ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2167/2024

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, reclamanta A S.A. București a solicitat obligarea pârâtei S.C. B S.A. la plata sumei de 738104,84 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 16 mai 2018 – 27 mai 2019; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în continuare, până la data achitării efective a debitului datorat.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1440 din 17 iunie 2022, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 123.653,57 lei reprezentând debit datorat și a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a compensat în tot cheltuielile de judecată efectuate de părți; a stabilit cuantumul definitiv al onorariului de expert aferent expertizei în specialitatea transport feroviar la valoarea de 8.050 lei și a obligat pârâta să achite, în completare, suma de 7.050 lei reprezentând diferență onorariu expertiză; a stabilit cuantumul definitiv al onorariului de expert aferent expertizei în specialitatea contabilitate la valoarea de 16.240 lei și a obligat pârâta să achite, în completare, suma de 14.740 lei reprezentând diferență onorariu expertiză.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel principal reclamanta A S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii, în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 627.390,53 lei reprezentând contravaloarea facturilor pentru tariful de staționare pentru vagoanele care staționează pe liniile infrastructurii feroviare, staționare îndelungată pe liniile A S.A. București, prestații efectuate de șeful de stație pentru tratarea transporturilor excepționale, penalități, contravaloarea tarif de acces convoaie pe infrastructura feroviară în stațiile Pașcani, Suceava, Tg. Frumos, Galbeni, Roman, Mircești, Socola, lași. Cristești, Cristești JJ, Pojorâta, Bacău, Dornești, Botoșani, Lețcani, V. Dornei, V. Seacă, Roznov, Podul Iloaie, Vaslui, Bârlad, Iacobeni, Câmpulung Moldovenesc, Verești, Dorohoi, P. Ilvei, Suceava, Buhuși. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere calculate în continuare, până la achitarea efectivă a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. B S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și al obligării intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 29A din 11 ianuarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă S.C. B S.A. împotriva sentinței civile nr. 1440 din 17 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă; a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumei de 444.818 lei contravaloare facturi fiscale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,03% pe zi de întârziere, aferente întregului debit principal de 568.471,57 lei, calculate de la scadența fiecărei facturi fiscale și până la achitare, fără ca valoarea penalităților de întârziere să depășească valoarea debitului principal asupra căreia a fost calculată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9289,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8787 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a compensat în parte cheltuielile de judecată în primă instanță și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenței astfel rezultate, în cuantum de 502,71 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 7294,46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 426 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a compensat în parte cheltuielile de judecată din apel și a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a diferenței astfel rezultate, în cuantum de 6868,46 lei.

E. Considerentele hotărârii instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele:

Curtea reține că între părțile prezentei cauze s-au mai purtat, anterior, litigii similare.

Ceea ce s-a tranșat, în litigiile anterioare amintite, este relevanța probatorie, în astfel de cauze, a deciziei nr. 2/2018 a Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar. Or, acest aspect este unul de probațiune, lăsat la aprecierea fiecărei instanțe, iar nu o chestiune litigioasă, dezlegată cu efect de putere de lucru judecat. În realitate, hotărârile pronunțate în litigiile anterior menționate nu reprezintă decât exemple jurisprudențiale în cauze similare, iar nu hotărâri care să se impună cu forța autorității de lucru judecat.

Motivul pentru care apelanta-pârâtă a refuzat plata facturilor emise de către apelanta-reclamantă este reprezentat de împrejurarea că A S.A. București nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 31 alin. (7) și ale art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, privind stabilirea tarifelor. De asemenea, apelanta-pârâtă s-a prevalat de cele constatate prin decizia nr. 2 din 30 august 2018, emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar.

Decizia emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar nu a vizat, în concret, raporturile contractuale deduse judecății în prezentul dosar, însă, în egală măsură, stabilește că au fost identificate neregularități referitoare la modul de stabilire a tarifelor de către A S.A. București. Pe de altă parte însă, instanța de apel reține că această decizie, emisă la plângerea unui terț, nu este suficientă pentru a justifica refuzul apelantei-pârâte de a achita contravaloarea tarifelor percepute de către apelanta-reclamantă, întrucât, pentru contestarea sistemului de tarifare, legea a prevăzut o cale de atac specifică, pe care fiecare operator interesat este îndreptățit să o urmeze.

Prin Legea nr. 202/2016 s-a instituit o procedură specială de contestare a tarifelor practicate de către administratorul infrastructurii feroviare (în speță, A S.A. București), procedură accesibilă oricărui solicitant care are nemulțumiri în legătură cu deciziile adoptate în acest sens de către A S.A. București.

Curtea reține că apelanta-pârâtă nu avea îndrituirea de a refuza plata facturilor, invocând nemulțumiri în ceea ce privește sistemul de tarifare aplicat, ci avea obligația de a-și valorifica acestei nemulțumiri pe calea procedurală anterior expusă.

Se constată însă că nu a procedat astfel, mulțumindu-se să rămână în pasivitate și să refuze orice plată sub cuvânt că nu are certitudinea calculului corect al tarifului. Or, o astfel de atitudine a apelantei-pârâte nu poate fi caracterizată ca fiind de bună-credință, întrucât tinde la obținerea, pe cale judecătorească, a respingerii tuturor pretențiilor apelantei-reclamante, deși, în mod evident, prin contractele încheiate, apelanta-reclamantă nu și-a asumat prestarea unor servicii cu titlu gratuit.

