ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1460/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița – secția Civilă la 21.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 545.698,03 RON, compusă din 135.161,92 RON, ce reprezintă un rest de plată din factura x/10.11.2015 în valoare de 770.226,98 RON și din suma de 410.536,11 RON, ce reprezintă penalități de întârziere calculate până la 12.09.2018, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,1%/zi, calculate de la 13.09.2018 până la achitarea efectivă a debitului, în baza art. 12.1 din contractul nr. x/06.09.2012. De asemenea, a solicitat si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând atragerea răspunderii contractuale a reclamantei-pârâte pentru viciile lucrării, rezultate din executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de acesta prin contractul de execuție de lucrări nr. x/06.09.2012, obligarea reclamantei-pârâte la plata sumelor de 30.756,95 RON, reprezentând costurile de remediere a lucrărilor și de 25.738,24 de RON, cu titlu de prejudiciu creat prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1286F/07.11.2019, Tribunalul Ialomița – secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 72.819,04 RON, debit principal și de 174.267,30 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate de la 13.09.2016 până la data de 12.09.2018, precum și penalități de 0,1%/zi de întârziere, calculate de la 13.09.2018 până la achitarea integrală a debitului; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.968 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumelor de 39.556,95 RON și de 6.791 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1168/06.07.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă și a diferenței de 236.268,81 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la data de 12.09.2018, precum și a sumei de 46.668,55 RON, reprezentând penalități aferente celor două facturi, calculate de la 13.09.2018 și până la data de 15.06.2020; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 5.830,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins, ca neîntemeiat, capătul din cererea reconvențională, având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 30.756,95 RON; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate, a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumelor de 9.931 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel și de 5.000 RON, reprezentând majorarea onorariului de expert.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, arătând că instanța de apel a restrâns nejustificat aplicarea art. 1556 C. civ., sub aspectul neaplicării acestor prevederi în ipoteza executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. De asemenea, a mai arătat că greșit a aplicat instanța de apel dispozițiile art. 1556 C. civ., norme care au un caracter general față de dispozițiile art. 1863 și art. 1864 C. civ., acestea din urmă fiind aplicabile în cauză cu prioritare, fiind norme cu caracter special. A învederat apelanta că a invocat aplicarea acestor dispoziții legale atât în fața instanței de fond, cât și în apel, ambele instanțe omițând să se pronunțe asupra acestui aspect.

După precizarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a arătat că cererea sa de recurs vizează decizia instanței de apel numai în ceea ce privește pretențiile intimatei A. S.R.L. constând în penalitățile contractuale de întârziere, apreciind soluția instanție de apel ca fiind eronată sub acest aspect.

În dezvoltarea argumentelor, aceasta a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1556 C. civ., respingând în mod neîntemeiat excepția de neexecutare a contractului, reieșind cu certitudine din probele administrate în cauză, că antreprenorul nu și-a respectat obligațiile contractuale esențiale. Astfel, începând cu 31.07.2014 intimata și-a încălcat obligația contractuală de a constitui o garanție de bună execuție, ceea ce a produs o serie de consecințe juridice în derularea raportului contractual, printre acestea fiind și refuzul recurentei de a achita în integralitate sumele facturate de către antreprenor.

Or, instanța de apel nu a înțeles circumstanțele cauzei și conduita părților din perspectiva excepției de neexecutare, precum și efectele pe care le-a generat între părți această excepție.

Sub acest aspect, a reiterat faptul că încă din anul 2016 a justificat plata parțială a facturilor motivat de împrejurarea că antreprenorul, la rândul său, nu a constituit garanția de bună execuție. Or, instanța de apel s-a raportat la un moment ulterior perioadei 2015-2017, mai exact celui din 2018, când încetaseră o serie de obligații contractuale, fără să țină cont de succesiunea în timp a evenimentelor și manifestarea de voință a recurentei.

Potrivit recurentei, a fost ignorat mecanismul excepției fundamentate pe art. 1.556 C. civ., care se activează prin raportare la împrejurimile contemporane momentului la care o parte contractuală se prevalează de această excepție, nu de ceea ce s-a întâmplat mai târziu.

A mai susținut că, trimiterea la prevederile art. 21 din H.G. nr. 273/1994 nu are nicio relevanță juridică, în contextul în care textul face referire expresă la faptul că investitorul nu poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori și altele asemenea decât cele consemnate în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Or, textul de lege nu face referire la garanția de bună execuție agreată de părți prin contract și care, la data recepției trebuia să fie în valoare de 273.089,62 euro.

