ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1976/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, calculate conform art. 12.1 din contract, începând cu data de 13 septembrie 2018 până la achitarea în totalitate a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1270 din C. civ.

La data de 8 octombrie 2019, reclamanta a depus o cerere, prin care a precizat că pârâta datora la data de 25 septembrie 2019, suma de 72.819,04 RON cu titlu de debit principal, la care se adaugă penalitățile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate răspunderea contractuală a reclamantei pentru viciile lucrării, rezultate din executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de aceasta prin contractul de execuție de lucrări nr. x din 06.09.2012, obligarea acesteia la plata costurilor de remediere a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de execuție de lucrări în sumă de 30.756,95 RON și la plata prejudiciului creat, rezultat din executarea necorespunzătoare a lucrărilor în sumă de 25.738,24 RON.

În drept, pârâta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 209 din C. proc. civ., art. 6.1, art. 6.7 și art. 10.1 - 10.5 din contractul de execuție de lucrări nr. x din 6 septembrie 2012, art. 1270, art. 1350, art. 1385, art. 1851 alin. (1), art. 1863, art. 1879 și art. 2517 din C. civ., art. 29 din Legea nr. 10/1995.

Prin sentința civilă nr. 1286 F din 7 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ialomița – secția civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 72.819,04 RON (debit principal) și suma de 174.267,30 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate de la data de 13 septembrie 2016 până la data de 12 septembrie 2018, precum și să plătească reclamantei penalități de întârziere în valoare de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data de 13 septembrie 2018 până la achitarea integrală a debitului.

De asemenea, pârâta a mai fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.968 RON.

Totodată, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 39.556,95 RON, precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 6.791 RON.

Prin decizia civilă nr. 1168 din 6 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, s-a admis apelul declarat de reclamată și a fost schimbată în parte sentința civilă atacată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă și a diferenței de 236.268,81 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la data de 12.09.2018, precum și a sumei de 46.668,55 RON, reprezentând penalități aferente celor două facturi, calculate de la 13.09.2018 și până la data de 15.06.2020.

Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 5.830,36 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru proporțional pretențiilor admise ca urmare a admiterii apelului, suplimentar cheltuielilor de judecată deja acordate și s-a respins capătul din cererea reconvențională privind obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 30.756,95 RON, ca neîntemeiat.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.931 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, din care 3.981 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 5.950 RON reprezentând onorariu de avocat.

Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1460 din 14 iunie 2022, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, curții de apel.

Prin decizia civilă nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta-reclamantă, s-a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă și s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 1286 din 7 noiembrie 2019 a Tribunalului Ialomița – secția civilă, în sensul că:

Pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă și a diferenței de 236.268,81 RON, penalități de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la 12 septembrie 2018, precum și a sumei de 46.668,55 RON - penalități aferente celor două facturi, calculate de la 13 septembrie 2018 și până la data de 15 iunie 2020.

S-a respins capătul din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 30.756,95 RON, ca neîntemeiat.

De asemenea, pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.830,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru proporțional pretențiilor admise ca urmare a admiterii apelului, suplimentar cheltuielilor de judecată deja acordate).

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 10.632,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel din care suma de 4.682,39 RON – taxă judiciară de timbru și suma de 5.950 RON – onorariul de avocat.

Apelanta-pârâtă a mai fost obligată la plata majorării onorariului de expert în cuantum de 5.000 RON în contul BLET. Executorie cu privire la dispoziția de plată a majorării onorariului de expert.

S-a respins cererea apelantei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei apelului.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei nr. 983A/09.06.2023 și, în baza art. 497 din C. proc. civ., rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința respingerii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a precizat că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea legii de drept substanțial vizând, în esență, aplicarea greșită a textului art. 1556 din C. civ.

Potrivit recurentei penalitățile de întârziere nu pot fi acordate pe motiv că reclamanta a încălcat o serie de obligații contractuale care au îndreptățit pârâta să invoce excepția de neexecutare a contractului în conformitate cu dispozițiile art. 1556 din C. civ.

S-a susținut că excepția de neexecutare a contractului de care s-a prevalat recurenta a avut la bază nerespectarea de către antreprenor a două obligații contractuale, respectiv cea de constituire a garanției de bună execuție asumată prin contract în cuantum de 273.089,62 Euro și executarea corespunzătoare a obligațiilor privind calitatea lucrărilor de construcții, pentru care antreprenorul este răspunzător atât potrivit contractului, cât și potrivit art. 1851, art. 1860, art. 1863, art. 1879 din C. civ. și art. 29 din Legea nr. 10/1995.

