzute în proiectele de execuție, ci că lucrările executate au fost suficiente pentru ca recurenta să poată deschide spațiile amenajate.

Practic, instanța de apel a echivalat o executare parțială cu o executare întocmai a prestației contractate. Or, acest raționament constituie o încălcare a caracterului obligatoriu al contractului, recurenta fiind obligată astfel să se mulțumească cu o executare parțială admisă implicit de instanța de apel.

În opinia recurentei, nu poate fi reținută o recepție tacită în condițiile în care se reține că lucrările au fost executate în parte, deoarece doar antreprenorul poate fi sancționat pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract, nu și beneficiarul. Acesta din urmă nu poate fi obligat să accepte o executare parțială a prestației contractate și plătită în întregime.

Prezumția de conformitate (recepția tacită) poate fi reținută doar dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative: (1) antreprenorul a finalizat și a notificat finalizarea lucrărilor (finalizarea lucrărilor în tot, nu lucrări parțiale), (2) beneficiarul nu a organizat recepția lucrărilor, deși a fost notificat de antreprenor că a executat lucrările conform contractului și (3) beneficiarul a dispus utilizarea imediată a spațiilor după acea notificare.

Recurenta susține că dispozițiile art. 1862 C. civ. au fost aplicate greșit când curtea de apel a omis a doua condiție și a reținut că este îndeplinită prima condiție prin raportare la o executare parțială. Așadar, dispozițiile art. 1862 C. civ. au fost analizate eronat, deoarece curtea de apel a apreciat că lucrările au fost recepționate tacit, deși nu s-a motivat existența unei pasivități a beneficiarului care a fost notificat de finalizarea lucrărilor contractate. De altfel, se poate observa că beneficiarul nu a fost pasiv, ci a comunicat numeroase neconformități antreprenorului.

În altă ordine de idei, mai arată recurenta, dispozițiile art. 1862 C. civ. au fost aplicate greșit în analiza primei condiții, deoarece nu există o informare sau notificare sau orice fel de comunicare prin care antreprenorul să informeze beneficiarul că a executat lucrările conform contractului, ci doar e-mailuri prin care a susținut că lucrările sunt suficiente pentru deschiderea magazinului. Subsumat motivelor de nelegalitate instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., subliniază că în memoriul de apel a arătat că antreprenorul avea obligația de a începe și urmări finalizarea procedurii de recepție și să stăruie în încheierea procesului-verbal de recepție, conform art. 1 din contracte.

Apreciază ca fiind deosebit de importantă această teză, deoarece, în această ipoteză antreprenorul are obligația de a dovedi în ce măsură și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Or, instanța a omis cu desăvârșire această teză când a analizat în ce măsură pretențiile reclamantei sunt întemeiate sau nu, din motivarea instanței de apel lipsind orice considerent/motivare care să privească sarcina probatorie a antreprenorului și obligația acestuia de a încheia un proces-verbal de recepție, așa cum s-a reglementat în contracte.

Pentru ca hotărârea să fie motivată temeinic și legal, curtea de apel, spre exemplu, la considerentele de la pagina 14 din hotărârea atacată, ar fi trebuit să menționeze că în cazul ușilor de sticlă, unde se invocă anumite neconformități (acceptate de către Curte), antreprenorul a dovedit îndeplinirea obligațiilor contractuale prin mijloace de probă. În schimb, instanța de apel a pretins beneficiarului să facă dovada faptului că lucrările sunt neconforme și în ce măsură sunt neconforme, deși nu există un proces-verbal de recepție care trebuia întocmit de antreprenor conform art. 1 din contracte.

Arată că recurentei i s-a solicitat să facă dovada faptului negativ în condițiile în care aceasta a făcut dovada faptului pozitiv conex, respectiv inexistența unui proces-verbal de recepție din care să rezulte că lucrările au fost finalizate.

Sub un alt aspect, recurenta susține că premisele care au stat la baza concluziilor instanței de apel nu sunt motivate prin raportare la mijloacele de probă administrate.