Totodată, a mai arătat că nu poate fi reținută nici împrejurarea că părțile ar fi agreat valoarea prejudiciului în dosarul nr. x/2016, în contextul în care litigiul a fost soluționat abia în cursul anului 2018; reținerea sumelor cu titlu de garanție de bună execuție nu este un simplu pretext, ci rezultatul aplicării unui mecanism contractual pe care părțile l-au prefigurat pentru a garanta situații de tipul celor care s-au și ivit, respectiv apariția unor vicii ale lucrărilor realizate.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat în mod greșit conduita contractuală a părților, care nu au înțeles să invalideze prevederile contractuale referitoare la constituirea garanției de bună execuție.

A arătat recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, că obligația de constituire a garanției de bună execuție, la fel ca în cazul tuturor celorlalte obligații contractuale ce revin antreprenorului, nu se onorează doar atunci când se solicită de partea adversă, ci trebuie respectată în temeiul convenției încheiate între părți. Astfel, din această perspectivă, raționamentul instanței de apel este nelegal, deoarece obligația de menținere a acestei garanții era valabilă până la incidența celui de-al doilea reper temporal, prevăzut de art. 10.5 din contract, respectiv împlinirea termenului de 2 ani de la recepția lucrărilor, când trebuia eliberat și restul de 30% din valoarea garanției de către recurentă.

În acest context, a arătat că intimata nu a înțeles să prelungească polița de asigurare seria x nr. x, care a expirat la 31.07.2014, astfel că începând cu această dată a fost în culpă contractuală, astfel că recurenta avea dreptul, în temeiul excepției neexecutării contractului, să procedeze de maniera în care a făcut-o.

În continuare, a mai arătat că excepția de neexecutare nu presupune nici un formalism și că poate fi invocată direct împotriva cocontractantului atunci când pretinde la rândul său îndeplinirea obligației corelative. De altfel, în cauză, invocarea excepției de neexecutare a contractului reiese atât din cuprinsul notificării nr. x/30.09.2016, cât și din cel al încheierii din 18.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Ialomița – secția civilă.

A mai criticat recurenta și argumentele instanței de apel referitoare la nedepunerea sumelor reținute cu titlu de garanție într-un cont cu destinație specială, arătând că nu există nici un temei legal și nici o obligație contractuală pentru a deschide un cont bancar în acest sens, iar aceste chestiuni de ordin tehnic nu pot influența excepția de neexecutare a contractului de care s-a prevalat recurenta. De altfel, nu poate constitui o cauză de înlăturare a excepției de neexecutare nici faptul că sumele reținute nu reflectă fidel, din punct de vedere aritmetic, echivalentul sumei de 273.089,62 euro.

Un al doilea set de critici formulate de recurentă vizează încălcarea de către antreprenor a obligației inserate la art. 6.1 și art. 6.7 din contract, de a executa în mod corespunzător lucrările ce au făcut obiectul contractului de antrepriză.

Evocând faptul că lucrarea a fost recepționată în baza procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/07.04.2016, a apreciat recurenta că sunt incidente prevederile art. 1.860 alin. (3) C. civ., potrivit cărora atunci când pierea sau deteriorarea lucrării are loc după recepția lucrării, antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanției viciilor și pentru calitățile convenite prin contractul de antrepriză.

În acest context, a făcut trimitere la art. 1.863 și art. 1.350 C. civ., art. 6.1, art. 6.7 și art. 10.3 din contract, subliniind că în cauză refuzul său de plată integrală a sumelor facturate de intimată a avut la bază viciile ascunse și refuzul expres al antreprenorului de a da curs obligației de a asigura recurenta împotriva viciilor existente la lucrările efectuate; de altfel, s-a prevalat de excepția de neexecutare a contractului, în raport cu art. 1.556 C. civ., tocmai în considerarea faptului că nu deținea la momentul constatării viciilor o garanție de bună execuție, iar, antreprenorul a refuzat să-și asume calitatea proastă a unor lucrări executate în cadrul fabricii construite.

În opinia recurentei, respingerea excepției de neexecutare este nelegală, deoarece a dovedit temeinicia susținerilor sale, în condițiile în care intimata a recunoscut categoriile de lucrări afectate de neconformități, iar procesul-verbal nr. x/21.02.2018 face dovada viciilor.

Pornind de la această afirmație, a arătat că a operat amânarea momentului de la care antreprenorul avea dreptul să pretindă penalitățile de întârziere față de recurentă, subliniind că nu au început să curgă din 2015, ci ulterior, în conformitate cu mecanismul stabilit prin art. 10.5 din contract, care reglementează modalitatea de restituire în două etape a garanției de bună execuție.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 03.11.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltând două seturi de critici, precizând că cererea de recurs vizează decizia instanței de apel numai în ceea ce privește pretențiile intimatei A. S.R.L. constând în penalitățile contractuale de întârziere.