În ceea ce privește excepția de neexecutare fundamentată pe încălcarea obligației antreprenorului de a constitui garanția de bună execuție prevăzută de art. 10.2 din contract, recurenta a evidențiat întregul context contractual dintre cele două părți litigante privind valoarea garanției de bună execuție, modalitatea de constituire, istoricul garanțiilor, momentul la care pârâta s-a prevalat de excepția de neexecutare, efectuând rețineri din sumele facturate, precum și valoarea reținerilor efectuate cu titlu de garanție de bună execuție.

Având în vedere scopul pentru care a încheiat contractul nr. x/06.09.2012 și conduita părților pe durata executării contractului, intimata-reclamantă a avut reprezentarea obligației pe care și-a asumat-o de a constitui garanția de bună execuție de 5% din valoarea contractului, consimțită atât la încheierea contractului, cât și ulterior la semnarea actului adițional nr. 1.

Fiind vorba de interpretarea unui contract de antrepriză de lucrări de construcții, potrivit prevederilor din C. civ. și uzanțelor în domeniul construcțiilor, antreprenorul datorează garanție de bună execuție atât pe durata contractului de antrepriză, cât și ulterior, după recepția lucrării, pentru acoperirea eventualelor vicii care pot apărea în conformitate cu mecanismul convenit de părți.

În opinia recurentei, este greșită soluția la care a ajuns instanța de apel în aplicarea dispozițiilor art. 1556 din C. civ., întrucât nu au fost înțelese circumstanțele cauzei și conduita părților din perspectiva excepției de neexecutare opusă de pârâtă, precum și efectele pe care le-a generat între părți această excepție.

În continuare, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada reținerii restului de preț cu titlu de garanție de bună execuție conform art. 249 C. proc. civ. și că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi incidentă excepția de neexecutare a contractului.

Potrivit recurentei, instanța supremă a tranșat în mod definitiv prin decizia nr. 1460/14.06.2022 că începând cu data de 31 iulie 2014 societatea reclamantă și-a încălcat obligația contractuală de a constitui garanția de bună execuție în sumă totală de 273.089,62 Euro, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat.

Or, reclamanta nu a prelungit polița de asigurare, astfel că a fost în culpă contractuală, iar pârâta avea dreptul să invoce excepția de neexecutare în conformitate cu dispozițiile art. 1556 C. civ.

Este necontestată ordinea executării obligațiilor, respectiv reclamanta avea obligația de a constitui garanția de bună execuție și ulterior să fie achitate de către beneficiarul lucrării. Totodată, s-a arătat că neexecutarea obligației reclamantei de a garanta buna execuție nu se datorează faptei (acțiunilor ori inacțiunilor) pârâtei.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1556 din C. civ., deoarece reclamanta nu a respectat propria obligație, iar prin refuzul de plată a lucrărilor executate a devenit incidentă excepția de neexecutare a contractului.

În continuare, s-a susținut că neexecutarea este suficient de importantă, întrucât, potrivit art. 1863 din C. civ., antreprenorul datorează această garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, astfel că poartă asupra lucrării executate însăși. Fiind un contract de antrepriză antreprenorul s-a obligat să execute o obligație de rezultat, suportând atât riscul lucrului, cât și riscul contractului (res perit domino), astfel că obligația de garanție este esențială atât pe durata execuției lucrărilor, cât și ulterior, în perioada convenită.

Potrivit dispozițiilor art. 1556 C. civ., manifestarea de voință în sensul activării excepției de neexecutare reiese din simplul refuz al părții de a da curs propriei obligații, fără să condiționeze un asemenea comportament contractual de orice alte obligații sau formalități.

Or, instanța de apel trebuia să observe că există un asemenea refuz de plată a pârâtei încă de la începutul disputei dintre părți, dispută care a debutat în anul 2016 prin litigiile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 și nr. y/2016 (probele din aceste dosare fiind depuse în scop probator în litigiul de față).

S-a arătat că instanța de apel a respins excepția de neexecutare căutând o precizie matematică, contabilă, între sumele reținute de pârâtă și valoarea garanției de bună execuție datorată de reclamantă. Or, refuzul pârâtei este indiscutabil proporțional cu neexecutarea obligației reclamantei, în condițiile în care sumele refuzate la plată de pârâtă sunt mai mici decât valoarea sumei care trebuia constituită de către antreprenor cu titlu de garanție de bună execuție.