Mai reține Curtea că decizia nr. 2 din 30 august 2018 emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, invocată de apelanta-pârâtă, a produs schimbarea sistemului de tarifare doar cu începere din 1 octombrie 2018, neproducând efecte pentru trecut.

În cazul în care apelanta-pârâtă, în calitate de operator de transport feroviar, are obiecții în ceea ce privește borderourile, aceasta trebuie să le menționeze în cuprinsul unei justificări. În cauza de față, nu s-a probat contestarea borderourilor, iar susținerile apelantei-pârâte conform cărora, prin confirmarea acestor borderouri, ar fi aprobat doar efectuarea prestațiilor, nu și tarifele, nu pot fi reținute.

Curtea socotește îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina apelantei-pârâte, prevăzute de art. 1350 C. civ., existând o faptă ilicită, constând în neexecutarea obligației asumate prin art. 5 din contracte, de plată a facturilor emise; există un prejudiciu, constând în contravaloarea tarifelor percepute și neachitate; există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, iar culpa apelantei-pârâte este prezumată în cadrul răspunderii civile contractuale, astfel cum dispune art. 1548 C. civ.

Prejudiciul suferit de apelanta-reclamantă, constând în contravaloarea tarifelor cuprinse în facturile fiscale, este consecința neîndeplinirii de către apelanta-pârâtă a propriei obligații contractuale de a achita aceste tarife. Refuzul de plată nu poate fi socotit justificat, atât timp cât apelanta-pârâtă nu a urmat calea pusă la dispoziție de lege pentru a contesta tarifele percepute de către contractant.

Părțile au stipulat în contracte o clauză penală, ce se aplică atunci când există o neexecutare a obligațiilor de plată de către apelanta-pârâtă.

Curtea menționează că va acorda apelantei-reclamante penalitățile de întârziere în mod generic, prin indicarea procentului aplicabil, a bazei și a perioadei de calcul, iar nu sumele forfetare indicate în cuprinsul facturilor fiscale emise pentru penalități, depuse în acest sens la dosar.

În privința penalităților solicitate în temeiul facturilor fiscale anterior menționate, care au fost aplicate asupra unor debite principale ce nu au făcut obiectul prezentului dosar, Curtea reține că acestea nu au caracter cert și, prin urmare, nu pot fi acordate apelantei-reclamante.

Prin apelul incident, apelanta-pârâtă a criticat dispoziția primei instanțe de obligare a sa la plata debitului principal în cuantum de 123653,57 lei.

Prevederile art. 1517 C. civ., ce reglementează neexecutarea din culpa creditorului, nu sunt aplicabile, întrucât nicio faptă a apelantei-reclamante nu a împiedicat plata creanței sale. Astfel cum deja s-a argumentat cu referire la apelul principal, apelanta-pârâtă nu era îndreptățită a refuza plata facturilor fiscale emise de către apelanta-reclamantă pe motiv că nu cunoaște dacă tarifele percepute au fost în mod legal calculate, ci era datoare să parcurgă procedura de contestare a acestora, prevăzută de Legea nr. 202/2016.

F. Calea de atac împotriva deciziei Curții de Apel.

Împotriva deciziei nr. 29A din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta A S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași și pârâta S.C. B S.A.

Reclamanta A S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 13, 14, 23 din Instrucțiunile pentru programarea și analiza tehnico-operativă a circulației trenurilor nr. 009, a Procedurii Operaționale 0-7.5.4 – 01 ediția 2 revizia 1, aprobată de A S.A. București, cât și a P0 0-8.5.3 -01 ediția 3 revizia 0. De asemenea, decizia recurată încalcă normele de drept material prevăzute de art. 1538, 1539 C. civ.

Au fost însușite necondiționat, fără minime dovezi apărările intimatei și punctul de vedere al expertului tehnic. Obligația instanței de a motiva hotărârea are în vedere stabilirea situației de fapt expuse, încadrarea în drept și, nu în ultimul rând, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că numărul trenurilor încărcate cu cereale pe rețeaua feroviară, destinate stațiilor portuare este mult mai mare decât capacitatea efectivă de descărcare a operatorilor portuari, iar „înverzirea terenurilor” de către personalul de la RRC Constanța și ulterior programarea acestora în circulație de către operatorul de transport feroviar se face în mod operativ, în mod gradual, în funcție de ritmul de descărcare din danele portuare.

La data de 21 iulie 2016 a fost încheiat de către A S.A. București și OTF interesați un protocol, potrivit căruia începând cu 1 august 2016, trenurile de marfă care au ca destinație o stație feroviară ce deservește porturile maritime se vor programa numai după introducerea datelor necesare în aplicația informatică IM Comm.

Chiar dacă exista ID portuar favorabil, OTF este obligat să solicite programarea trenului în programul de circulație al administratorului infrastructurii publice, adică A.

Trenul se consideră programat nu atunci când OTF cere alocarea unei capacități de infrastructură, ci atunci când administratorul infrastructurii feroviare atribuie numărul de tren și stabilește data și ora de plecare.