Astfel, în cauză s-a reținut incidența recepției tacite pentru a reține că antreprenorul și-a îndeplinit obligațiile.

Pentru aplicarea acestei instituții instanța trebuia să motiveze îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: existența unei comunicări prin care antreprenorul înștiințează că lucrarea este finalizată; inacțiunea beneficiarului care nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării; beneficiarul a preluat spațiile și le-a folosit.

Subliniază că nu există niciun considerent sau mijloc de probă din care să rezulte că antreprenorul a finalizat lucrările conform contractelor.

Curtea, apreciază recurenta, ar fi trebuit să motiveze de unde rezultă că antreprenorul a comunicat sau că beneficiarul ar fi cunoscut că lucrările au fost executate conform proiectelor întocmite de antreprenor.

Reclamanta a motivat în mod corespunzător faptul că deschiderea magazinelor nu reprezintă o acceptare fără rezerve a lucrărilor, fiind indicate comunicările părților, la dosarul cauzei existând numeroase e-mailuri necontestate de intimată din care rezultă că magazinele au fost deschise, deși lucrările nu au fost finalizate. Or, instanța de apel, menționează recurenta, nu a motivat înlăturarea acestor mijloace de probă din care rezultă că nu poate fi vorba de o recepție fără rezerve a lucrărilor.

Mai mult decât atât, din mijloacele de probă existente la dosar rezultă că antreprenorul nu s-a prezentat la nicio verificare a lucrărilor. Motiv pentru care nu se poate reține că beneficiarul nu a verificat lucrările.

Totodată, consideră că instanța de apel nu a motivat în niciun mod de ce nu a fost avută în vedere obligația antreprenorului de a preda spațiul în baza unui proces-verbal de predare-primire, așa cum s-a prevăzut la art. 1 din Contracte.

De asemenea, instanța de apel nu a indicat mijloacele de probă din care rezultă voința beneficiarului de modificare a termenului de finalizarea lucrărilor.

Dovada existenței unui acord de voință trebuie să fie motivată în mod corespunzător în condițiile în care recurenta a motivat și a dovedit că aceste prelungiri ale termenelor de execuție au fost impuse de antreprenor, nu agreate de părți.

Din mijloacele de probă administrate trebuie să rezulte (fără urmă de îndoială) că beneficiarul a intenționat să preia lucrarea și să descarce de responsabilitate antreprenorul. Or, această manifestare de voință nu există și nu poate rezulta din simpla folosință a spațiilor amenajate în condițiile în care din discuțiile părților concomitente sau chiar ulterior preluării spațiilor rezultă că niciuna dintre părți nu a apreciat lucrările ca fiind finalizate.

În considerarea celor expuse, consideră că instanța de apel a formulat considerente contradictorii când a reținut că este incidență instituția recepției tacite care presupune o finalizare a lucrărilor cu motivarea că lucrările erau adecvate/suficiente pentru ca spațiile să fie folosite.

Însă, principalul aspect pe care instanța de recurs trebuie să îl aibă în vedere este modul în care instanța de apel a antamat motivele formulate în susținerea pretențiilor. Pentru aceste aspecte învederăm că în practica constantă a instanțelor de judecată și a jurisprudenței CEDO s-a reținut că motivarea hotărârii trebuie să fie în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind o garanție pentru părțile din proces în fața unui arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar.

Rezumând, susține că recurenta a motivat și a dovedit că antreprenorul avea obligația de a începe procedura de recepție, dar și de a o duce la îndeplinire prin predarea spațiilor prin proces-verbal. Totodată, reclamanta a motivat că deși spațiile au fost preluate (pentru limitarea prejudiciilor create prin întârzierile provocate de antreprenor) au existat rezerve și s-a cerut finalizarea tuturor lucrărilor. În schimb, curtea de apel a analizat doar o parte dintre considerentele părților și nu a motivat de ce a înlăturat considerentele și mijloacele de probă din care rezultă chiar opusul celor reținute de instanță.