În aceste condiții, cerința "măsurii corespunzătoare" a refuzului de executare al pârâtei este îndeplinită. Faptul că sumele pe care societatea pârâtă a refuzat să le achite antreprenorului au fost gestionate (evidențiate) în contabilitatea societății într-o anumită manieră (acestea rămânând în continuare înregistrate în soldul de furnizor) sau că valoarea reținerilor nu reflectă fidel (aritmetic) valoarea garanției, nu înseamnă că nu sunt îndeplinite condițiile excepției de neexecutare, câtă vreme există o proporționalitate, o măsură corespunzătoare a acțiunilor pârâtei raportat la neexecutarea obligației de către reclamantă.

Maniera în care a dezlegat instanța de apel problema juridică din cauza de față constituie o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ., inclusiv sub aspectul că instanța de apel adaugă la lege premise și/sau chestiuni pur tehnice pe care legea nu le prevede.

În ceea ce privește al doilea aspect privind îndeplinirea condițiilor pentru a fi incidentă excepția de neexecutare a contractului, instanța de apel a reținut că nu este întrunită ultima condiție și anume aceea ca neexecutarea să fie suficient de importantă și să fie, în principiu, proporțională cu neexecutarea.

S-a menționat că instanța de apel, pornind de la pretinsa concluzie că lipsește proba din partea pârâtei că restul de preț a fost reținut cu titlu de garanție de bună execuție, a constatat chiar culpa pârâtei care nu ar fi îndeplinit "propria obligație de constituire a garanției de bună execuție".

Mai mult, instanța a reținut că o asemenea manifestare contractuală din partea pârâtei ar fi contrară bunei-credințe, în scopul exclusiv de a schimba scadența propriei obligații, cu consecința exonerării de plata penalităților de întârziere.

În ceea ce privește "însemnătatea" obligației în sensul art. 1556 alin. (2) din C. civ., din împrejurările cauzei reiese că antreprenorul, nu a îndeplinit obligația de constituire a garanției. Or, în lipsa executării obligației de a constitui garanția de bună execuție de 5% din valoarea contractuală în cuantum de 273.089,62 Euro, societatea pârâtă avea dreptul să procedeze în conformitate cu prevederile art. 1556 din C. civ.

Autoarea căii de atac a apreciat că mai trebuie specificat că reținerea sumelor cu titlu de garanție de bună execuție nu reprezintă în niciun caz un pretext pentru exonerarea de plata penalităților de întârziere, ci este rezultatul aplicării unui mecanism contractual pe care părțile l-au prefigurat pentru a garanta situații de tipul celor care s-au și ivit, respectiv apariția unor probleme de calitate ale lucrărilor realizate.

Aceasta conduită este în acord cu cele impuse de dispozițiile art. 1556 alin. (1), întrucât pârâta și-a manifestat o reacție "într-o măsură corespunzătoare" și nu a refuzat plata în integralitate a lucrărilor, ci rezonabil și proporțional, ceea ce instanța de apel a ignorat cu desăvârșire.

În ceea ce privește excepția de neexecutare fundamentată pe încălcarea obligației antreprenorului prevăzută de dispozițiile art. 6.1 și art. 6.7 din contract de a executa în mod corespunzător lucrările ce au făcut obiectul contractului de antrepriză, instanța de apel a reținut că la momentul predării fabricii (07.04.2016), nu apăruseră încă vicii ale lucrării și că în consecință, până la momentul apariției viciilor invocate de către pârâtă, nu se poate reține o neexecutare din partea reclamantei din perspectivă calitativă.

Instanța de apel a mai reținut că pârâta nu putea să opună excepția de neexecutare, deoarece în cauză nu ar fi fost întrunită condiția exigibilității simultane a obligației care îi incumba antreprenorului și a celei care îi incumba beneficiarului (s-a arătat că obligația pârâtei de plată a facturilor a devenit exigibilă înainte de obligația antreprenorului de remediere a viciilor).

Însă acest argument al instanței de apel nu poate fi reținut în contextul în care pârâta s-a prevalat, în primul rând, de excepția de neexecutare pe considerentul nerespectării obligației antreprenorului de constituire a garanției de bună execuție. În raportul contractual aceasta a fost prima împrejurare care a generat suspendarea executării propriei obligații de plată a sumelor reținute cu titlu de garanție de bună execuție.