Primul set de critici vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ., recurenta invocând și restrângerea nejustificată a sferei acestor dispoziții legale, în sensul excluderii aplicării acestei norme situației executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Cel de-al doilea set de critici vizează aplicarea greșită a art. 1556 C. civ. unei situații pentru care există o normă specială, respectiv art. 1863 și art. 1864 C. civ., recurenta susținând că părțile au convenit prin clauzele de la art. 10.1 și 10.5, ca parte din prețul contractului să fie reținut de către beneficiar pentru garantarea bunei execuții a lucrărilor, în temeiul art. 1863 C. civ., rest de preț care trebuia eliberat la expirarea perioadei de garanție. Or, date fiind aceste clauze contractuale, instanța de apel trebuia să aplice textul de lege corespunzător situației de fapt, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestuia a fost invocată de recurentă și la judecata cauzei în fond, dar și în fața instanței de apel. Instanțele au omis aplicarea lui, ignorând apărările părții.

Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ., Înalta Curte constată că recurenta a susținut, printre altele, că instanța de apel a analizat condițiile stabilite de lege prin raportare la un moment ulterior celui la care recurenta a invocat excepția de neexecutare și pentru motive care nu sunt contemporane cu momentul la care societatea recurentă s-a prevalat de acest remediu.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Rezultă din actele dosarului că recurenta și-a fundamentat excepția de neexecutare a contractului pe două cauze, una dintre acestea fiind încălcarea obligației antreprenorului de a constitui garanția de bună execuție prevăzută de art. 10.2 din contract, invocându-se că ultima poliță de asigurare prezentată de antreprenor viza perioada 15.02.2014 – 31.07.2014 și garanta o valoare de 87.637,73 de Euro. De la data de 31.07.02014, antreprenorul nu a mai emis nici o altă scrisoare de garanție, deși procesul – verbal de recepție finală a fost semnat abia la data de 07.04.2016.

Prin urmare, recurenta susține că, începând cu data neexecutării de către antreprenor a obligației sale contractuale, în temeiul excepției de neexecutare a contratului, aceasta a reținut sume din contravaloarea lucrărilor facturate de antreprenor, sume cu titlu de garanției de bună execuție.

Se constată însă că instanța de apel a analizat condițiile invocării excepției de neexecutare a contractului prin raportare la anul 2018, deși în perioada 01.08.2014 -07.04.2016, cât s-a derulat contractul conform actului adițional nr. x și până când au fost finalizate lucrările în concret, antreprenorul nu a mai constituit garanția de bună execuție a lucrărilor. Or, neplata în integralitate a sumelor menționate în facturile fiscale din datele de 06.08.2015 și 10.11.2015 se situează în mod evident în perioada de derulare a contractului, înainte de recepția lucrărilor, nu în anul 2018.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze excepția de neexecutare a contractului prin raportare la împrejurări care erau contemporane cu momentul la care recurenta s-a prevalat de această excepție și nu prin raportate la împrejurările ulterioare, respectiv cele din 2018, când a încetat obligația antreprenorului de a mai constitui sau susține garanția de bună – execuție.

La momentul la care recurenta a refuzat în parte plata contravalorii lucrărilor efectuate și menționate în cele două facturi emise în anul 2015, niciuna dintre părțile contractuale nu putea ști cu certitudine când se vor finaliza lucrările, dacă vor exista sau nu vicii ascunse sau aparente și dacă, în contextul de la data finalizării lucrărilor era sau nu necesară reținerea sumelor din garanția de bună – execuție.

Prin urmare, sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ., din perspectiva aprecierii momentului la care a fost invocată excepția de neexecutare a contractului. Astfel, reținând că, pentru invocarea acestui remediu trebuie să existe o neexecutare a obligațiilor, chiar parțială, dar suficient de importantă din partea celuilalt cocontractant și reținând că recurenta a justificat neplata parțială a facturilor din 2015 din perspectiva neconstituirii garanției de bună execuție, instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada 2015-2017 și nu la anul 2018.

Recurenta a mai învederat greșita înțelegere de către instanța de apel a mecanismului excepției de neexecutare a contractului, faptul că nu a luat în considerare nivelul rezonabil de reacție contractuală în raport cu încălcarea propriilor obligații de către antreprenor, reținând greșit neplata totală a facturilor și nu o neplată parțială, ignorarea consecinței juridice generate de invocarea excepției, respectiv prorogarea momentului de la care pot fi imputate legitim penalitățile de întârziere, precum și încălcarea regulilor de interpretare a contractului, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ., interpretarea clauzelor contractuale urmând a se face în sensul în care pot produce efecte și nu în acela în care nu ar produce nici un efect.