Acțiunea trebuie verificată prin raportare la exigențele art. 22 C. proc. civ. care arată că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În acest context, recurenta enunță și prevederile art. 237 art. 264 art. 394 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, menționează că instanța de apel nu a indicat data la care facturile au fost comunicate și nici nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 4 din contracte și nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 1 din contracte care leagă curgerea penalităților de execuția lucrărilor conform documentelor contractului.

Împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a declarat recurs și pârâtă B SRL, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Menționează expres că soluția instanței de apel cu privire la care a formulat prezentul recurs privește respingerea solicitării de obligare a intimatei la plata dobânzii legale penalizatoare anterior datei de 27.01.2022.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. % C. proc. civ., după o scurtă prezentare a situației de fapt, reiterând pretențiile solicitate prin cererea reconvențională, menționând și cuantumul sumelor acordate de instanță începând cu data de 27 ianuarie 2022 (data înregistrării cererii reconvenționale), sume reprezentând dobânzi legale penalizatoare, recurenta susține, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 183 alin. (3) C. proc. civ.

Prealabil, recurenta precizează că prin invocarea acestui motiv de recurs, nu recunoaște că dobânda legală penalizatoare ar trebui calculată începând cu data de 25 ianuarie 2022 (data formulării cererii reconvenționale), ci astfel: pentru factura nr. 852/08.11.2019, începând cu data de 22 noiembrie 2019; pentru factura nr. 853/08.11.2019, începând cu data de 15 noiembrie 2019; pentru factura nr. 859/15.11.2019, începând cu data de 23 noiembrie 2019; pentru factura nr. 860/23.11.2019, începând cu data de 23 noiembrie 2019.

Cu toate acestea, în ipoteza avută în vedere de instanță, respectiv că dobânda legală se calculează începând cu data cererii reconvenționale, apreciază că instanța a reținut în mod greșit că data cererii reconvenționale este data înregistrării acesteia la instanță (27 ianuarie 2022).

În opinia recurentei-pârâte, soluția instanței contravine dispozițiilor art. 183 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că recipisa oficiului poștal este dovada datei actului de procedură.

Astfel, recurenta a transmis cererea reconvențională prin poștă la 25 ianuarie 2022, aceasta fiind, conform dispozițiilor legale, data cererii reconvenționale.

Or, instanța a considerat că data cererii reconvenționale este 27 ianuarie 2022, dată când plicul a fost înregistrat la instanță, drept urmare a dispus obligarea intimatei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu acest moment, ceea ce a tăcut ca recurenta să fie lipsită, în mod nelegal, de dobânda legală penalizatoare aferentă zilelor de 25 ianuarie 2022 și 26 ianuarie 2022.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Arată că prin apelul incident a arătat instanței că avea dreptul la dobânda legală penalizatoare, calculată de la momentul indicat anterior, acest drept fiind întemeiat pe dispozițiile art. 1489 C. civ. raportat la art. 1531 C. civ.

Cu toate acestea, instanța a reținut că „găsește parțial întemeiată critica din apelul incident referitoare la acordarea dobânzii legale penalizatoarei...) legea nu reglementează în concret situația (...) astfel că dobânda legală penalizatoare curge numai de la data cererii de chemare în judecată”.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța nu a argumentat de ce a respins argumentele pârâtei, conform cărora dobânda legală penalizatoare este solicitată în conformitate cu dispozițiile art. 1531 C. civ., și care este motivul pentru care a considerat că legea nu reglementează în concret această situație.

Sub un ultim aspect, apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1489 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Redând dispozițiile art. 1489 alin. (2) C. civ. și pe cele ale art. 2 din O.G. nr. 13/2011, reiterează faptul că B SRL a invocat prin apelul incident că are dreptul la dobânda legală penalizatoare în temeiul art. 1489 C. civ., coroborat cu art. 1531 C. civ. și cu art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

A SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de pârâta B SRL, iar aceasta din urmă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulat prin întâmpinare.

B SRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A SRL prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând în principal admiterea excepției, iar, în subsidiar, respingerea recursului.

A SRL a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata B SRL, prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., „aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal motivele de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Este de amintit că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost analizate probele, precum și prezentarea propriei viziuni asupra situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că se indică anumite dispoziții (art. 1350 alin. (1) art. 1270 alin. (1) art. 1492 alin. (1) art. 1516 și art. 1862 C. civ.; art. 237 art. 264 art. 394 C. proc. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de Codul de procedură civilă, nu poate să atragă nicio analiză.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Deși recurenta s-a prevalat de împrejurarea că instanța de apel nu a prezentat motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, în realitate aceasta critică dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei atacate.

De asemenea, indicarea art. 22 C. proc. civ. a fost făcută cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, criticile recurentei îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât prin argumentele expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează numai la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A SRL împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B SRL nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că recursul formulat vizează soluția instanței de apel cu privire la respingerea solicitării de obligare a intimatei la plata dobânzii legale penalizatoare anterior datei de 27 ianuarie 2022.

În mod greșit recurenta se prevalează de o încălcare a dispozițiilor art. 183 alin. (3) C. proc. civ., susținând că instanța de apel a reținut eronat că data cererii reconvenționale o reprezintă data înregistrării acesteia la instanță, respectiv 27 ianuarie 2022, iar nu data înregistrării acesteia la poștă, respectiv 25 ianuarie 2022.

Aceasta întrucât, în cauză sunt relevante prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora: „procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii”.

Este vorba, în mod evident, despre începerea procesului la instanța civilă odată cu actul de învestire a acesteia, în situația dedusă judecății cererea reconvențională reprezentând actul de procedură prin care partea interesată (pârâta B SRL) a supus judecății pretențiile proprii formulate împotriva reclamantei.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, s-a reținut în mod legal că data cererii reconvenționale o reprezintă data înregistrării acesteia la instanță, respectiv 27 ianuarie 2022, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

Înalta Curte subliniază că aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, iar părțile nu se pot prevala de necunoașterea legii, având în vedere principiul nemo ignorare legem censetur.

În acest context juridic, recurenta nu se poate prevala nici de incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de necontestat că potrivit art. 1489 alin. (2) C. civ., invocat de recurentă, dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Argumentat și legal motivat, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că, în speță, părțile nu au prevăzut în contract nimic în acest sens și nici legea nu reglementează în concret situația, fiind incidentă teza finală a textului legal menționat, dobânda legală penalizatoare fiind cerută în instanță.

Conform reglementării enunțate, dobânda legală penalizatoare curge numai de la data cererii de chemare în judecată, în concret de la data înregistrării cererii reconvenționale, respectiv 27 ianuarie 2022, aspect reținut cu justețe de instanța de prim control judiciar.

În plus, instanța de apel a arătat că penalitățile de întârziere contractuale acoperă prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a sumelor facturate, acoperind perioada dintre data scadenței și data plății, în timp ce dobânda legală penalizatoare acoperă prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a sumei datorate chiar cu titlu de penalități de întârziere, care nu a fost plătită încă, deși era datorată încă de la scadență, cu fiecare zi de întârziere. Doar dacă reclamanta ar fi plătit, atunci când a stins debitul principal, și suma aferentă penalităților pentru zilele de întârziere scurse, nu s-ar mai fi pus problema lipsei de folosință în privința sumei datorate cu titlu de penalități de întârziere.

Prin urmare, nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau aplicare greșită a normelor materiale ori o nemotivare a hotărârii, astfel cum pretinde recurenta.

Față de argumentele expuse, instanța supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, instanța de apel dând o corectă eficiență normelor de drept incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B SRL împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A SRL împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B SRL împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.