Pe durata cât pârâta s-a prevalat de această excepție pentru motivul de mai sus, au apărut și viciile lucrărilor, ceea ce a generat un motiv suplimentar de a refuza plata integrală a sumelor facturate de către antreprenor tot pe considerentul excepției de neexecutare a contractului de către A. S.R.L.

Este important de punctat că, pe fondul refuzului categoric al antreprenorului de a remedia viciile apărute, a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect cerere de asigurare de probe formulată de B. S.R.L.

Cât privește îndeplinirea condiției referitoare la nivelul rezonabil sau nerezonabil al reacției societății pârâte, instanța de apel a efectuat o comparație nepotrivită între valoare lucrărilor de remediere (aproximativ 40.000 RON) și valoarea contractului în condițiile în care din cauza neconformităților fabrica nu putea fi pusă în funcțiune o lungă perioadă.

S-a mai reținut faptul că prestația este nesemnificativă în raport de valoarea contractului de 5 milioane de euro.

Interpretarea este eronată, întrucât instanța de apel a făcut această apreciere în raport de prețul total al contractului, iar nu în raport de restul de preț din valoarea contractului și valoarea garanției de bună execuție.

Așadar, instanța trebuia să compare, pe de o parte, nivelul de neexecutare din partea antreprenorului (care nu a constituit o garanție de bună execuție în valoare de 273.089,62 Euro) și, pe de altă parte, refuzul parțial de plată din facturile emise de către antreprenor (refuz care, din punct de vedere valoric, este aproximativ cu valoarea garanției).

Împrejurarea că pe durata manifestării excepției de neexecutare pentru neconstituirea garanției de bună execuție au apărut și viciile lucrării pentru care antreprenorul datora obligația de garanție în temeiul art. 1863 din C. civ. legitimează cu atât mai mult excepția de neexecutare și validează îndeplinirea condițiilor acesteia.

Cât privește efectele pe care le-a generat excepția neexecutării contractului, recurenta a menționat că a operat amânarea considerabilă a momentului de la care antreprenorul avea dreptul să pretindă penalitățile de întârziere fată de pârâtă. Aceste penalități au început să curgă nu începând cu anul 2015, cum a pretins antreprenorul și cum eronat a reținut instanța de apel, ci ulterior, în conformitate cu mecanismul stabilit prin contract la art. 10.5, care reglementează modalitatea de restituire în două etape a garanției de bună execuție.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat în cauză de recurenta-pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2024, s-a fixat termen în ședință publică la data de 29 februarie 2024, cu citarea părților, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 29 februarie 2024, Înalta Curte a luat act de faptul că trebuie să fie întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului în prezenta cauză și s-a dispus întocmirea acestuia, nefiind incidente dispozițiile din C. proc. civ. cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18.12.2018, în raport cu data sesizării instanțelor cu prezentul dosar. S-a fixat termen pentru întocmirea raportului la data de 29 martie 2024 și termen pentru analiza acestuia în completul de filtru la data de 11 aprilie 2024.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și se impune a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1556 C. civ. referitoare la excepția de neexecutare a contractului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că nu a achitat penalitățile de întârziere solicitate de către reclamantă pe motiv că a invocat excepția de neexecutare a contractului pentru nerespectarea de către reclamantă a obligației de constituire a garanției de bună execuție în cuantum de 273.089 Euro, prevăzută la art. 10.1-10.5 din contract.

În acest sens, recurenta a menționat că penalitățile de întârziere nu au început să curgă din anul 2015, ci au urmat mecanismul prevăzut la art. 10.5 din contract, întrucât reclamanta nu și-a respectat propria obligație de a constitui garanția de bună execuție începând cu data de 31.07.2014.

Recurenta a mai precizat că în mod greșit instanța de prim control judiciar a reținut, pe de o parte, că pârâta nu a făcut dovada reținerii garanției potrivit art. 249 C. proc. civ., întrucât simplul refuz de plată este suficient pentru a fi incidentă excepția de neexecutare a contractului, iar, pe de altă parte, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1556 C. civ., respectiv cea privind neexecutarea să fie suficient de importantă și să fie, în principiu, proporțională cu neexecutarea.

Pornind de la aceste aspecte relevate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile privind executarea obligației reclamantei de constituire a garanției de bună execuție de către pârâtă și, în baza probelor administrate, a reținut că aceasta nu a făcut dovada reținerii garanției de bună execuție din prețul facturat de către reclamantă, sarcina incumbând pârâtei. Mai mult, s-a reținut că sumele neachitate de către pârâtă au fost evidențiate în contabilitatea acesteia ca reprezentând sold furnizori neachitat și nu cu titlu de garanție.