În mod greșit susține instanța de apel că staționarea care a fost tarifată prin suma cuprinsă în factura nr. 651000 5533 din 8 august 2018 s-a datorat culpei apelantei-reclamante. Expertul a susținut că A S.A. București nu a confirmat cererea în timp util. Explicațiile reclamantei nu au fost analizate nici de expertul desemnat și nici de instanța de apel, care nu le-a verificat și nu a ținut cont de acestea.

Numărul trenurilor cu cereale pe rețeaua feroviară, destinate stațiilor portuare, este mult mai mare decât capacitatea efectivă de descărcare a operatorilor portuari, iar staționările vagoanelor aparținând S.C. B S.A. s-au datorat așteptării mijloacelor de remorcare ce nu au fost aduse la timp de către S.C. B S.A.

SRCF Iași a aplicat procedura și a taxat vagoanele ce au staționat deoarece se încadrau în prevederile înscrise în procedură.

În mod greșit instanța de apel nu a acordat penalitățile de întârziere în forma indicată de reclamantă și, de asemenea, este nelegală și soluția de respingere a penalităților pentru alte debite principale decât cele care au făcut obiectul prezentei cauze.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța nu a arătat de ce nu a acordat penalitățile de întârziere în forma indicată de reclamantă și nici raționamentul logico juridic pentru care nu se pot solicita penalități de întârziere pentru alte debite principale decât cele care au făcut obiectul cauzei, în condițiile în care pârâta nu a contestat pretențiile reclamantei vizând penalitățile de întârziere evidențiate în facturile anexate.

În privința penalităților de întârziere, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1538 C. civ. și a dat o motivare greșită, prin analiza incompletă a situației de fapt și a prevederilor legale incidente.

Se solicită admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării apelului.

Pârâta S.C. B S.A. critică decizia recurată sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia este parțial nemotivată, nefiind analizate apărările S.C. B S.A. față de motivele de apel admise (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Concret, nu au fost analizate următoarele apărări ale S.C. B S.A.:

Nu există nicio prevedere legală care să interzică pârâtei dreptul de a formula anumite apărări ori care să impună parcurgerea unei proceduri prealabile pentru a formula apărări.

Procedura de contestare a borderourilor, urmată de conciliere, este necesară și poate fi parcursă când S.C. B S.A. contestă în mod efectiv prestațiile consemnate de A S.A. București în borderouri și modul în care tarifele sunt aplicate la prestațiile indicate în borderouri.

Prevederile contractuale și procedurile A S.A. București nu permit contestarea legalității/a cuantumului tarifului aplicat în cadrul procedurii de contestare a borderourilor, nu există o procedură reglementată pentru verificarea legalității tarifelor, ci exclusiv a prestării serviciilor.

Instanța de apel a încălcat dreptul S.C. B S.A. de apărare și de acces la instanță, prin reținerea inadmisibilității apărării esențiale formulate, în lipsa oricărei prevederi legale care să limiteze apărările ce pot fi formulate (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța a instituit, de facto, o inadmisibilitate a apărărilor formulate de B. Nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să interzică S.C. B S.A. să se apere cu privire la nelegalitatea tarifelor stabilite de A S.A. București în cadrul unui litigiu în cazul în care S.C. B S.A. nu înțelege să parcurgă procedura de contestare a borderourilor sau a dispozițiilor directorului general al A S.A. București sau care să impună parcurgerea unei proceduri prealabile pentru a formula apărări, astfel încât obligativitatea contestării, cu titlu prealabil, a dispozițiilor directorului general de către S.C. B S.A. a fost reținută în mod nelegal de către instanța de apel.

Au fost încălcate astfel dispozițiile art. 8 13 alin. (3) și art. 193 C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material incidente, reținând că S.C. B S.A. putea formula apărări numai dacă ar fi formulat plângere la CNSDF (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Legea nr. 202/2016 nu stabilește că plângerea la CNSDF are caracter de procedură prealabilă sau caracter exclusiv. Interpretarea instanței de apel este și contrară art. 21 alin. (1) (2) și (4) din Constituția României.

Pe de altă parte, dispozițiile nr. 83 din 9 septembrie 2008 și nr. 259 din 29 decembrie 2015 au fost emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, astfel că nu puteau fi contestate în condițiile acestei legi

După ce CNSDF deja constatase prin Decizia nr. 2/2018 că inclusiv tarifele din dispozițiile directorului general nr. 83 din 9 septembrie 2008 și nr. 259 din 29 decembrie 2015 încalcă Legea nr. 202/2016, nu mai avea nicio utilitate formularea unei plângeri separate de către S.C. B S.A., prin care să fie criticate aceleași tarife declarate nelegale ca urmare a plângerii mijlocite de Organizația Patronală a Societăților Feroviare Private din România, din care S.C. B S.A. face parte.

Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material incidente, reținând că S.C. B S.A. putea formula apărări numai dacă ar fi contestat borderourile – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, cu încălcarea art. 1270 C. civ., instanța de apel a ignorat natura juridică a borderourilor și scopul pentru care acestea sunt întocmite.

Prevederile contractuale și procedurile A S.A. București nu permit contestarea legalității/a cuantumului tarifului aplicat în cadrul procedurii de contestare a borderourilor, nu există un mecanism reglementat pentru verificarea legalității tarifelor, ci exclusiv a prestării serviciilor.

Pe calea contestării borderourilor nu se putea ajunge la contestarea cuantumului tarifelor, având în vedere că tarifele sunt stabilite prin Dispoziție a Directorului General, în timp ce concilierea este derulată de Divizia Trafic, cu competențe în verificarea efectivă a prestațiilor.