Toate aceste critici rămân fără efect ca urmare a admiterii motivului de recurs privind greșita aplicare a art. 1556 C. civ., așa cum s-a precizat mai sus, astfel că nu se mai impune analiza lor. De altfel, în mare parte acestea vizează netemeinicia deciziei instanței de apel și nu nelegalitatea.

Mai departe, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate și criticile referitoare la greșita reținere a incidenței art. 21 din H.G. nr. 273/994, întrucât aceste dispoziții legale reglementează doar posibilitatea beneficiarului de a solicita remedieri ale lucrărilor, penalizări sau diminuări de valori, altele decât cele consemnate în procesul – verbal de recepție, fără a se face vreo referire la garanția de bună – execuție și la valoarea acesteia la data la care se face recepția finală. Așa cum s-a precizat deja mai sus, garanția de bună execuție trebuia constituită și menținută pe parcursul executării contractului de antrepriză și o anumită perioadă după executarea și recepția lucrărilor, scopul acesteia fiind tocmai acela de a garanta calitatea executării lucrărilor.

De asemenea, această obligație contractuală trebuia executată de antreprenor, așa cum a fost ea prevăzută în contract, fără a fi necesară vreo solicitare expresă a beneficiarului în acest sens.

Referitor la criticile privind aplicarea greșită a art. 1556 C. civ. unei situații pentru care există o normă specială, respectiv art. 1863 și art. 1864 C. civ., Înalta Curte constată că recurenta a arătat că părțile au convenit prin clauzele art. 10.1 și 10.5, ca parte din prețul contractului să fie reținut de către beneficiar pentru garantarea bunei execuții a lucrărilor, în temeiul art. 1863 C. civ., rest de preț care trebuia eliberat la expirarea perioadei de garanție. Date fiind aceste clauze contractuale, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să aplice textul de lege corespunzător situației de fapt, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestuia a fost invocată de recurentă și la judecata cauzei în fond, dar și în fața instanței de apel. Instanțele însă au omis aplicarea lui, ignorând apărările părții.

Examinând cererea de apel și decizia instanței de apel se constată că la punctul 57 din cererea de apel, apelanta B. a susținut că neexecutarea obligațiilor contractuale de către beneficiar rezultă atât din faptul că antreprenorul a încălcat regulile de constituire a garanției de bună execuție asumată prin contract, cât și din executarea necorespunzătoare a obligației cu privire la calitatea lucrărilor în construcții, pentru care reclamanta-intimată este răspunzătoare atât în temeiul contractului, cât și baza art. 1851, 1860, 1863 și 1879 C. civ. și art. 29 din Legea 10/1995.

Cu toate acestea, instanța de apel, referitor la obligațiile prevăzute de art. 6.1 și art. 6.7 din contract, a prezentat doar argumentele ce vizează aplicarea art. 1556 C..civ., validând raționamentul primei instanțe în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât nu există o neexecutare a unei obligații contractuale, ci o executare necorespunzătoare a respectivelor obligații, situație în care, a conchis că, față de efectul juridic al invocării excepției de neexecutare (suspendarea executării propriei obligații), această sancțiune nu este incidentă. În continuare instanța de apel a precizat argumentele pentru care susținerile apelantei-pârâte nu pot fi valorificate de maniera sugerată de aceasta, în sensul recunoașterii dreptului acesteia de a se prevala de excepția de neexecutare a obligației sale de plată, menționând că, chiar și în cazul în care s-ar admite că, inclusiv într-o asemenea ipoteză, pârâta ar fi avut posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului, cu scopul suspendării obligației sale de plată, Curtea consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 1556 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, toate argumentele instanței de apel s-au rezumat la aplicarea dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., fără nici o precizare cu privire la aplicarea sau incidența în cauză a dispozițiilor art. art. 1851, 1860, 1863 și 1879 C. civ. și art. 29 din Legea 10/1995.

Constatând astfel că instanța de apel nu a oferit părților nici un argument cu privire la înlăturarea aplicării dispozițiilor legale menționate mai sus, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei și sub acest aspect, astfel că le va admite.

Astfel, pe baza tuturor considerentelor reținute prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată la instanța de apel care va examina apelul cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că ambele părți au menționat că vor solicita cheltuielile de judecată din recurs pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1168 din 6 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.