Așadar, reținând aspectele de fapt stabilite de instanța devolutivă, instanța supremă constată că diferența de preț neachitată de pârâtă nu a urmat regimul juridic al garanției de bună-execuție prevăzut la art. 10.1-10.5 din contract pentru a se putea stabili că această creanță nu este datorată și, prin urmare, nici penalitățile nu sunt datorate.

Este adevărat faptul că reclamanta nu a respectat obligația de constituire a garanției de bună execuție, însă pârâta nu a dovedit că a efectuat reținerile prevăzute în contract cu titlu de garanție de bună execuție pentru a se putea constata că suma solicitată nu este datorată și, prin urmare, nici penalitățile de întârziere nu ar fi fost datorate.

Contrar celor susținute de recurentă, simplul refuz de plată a creanței reclamantei nu este suficient pentru a fi aplicabilă excepția de neexecutare a contractului și a suspenda executarea obligațiilor de către partea care o invocă, ci sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 1556 C. civ.

Înalta Curte subliniază faptul că excepția de neexecutare a contractului reglementată la art. 1556 C. civ. reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părțile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligației asumate, fără ca partea care pretinde această executate să-și execute propria obligație.

Pentru invocarea excepției de neexecutare este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic și să fie exigibile, din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parțială a obligației, neexecutarea să fie suficient de importantă și, în principiu, proporțională cu neexecutarea, precum și neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat condițiile pentru incidența excepției de neexecutare a contractului în raport de nerespectarea obligației reclamantei de a constitui garanția de bună execuție și, în mod corect, a reținut că obligațiile părților, respectiv obligația reclamantei de a constitui garanția de bună execuție și obligația pârâtei de a achita debitul principal și penalitățile de întârziere, își au temeiul în același contract sinalagmatic, ambele sunt exigibile și simultane, reclamanta nu a respectat obligația de a constitui garanția de bună execuție ulterior datei de 31.07.2014 printr-un instrument de garantare pentru 2,5% din valoarea contractului, însă neexecutarea obligației reclamantei nu este suficient de importantă și proporțională cu neexecutarea, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 1556 alin. (2) C. civ.

În continuare, se contată că în mod just, instanța de prim control judiciar a reținut că în contextul în care pârâta nu a procedat la reținerea garanției de bună execuție în cuantum de 2,5 % din valoarea contractului prin punerea în mișcare a mecanismului contractual prevăzut la art. 10.1-10.5, nu se poate susține că neaducerea garanției de 2,5 % printr-un instrument de garantare era de suficientă importanță pentru a putea opune excepția de neexecutare a contractului, refuzul de plată fiind contrar bunei-credințe.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a făcut aplicare dispozițiilor art. 1556 C. civ., constatând că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru a fi opusă excepția de neexecutare fundamentată pe obligația reclamantei de a constitui garanția, respectiv a lipsit cerința ca neexecutarea să fie suficient de importantă și proporțională cu neexecutarea.

Criticile care vizează caracterul semnificativ al obligațiilor neîndeplinite de reclamantă în raport cu caracterul rezonabil și proporțional al neexecutării, nu vor fi analizate, deoarece acestea antamează o chestiune de fapt stabilită exclusiv de instanța devolutivă prin prisma probatoriului administrat și care nu poate constitui obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt puse în dezbatere aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

O altă critică a recurentei a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ. privind excepția de neexecutare a contractului fundamentată pe nerespectarea obligației reclamantei de a executa în mod corespunzător lucrările, potrivit art. 6.1 și 6.2. din contract.

În acest context, recurenta a subliniat faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că în momentul predării lucrării nu apăruseră viciile acesteia, astfel că nu se poate reține o neexecutare a obligațiilor de către reclamantă, lipsind exigibilitatea simultană a obligațiilor părților.

S-a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că inițial excepția de neexecutare a fost fundamentată pe nerespectarea obligației de constituire a garanției și ulterior pe viciile lucrării.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat obligațiile reclamantei privind calitatea lucrărilor în construcții potrivit art. 6.1. și 6.7. din contract și a reținut că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute la art. 1556 C. civ.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut că, pe de o parte, la data predării fabricii în data de 07.04.2016 nu apăruseră viciile lucrării, astfel că pârâta nu putea opune excepția de neexecutare, fiind ținută să achite debitul restant, iar, pe de altă parte, din punct de vedere al obligației de a remedia lucrările efectuate necorespunzător s-a constatat lipsa exigibilității și simultaneității obligațiilor.