Contestarea borderourilor s-ar fi impus dacă S.C. B S.A. ar fi contestat efectuarea, în concret, a prestațiilor consemnate în borderouri, însă, în prezenta cauză, S.C. B S.A. a contestat, cu privire la toate facturile, modul în care A S.A. București a stabilit tarifele, având în vedere că A nu a respectat prevederile art. 31 alin. (7) și ale art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, iar nu realitatea faptică a prestării serviciilor înscrise în borderouri.

Instanța a reținut în mod greșit că S.C. B S.A. și-ar fi dat acordul asupra prețului serviciilor furnizate de către A S.A. București, prin necontestarea borderourilor.

Cu încălcarea normelor de drept material, instanța de apel reține că decizia CNSDF nr. 2/2018 nu ar produce efecte juridice în cauză.

Autoritatea de supraveghere în domeniul feroviar din cadrul Consiliului Concurenței a analizat tarifele practicate de A S.A. București pe toată perioada investigată 2002 – 2018, deci inclusiv cele pretinse în cauză și a statuat că tarifele practicate sunt contrare Legii nr. 202/2016 și reglementărilor anterioare.

Instanța de apel trebuia să constate că prima instanță a aplicat și a interpretat corect dispozițiile Legii nr. 202/2016 și ale art. 12 din Legea nr. 24/2000, prin reținerea aplicabilității în speță a Deciziei nr. 2/2018 a CNSDF, pronunțate conform dispozițiilor art. 56 și art. 57 din Legea nr. 202/2016 și pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2018.

Deciziile CNSDF produc efecte juridice, având în vedere că ele constată încălcarea Legii nr. 202/2016 de către A S.A. București, cu efecte inclusiv asupra facturilor care formează obiectul cauzei.

Instanța de apel a încălcat Legea nr. 202/2016 obligând S.C. B S.A. la plata sumelor stabilite cu încălcarea normelor de ordine publică.

A trebuia să efectueze operațiunile contabile necesare pentru a stabili costul furnizării serviciilor, pentru a se asigura că valoarea tarifelor nu trebuia să depășească costul furnizării prestației, plus un profit rezonabil (calificat drept o rată a rentabilității capitalului propriu, care nu poate depăși 3%) încă de la momentul intrării în vigoare a legii.

A nu a efectuat aceste operațiuni impuse de lege și rezultatul a fost acela că A S.A. București a aplicat tarife de două ori mai mari decât cele la care ar fi fost îndreptățită, aspect constatat prin Decizia CNSDF nr. 2/2018.

Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016 la stabilirea tarifelor care fac obiectul judecății, precum și aplicabilitatea Deciziei nr. 2/2018 a CNSDF au fost reținute și în decizia civilă nr. 340 din 14 februarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat de A S.A. București împotriva deciziei nr. 887A din 2 iunie 2022.

Prin această decizie nr. 2/2018 s-a stabilit valoarea corectă și conformă cu prevederile Legii nr. 202/2016 pentru serviciile auxiliare, valoare ce nu a fost respectată pentru perioada analizată (anterioară emiterii deciziei), deci și pentru perioada de referință ce interesează cauza de față, impunând reclamantei ca începând cu data de 1 octombrie 2018 să calculeze tarifele în chestiune în mod corespunzător valorilor prevăzute în decizie.

Decizia recurată încalcă normele de drept material prevăzute de art. 1350 art. 1517 și art. 1548 C. civ.

În cauză nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, nu există o faptă ilicită în sarcina S.C. B S.A., întrucât tarifele aferente accesului la infrastructura feroviară au fost stabilite cu încălcarea prevederilor art. 31 și art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016. Nu există nici vinovăția S.C. B S.A., având în vedere că neplata a fost justificată, fiind exclusiv rezultatul culpei A S.A. București, care a stabilit tarife de acces cu ignorarea dispozițiilor legale imperative, cu consecința răsturnării prezumției prevăzute de art. 1548 C. civ. De asemenea, nu există nici legătură de cauzalitate, având în vedere atât nedovedirea existenței unei fapte ilicite, cât și incidența prevederilor art. 1517 C. civ., conducând la întreruperea oricărei presupuse relații cauzale prin culpa creditorului.

Normele de drept material incidente conduc și la concluzia temeiniciei apelului incident formulat de S.C. B S.A.

Apărările acestuia nu au avut drept scop eludarea caracterului oneros al contractelor de acces pe infrastructură, încheiate cu A S.A. București.

Prestațiile efective facturate și tariful aplicat sunt indicate de A S.A. București în borderourile atașate fiecărei facturi. Facturile care formează obiectul cauzei nu indică tarifele aplicate de A S.A. București și nu individualizează în nici un mod prestațiile facturate.

S.C. B S.A. a arătat în mod expres în cadrul apelului incident formulat că nu ar fi putut face în mod valabil imputația plății, din moment ce facturile conțineau și tarife stabilite nelegal, iar valoarea acestora nu era individualizată separat pe facturi. S.C. B S.A. nu a putut achita nici măcar acest tip de tarife, pentru a evita ca această practică să fie considerată o recunoaștere a tuturor debitelor pretinse de A S.A. București. Ca urmare, soluția pronunțată de instanța de apel în sensul acordării penalităților de întârziere este nelegală.

