ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1580/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la 02.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 219.988,4 RON, care reprezintă contravaloarea facturii seria x nr. x/30.06.2018 și a dobânzii legale penalizatoare la data introducerii acțiunii și până la achitarea debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 268/F/12.03.2020, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1712A/29.10.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 219.988,4 RON și a dobânzii legale începând cu 23.04.2019 și până la data plății debitului; a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 10.757,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru ambele faze procesuale.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârii recurate.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, instanța de apel făcând inclusiv aprecieri contradictorii la paginile 9-10 din decizie.

A învederat că s-a reținut în mod greșit că marfa aferentă facturii în litigiu a fost livrată de către partea adversă, fiind înlăturate în mod eronat concluziile raportului de expertiză din care rezulta contrariul.

A mai arătat că hotărârea este nemotivată întrucât nu sunt indicate probele din care ar rezulta existența unei convenții și livrarea cantității de marfă către recurenta-pârâtă, nefiind astfel întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii contractuale.

Autoarea recursului a subliniat că raționamentul de la paginile 10-11 din decizia recurată relevă o evaluare necoroborată a probelor administrate în cauză.

Astfel, a afirmat că deși instanța de apel a făcut referire la raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, a ignorat concluziile din acest raport care erau favorabile recurentei-pârâte.

A mai învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.270 și art. 1.350 alin. (2) C. civ. când a reținut că răspunderea contractuală intervine în cazul neexecutării fără justificare a obligațiilor contractuale.

În concret, a subliniat că instanța de apel a apreciat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturii, deși nu era stipulată o clauză care să instituie o asemenea obligație.

A mai arătat că nu putea fi reținută în sarcina sa neexecutarea unei obligații și nici producerea unui prejudiciu, din moment ce nu a existat o convenție care să vizeze marfa a cărei contravaloare s-a solicitat.

Astfel, a subliniat că la dosar nu există niciun înscris care să probeze existența obligației de plată a facturii și livrarea mărfii către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, autoarea recursului a conchis că nu sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii contractuale.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat criticile din cererea de recurs.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi subsumate acestui motiv.

Astfel, autoarea recursului nu a indicat punctual considerentele pretins contradictorii, ci a susținut generic că ar exista motive contradictorii la paginile 9-10 din decizia recurată.

De asemenea, recurenta-pârâtă impută instanței de apel motivarea insuficientă a deciziei recurate pe care însă o critică din perspectiva greșitei evaluări a concluziilor din rapoartele de expertiză. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Ca atare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 alin. (2) C. civ. din perspectiva nedovedirii unei convenții existente între părțile în litigiu și a livrării mărfii pentru care a fost emisă factura. Or, aceste chestiuni vizează exclusiv aspecte factuale ale cauzei a căror apreciere intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În consecință, criticile referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1712A/29.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.