Înalta Curte constată că recurenta a invocat excepția de neexecutare a contractului pentru nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor prevăzute la art. 6.1 din contract privind efectuarea lucrărilor cu profesionalismul și promptitudinea cuvenită angajamentului asumat și la art. 6.7 referitoare la remedierea lucrărilor necorespunzătoare calitativ.

Analizând obligația prevăzută la art. 6.1 din contract se constată că instanța de apel în mod just a reținut că la momentul predării fabricii nu apăruseră vicii ale lucrării potrivit procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 07.04.2016.

Prin urmare, instanța supremă constată că reclamanta a respectat obligația prevăzută la art. 6.1 din contract, nefiind întrunită condiția privind neexecutarea obligațiilor de către reclamantă pentru a putea fi opusă excepția de neexecutare de către pârâtă.

De asemenea, examinând obligația stipulată la art. 6.7 din contract se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că obligațiile pârâtei de a achita debitul restant sunt exigibile la 06.09.2015 și 10.12.2015, în timp ce obligațiile reclamantei privind remedierea lucrărilor necorespunzătoare au devenit exigibile ulterior predării lucrării, deci ulterior scadenței obligației de plată a prețului.

Prin urmare, instanța supremă constată că la momentul scadenței obligației de plată a prețului, obligația de remediere a lucrărilor necorespunzătoare nu era exigibilă, astfel că recurenta nu putea opune excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale, nefiind îndeplinită cerința privind exigibilitatea și simultaneitatea obligațiilor.

Totodată, se constată că instanța de apel analizând situația de fapt și probele administrate în cauză a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind însemnătatea neexecutării obligației de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ în raport de valoarea lucrării și diferența de preț neachitată, în sensul dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

Criticile recurentei privind caracterul însemnat al lucrărilor neexecutate prin raportare la valoarea contractului și a diferenței de plată nu vor fi analizate, deoarece acestea vizează aspecte de netemeinicie care nu pot constitui obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt puse în dezbatere aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

Critica privind faptul că excepția neexecutării contractului a fost fundamentată inițial pe nerespectarea obligației de constituire a garanției de bună execuție și ulterior pe calitatea necorespunzătoare lucrărilor în justificarea îndeplinirii cerinței privind exigibilitatea și simultaneitatea obligațiilor, nu este întemeiată.

Astfel cum s-a evidențiat, excepția de neexecutare întemeiată pe nerespectarea obligației de constituire a garanției de bună execuție nu poate fi opusă reclamantei, nefiind întrunită condiția privind importanța obligației neexecutate și proporționalitatea cu neexecutarea.

Așa fiind, nu se poate susține că sunt îndeplinite cerințele excepției de neexecutare a contractului fundamentată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor pentru ca pârâta să beneficieze de suspendarea termenului de plată, întrucât această neconformitate a apărut ulterior nerespectării obligației de constituire a garanției de bună execuție, care, de asemenea, nu poate constitui temei al invocării excepției de neexecutare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1556 C. civ., constatând că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru a fi opusă excepția de neexecutare întemeiată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor, respectiv au lipsit condițiile privind exigibilitatea și simultaneitatea obligațiilor, precum și cea referitoare la însemnătatea neexecutării.

Instanța supremă constată că instanța de apel nu a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ. atunci când a reținut că nu poate fi opusă excepția de neexecutare a contractului fundamentată pe obligația reclamantei de a constitui garanția de bună execuție și de a remedia lucrările efectuate necorespunzător.

În continuare, se reține că instanța de prim control judiciar în mod corect a statuat că printre remediile prevăzute la art. 1863 C. civ. raportat la art. 1710 și art. 1712 din același cod nu se regăsește și decalarea scadenței obligației de plată a diferenței de preț pentru a se constata că nu sunt datorate penalități de întârziere.

Totodată, se constată că recurenta a beneficiat deja de remediile prevăzute de dispozițiile evocate, fiind înlăturate de reclamantă în calitate de antreprenor general, pe cheltuiala sa.

Criticile privind încălcarea de către instanța de apel a regulilor de interpretare prevăzute la art. 1268 alin. (3) C. civ. nu pot fi analizate, deoarece recurenta nu a arătat în concret clauzele care urmează a fi interpretate în sensul de a produce efecte.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.