Chiar și în ipoteza respingerii apelului incident privind admiterea în parte a pretențiilor și admise/respinse de prima instanță, este nelegală compensarea integrală a cheltuielilor de judecată – S.C. B S.A. era îndreptățită la cheltuielile de judecată proporțional cu procentul pretențiilor respinse (83,2%) de minimum 28.912,69 lei, reclamantei fiindu-i respinse pretenții de 614.451,27 lei din cuantumul total solicitat de 738.104,84 lei.

Se solicită admiterea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și a celorlalte prevederi legale menționate.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază recursurile ca fiind nefondate și acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași:

Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Se susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 13 14, 23 din Instrucțiunile pentru programarea și analiza tehnico-operativă a circulației trenurilor nr. 099, a Procedurii Operaționale 0-7.5.4-01 ediția 2 revizia 1, aprobată de A, cât și a PO 0-8.5.3-01 ediția 3 revizia 0.

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă nu arată în concret modalitatea în care au fost încălcate aceste dispoziții, care prevăd cum se întocmesc borderourile și cum se contestă de către OTF modul de aplicare a tarifului de staționare.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susține recurenta-reclamantă că hotărârea este motivată insuficient și au fost însușite necondiționat fără minime dovezi apărările intimatei și punctul de vedere al expertului tehnic.

Contrar acestor critici, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este motivată conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde în cadrul considerentelor obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Tocmai pentru lămurirea unor împrejurări de fapt a fost efectuată în cauză o expertiză tehnică, iar sarcina aprecierii probelor revine instanței. Regula liberei aprecieri a probelor permite, în etapa deliberării, ca instanța să stabilească existența faptelor pentru dovedirea cărora au fost încuviințate probele potrivit propriilor convingeri.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la numărul trenurilor încărcate cu cereale pe rețeaua feroviară, care este mult mai mare decât capacitatea efectivă de descărcare a operatorilor portuari privesc situația de fapt care a făcut obiectul raportului de expertiză, iar cu privire la suma de 2105,21 lei, solicitată de recurenta-reclamantă s-a reținut, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea „vehicule pentru transportul feroviar”, că motivul care a generat staționările cuprinse în această factură îl constituie neconformarea de către A S.A. București a cererilor în aplicația informatică IM Comm sau confirmarea acestora cu întârzieri nejustificate, neputând fi reținute în sarcina S.C. B S.A. orele de staționare menționate în borderourile aferente acestei facturi.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține că expertul desemnat în cauză nu a analizat explicațiile sale și, în realitate, staționările vagoanelor aparținând S.C. B S.A., în cazul de față s-au datorat așteptării mijloacelor de remorcare ce nu au fost aduse la timp de către S.C. B S.A.

În acest mod, se prezintă de către recurenta-reclamantă o altă situație de fapt decât cea reținută în considerentele hotărârii recurate, ceea ce nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii instanței de apel. Recursul urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea hotărârii arată complexul de fapte și împrejurări care au condus instanța spre o anumită concluzie, iar motivele invocate nu sunt dubitative, ci oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Exigența motivării hotărârii nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, iar instanța de apel nu a arătat de ce nu a acordat penalitățile de întârziere în forma indicată de unitatea reclamantă și nici raționamentul logico juridic pentru care nu se pot solicita penalități de întârziere pentru alte debite principale decât cele care au făcut obiectul cauzei, în condițiile în care pârâta nu a contestat pretențiile reclamantei vizând penalitățile de întârziere evidențiate în facturile anexate.

Critica este complet nefondată.

Instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii recurate care sunt penalitățile de întârziere ce urmează a fi achitate de pârâtă în conformitate cu dispozițiile art. 5 din cele două contracte, care reprezintă o clauză penală, ce se aplică atunci când există o neexecutare a obligațiilor de plată de către pârâtă. Astfel, „în cazul în care părțile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligațiile financiare asumate prin prezentul contract, vor plăti dobânzi și penalități în valoare de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor și penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate”.

Curtea de Apel a acordat reclamantei penalitățile de întârziere în mod generic, prin indicarea procentului aplicabil, a bazei și a perioadei de calcul, iar nu sumele forfetare indicate în cuprinsul facturilor fiscale emise pentru penalități, depuse în acest sens la dosar.

Referitor la penalitățile de întârziere aferente altor debite principale decât cele care au făcut obiectul cauzei, s-a reținut în mod corect de instanța de apel caracterul nedatorat al acestora, în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței debitelor principale respective și a datei achitării lor, la dosar nefiind depuse nici facturile fiscale care privesc respectivele debite, nici eventuala dovadă a achitării lor cu întârziere, care ar fi permis verificarea corectitudinii modului de calcul. Așa fiind, penalitățile solicitate, referitoare la debite principale ce nu au făcut obiectul prezentului dosar, nu au caracter cert.

Față de aceste considerente, criticile aduse hotărârii instanței de apel de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă:

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este parțial nemotivată întrucât nu au fost analizate apărările S.C. B S.A. față de motivele de apel admise.

Critica este nefondată.

În realitate, instanța de apel a analizat apărările S.C. B S.A., însă pârâta-recurentă este nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că aceasta nu avea îndrituirea de a refuza plata facturilor, invocând nemulțumiri în ceea ce privește sistemul de tarifare aplicat, ci avea obligația de a-și valorifica aceste nemulțumiri pe calea procedurală prevăzută de Legea nr. 202/2016.

Aceasta nu înseamnă, astfel cum susține recurenta-pârâtă, că instanța de apel a invocat o argumentație similară „inadmisibilității pentru neparcurgerea unor proceduri prealabile”. Ceea ce a reținut Curtea de Apel, prin considerente este faptul că pârâta nu are justificare pentru refuzul de a achita contravaloarea tarifelor numai în considerarea deciziei nr. 2 din 30 august 2018 emisă de Consiliul Național de Supraveghere în domeniul Feroviar, ca urmare a controlului efectuat la plângerea Organizației Patronale a Societăților Feroviare Private din România.

Hotărârea recurată este motivată și răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dreptul B de apărare și de acces la instanță, prin reținerea inadmisibilității apărării esențiale formulate, în lipsa oricărei prevederi legale care să limiteze apărările ce pot fi formulate, invocând art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se reiterează critica în sensul că instanța de apel a instituit, de facto, o inadmisibilitate a apărărilor formulate de S.C. B S.A.

Conform celor arătate în doctrină, art. 5 C. proc. civ. reglementează principiul fundamental al liberului acces la justiție și stabilește în alin. (1) faptul că „Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii”.

Obligația judecătorului de a primi și de a soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești reprezintă în fapt obligația corelativă a dreptului la un proces echitabil, drept ce cuprinde inclusiv pe cel de acces la o instanță de judecată, acestea regăsindu-se și în art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția europeană, art. 21 din Constituție.

În cauză, instanța de apel nu a soluționat o excepție de inadmisibilitate, ci a statuat că atât timp cât apelanta-pârâtă nu a apelat la procedura reglementată de art. 56 și următoarele din Legea nr. 202/2016 pentru a contesta sistemul de tarifare instituit de reclamantă, aceasta nu este îndrituită a refuza plata facturilor fiscale emise de către A S.A. București.

Această concluzie a Curții de Apel nu reprezintă o încălcare a dreptului recurentei-pârâte de acces la instanță și nici a dreptului acesteia la apărare.

În doctrină dreptul la apărare a fost definit ca ansamblul mijloacelor procedurale de care dispune o parte în procesul civil pentru a-și ocroti ori realiza propriile drepturi sau interese legitime. Dreptul la apărare reglementat în art. 13 C. proc. civ., deși garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. În aceste condiții, exercitarea dreptului la apărare nu trebuie să intre în conflict cu celelalte garanții procesuale.

Instanța de apel nu a încălcat nici principiul egalității părților reglementat în art. 8 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă întrucât a analizat atât apărările și susținerile reclamantei, cât și pe cele ale pârâtei, oferind ambelor părți posibilitatea de a dezbate toate problemele privind prezentul litigiu. În nici un caz, prin hotărârea recurată, nu au fost analizate exclusiv apărările în drept formulate de A S.A. București.

Nu a fost stabilită de către instanță „inadmisibilitatea” principalei apărări a pârâtei legate de executarea contractelor de acces pe infrastructură. În realitate, recurenta-pârâtă a refuzat plata facturilor fiscale emise de reclamantă argumentând că nu cunoaște dacă tarifele percepute au fost legal calculate. Pentru această situație, Legea nr. 202/2016 prevede o procedură de contestare a tarifelor, pe care pârâta nu a parcurs-o. Reținând această situație de fapt, instanța de apel nu a stabilit o „inadmisibilitate” a apărării pârâtei, astfel cum în mod eronat susține aceasta.

Nu s-au încălcat nici prevederile art. 193 C. proc. civ. întrucât nu instanța a stabilit o procedură prealabilă, ci Legea nr. 202/2016 reglementează această procedură.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin hotărârea recurată nu au fost încălcate principii fundamentale care să atragă sancțiunea nulității.

Aceeași critică referitoare la reținerea instanței de apel că S.C. B S.A. putea formula apărări numai dacă ar fi formulat plângere la CNSDF este reiterată de pârâta-recurentă și în privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 202/2016, iar prevederile pe baza cărora instanța și-a întemeiat hotărârea nu instituie nici o sancțiune pentru operatorul de transport feroviar care nu formulează plângere, nu anihilează dreptul acestuia de a formula apărări în instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 202/2016, Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar analizează și se pronunță prin decizie cu privire la plângerea formulată de orice solicitant care consideră că a fost tratat inechitabil, a fost discriminat sau nedreptățit în orice fel, în special prin deciziile adoptate de către administratorul infrastructurii sau, după caz, de către operatorul de transport feroviar sau de către operatorul unei infrastructuri de servicii în ceea ce privește sistemul de tarifare.

Instanța de apel nu a anihilat dreptul pârâtei-recurente de a formula apărări, ci a analizat atât prevederile Legii nr. 202/2016 cât și probele administrate în cauză și a arătat care sunt motivele pentru care a considerat ca nefondate susținerile și apărările pârâtei.

Critica privind faptul că plângerea la CNSDF este soluționată de un organ administrativ jurisdicțional, astfel că, prin esența sa, are caracter facultativ nu poate fi primită.

Procedura prevăzută de Legea nr. 202/2016 conferă Consiliului Național din Domeniul Feroviar competența de soluționare a plângerilor, iar acest organism are dreptul de a solicita toate informațiile pe care le consideră relevante și de a adopta o decizie obligatorie, decizie care poate fi contestată în instanță pe calea contenciosului administrativ.

Recurenta-pârâtă reiterează încălcarea principiului accesului liber la justiție consacrat de art. 21 alin. (1) (2) și (4) din Constituție, însă, asupra acestei chestiuni, Înalta Curte a statuat că, în cauză, nu au fost nesocotite principii fundamentale care să atragă nulitatea hotărârii.

Pe de altă parte, această critică nu se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Legea nr. 202/2016 prevede în art. 56 posibilitatea de a contesta orice tarife care sunt actuale, respectiv se aplică în raporturile juridice dintre părți, indiferent de data emiterii actului care le instituie, astfel că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în privința dispozițiilor nr. 83 din 9 septembrie 2008 și nr. 259 din 29 decembrie 2015 emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că nu puteau fi contestate.

Ceea ce se poate contesta potrivit procedurii speciale instituite prin Legea nr. 202/2016 este sistemul de tarifare, astfel că respectiva critică este nefondată.

Decizia nr. 2/2018 emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, ca urmare a controlului efectuat la plângerea Organizației Patronale a Societăților Feroviare Private din România a stabilit în sarcina A S.A. București obligația ca, începând cu 1 octombrie 2018 să aplice noi tarife, reținându-se că aceasta a practicat tarife pentru serviciile conexe rezultate dintr-un mod arbitrar de calcul, folosind ca bază costuri istorice, indexate periodic, în funcție de evoluții economico-financiare din economia națională.

Nu se poate reține că nu mai avea nici o utilitate formularea unei plângeri separate de către S.C. B S.A., întrucât aceasta face parte din Organizația Patronală a Societăților Feroviare Private din România iar decizia emisă de CNSDF nu a vizat în concret raporturile contractuale deduse judecății în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă susține că pentru a se putea apăra în prezenta cauză cu privire la nelegalitatea tarifelor care îi sunt pretinse, nu avea obligația de a fi sesizat CNSDF pentru a contesta în mod particular actele prin care A S.A. București a stabilit, unilateral, tarifele aplicate.

Instanța de apel a analizat pretențiile reclamantei cu privire la plata facturilor emise de aceasta reținând că motivul pentru care pârâta a refuzat plata acestor facturi este dat de împrejurarea că A S.A. București nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 31 alin. (7) și ale art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, privind stabilirea tarifelor.

S-a reținut în mod corect de către instanța de apel că pârâta a refuzat în mod continuu să achite sumele facturate, rămânând în pasivitate, fără a formula plângeri conform prevederilor legale cu privire la sistemul de tarifare.

Legea nr. 202/2016 reglementează sistemul de tarifare și posibilitatea contestării acestuia, ceea ce nu înseamnă că rațiunea legii a fost aceea pe care o susține recurenta-pârâtă, respectiv să refuze plata facturilor, iar în cadrul litigiilor demarate de A S.A. București să solicite dări de seamă pentru fiecare factură fiscală emisă.

Critica privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente întrucât s-a reținut că S.C. B S.A. putea formula apărări numai dacă ar fi contestat borderourile este nefondată.

Recurenta-pârâtă, în calitate de operator de transporturi feroviar, în situația în care are obiecții cu privire la borderouri, trebuia să facă mențiune despre aceasta în cuprinsul unei justificări. Astfel, potrivit art. 5 din procedura operațională P0 0-7.5.4 – 01 ediția 2 revizia 1 „în cazul în care OTF contestă modul de aplicare a tarifului de staționare, acesta va înainta la Divizia Trafic o justificare scrisă în termenul arătat mai sus. Dacă în urma verificărilor se constată că justificarea este corectă, se va reface borderoul și se va transmite spre semnare către OTF. În caz contrar, Divizia Trafic va chema la conciliere reprezentantul OTF. În cadrul concilierii la care va participa și un consilier juridic din SRCF, se va efectua punctajul comun și se va încheia un proces-verbal de conciliere care va conține și suma de încasat”.

Instanța de apel nu a încălcat art. 1270 C. civ. și nici nu a ignorat natura juridică a borderourilor și scopul pentru care acestea au fost întocmite. Astfel cum s-a arătat, din prevederile redate anterior rezultă faptul că procedura instituită vizează chiar contestarea modului de aplicare a tarifului și, implicit suma datorată la plată.

Susținerea pârâtei-recurente referitoare la faptul că procedura operațională PO 0-7.5.4 – 01 nu reglementează tarifele ori modalitatea de calcul a tarifelor aplicate de A pentru serviciile prestate nu corespunde prevederilor din această procedură și este nefondată.

Sensul explicit al contractului de acces pe infrastructură și al procedurii operaționale nu este cel susținut de recurenta-pârâtă, respectiv că procedura de contestare a borderourilor poate fi parcursă când B contestă în mod efectiv prestațiile consemnate de A în borderouri, câtă vreme aceasta reglementează situația în care „OTF contestă modul de aplicare a tarifului de acces”.

Pe de altă parte, în prezenta cauză, astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, nu operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Prin decizia civilă pronunțată în dosarul nr. x/3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a statuat în sensul că A S.A. București nu invocă puterea de lucru judecat, ci practică judiciară, care nu are valoare probatorie în sine și nu constituie izvor de drept, instanța de judecată fiind suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății.

Instanța de apel nu a încălcat normele de drept material atunci când a analizat efectele juridice pe care le produce în cauză Decizia CNSDF nr. 2/2018.

Astfel, Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, ca urmare a controlului efectuat la plângerea Organizației Patronale a Societății Feroviare Private din România, a stabilit prin Decizia nr. 2/2018, în sarcina A S.A. București, obligația ca, începând cu 1 octombrie 2018, să aplice noi tarife. S-a reținut că A S.A. București a practicat tarife pentru serviciile conexe rezultate dintr-un mod arbitrar de calcul, folosind ca bază costuri istorice, indexate periodic, în funcție de evoluții economico-financiare din economia națională. A S.A. București a fost obligată să aplice noi tarife, însă cu începere din 1 octombrie 2018.

Este adevărat că prin decizia emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar s-a stabilit că au fost identificate neregularități referitoare la modul de stabilire a tarifelor de către A S.A. București, însă această decizie nu a vizat, în concret, raporturile contractuale deduse judecății în prezentul litigiu.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de apel că această decizie, emisă la plângerea unui terț, nu este suficientă pentru a justifica refuzul pârâtei de a achita contravaloarea tarifelor percepute de reclamantă. Pentru contestarea sistemului de tarifare, legea a prevăzut o cale de atac specifică, fiecare operator interesat fiind îndreptățit să urmeze aceste dispoziții legale.

În prezenta cauză, nu operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum susține recurenta-pârâtă, în ceea ce privește decizia civilă nr. 613 din 15 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă.

Chiar dacă Legea nr. 202/2016 impune administratorilor de infrastructură feroviară obligația de a stabili tarifele după o anumită formulă, nerespectarea acestei obligații putea fi invocată pe calea plângerii la Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar, iar nu prin refuzul total și absolut de achitare a facturilor emise.

Instanța de apel nu a încălcat Legea nr. 202/2016 obligând S.C. B S.A. la plata sumelor reprezentând tarife pentru servicii pe infrastructura feroviară, aceste sume nefiind stabilite cu încălcarea normelor de ordine publică.

Potrivit art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016, în forma în vigoare la data încheierii contractelor deduse judecății, tarifele impuse pentru accesul pe calea ferată în cadrul infrastructurilor de servicii prevăzute la pct. 2 din anexa nr. II și furnizarea de servicii în cadrul acestor infrastructuri nu trebuie să depășească costul furnizării lor, plus un profit rezonabil.

Art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016 definește profitul rezonabil ca fiind o rată a rentabilității capitalului propriu, care nu poate depăși 3% și care ține seama de risc, inclusiv la adresa venitului, sau de absența riscului suportat de operatorul infrastructurii de servicii.

Este de reținut faptul că art. 56 alin. (11) din aceeași lege instituie atribuția Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar de a se asigura că tarifele stabilite de către administratorul infrastructurii sunt în conformitate cu prevederile Cap. IV secțiunea a 2-a din lege. Dispozițiile art. 31 alin. (7) de care se prevalează pârâta în susținerea caracterului nelegal al tarifelor percepute de către reclamantă, fac parte din Cap. IV secțiunea a 2-a, astfel că intră sub controlul Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar.

Critica privind încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1350, art. 1517 și art. 1548 C. civ. este nefondată, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii contractuale.

Potrivit dispozițiilor art. 1350 alin. (1) C. civ.: „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat”.

Refuzând să achite facturile emise de A S.A. București, recurenta-pârâtă nu și-a executat obligația asumată prin art. 5 din contracte.

În condițiile în care recurenta-pârâtă avea nemulțumiri sau cel puțin suspiciuni cu privire la legalitatea tarifelor percepute de reclamantă, avea dreptul de a le valorifica pe calea procedurală instituită de Legea nr. 202/2016. Neplata facturilor înseamnă nerespectarea clauzelor contractuale asumate prin semnarea contractelor. Așadar, în cauză există fapta ilicită a recurentei-pârâte.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta constă în contravaloarea tarifelor percepute și neachitate de pârâtă.

Acest prejudiciu suferit de reclamantă și care constă în contravaloarea tarifelor cuprinse în facturile fiscale este consecința neîndeplinirii de către pârâtă a propriei obligații contractuale de a achita respectivele tarife.

Potrivit dispozițiilor art. 1548 C. civ. :„Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.

Recurenta-pârâtă invocă drept cauză exoneratoare de răspundere fapta creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1517 C. civ., însă această prevedere legală nu este incidentă în cauză.

Prejudiciul constând în contravaloarea tarifelor cuprinse în facturile fiscale este consecința neachitării acestora de către recurenta-pârâtă, iar refuzul de a achita respectivele facturi nu poate fi considerat justificat.

Pârâta nu avea îndrituirea de a refuza plata facturilor, invocând nemulțumiri în ce privește sistemul de tarifare aplicat. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 202/2016, aceasta avea obligația de a valorifica respectivele nemulțumiri conform procedurii stabilite prin lege.

Nici legea și nici contractele încheiate între părți nu conferă recurentei-pârâte dreptul de a pretinde o dare de seamă cu privire la modul de calcul al fiecărui tarif, al fiecărei facturi fiscale emise de către reclamantă.

Legea nr. 202/2016 impune