ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 125/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 125/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.12.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2018, reclamantul Municipiul București a solicitat să se dispună obligarea pârâtei A. S.R.L.:

(1) la plata debitului aferent semestrului I 2017 - semestrul I 2018, (3 semestre), în cuantum de 597.755,17 RON, izvorât din executarea contractului de asociere din data de 12.07.1995, încheiat între părți;

(2) la plata penalităților aferente perioadei 11.07.2017-25.09.2018, în cuantum de 8.998,48 RON, precum și a celor datorate până la data efectuării plății debitului principal, cuantumul acestora urmând să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a BNR;

(3) la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25.11.2020, reclamantul Municipiul București a formulat cerere de majorare a cuantumului pretențiilor, de la suma de 606.753,65 RON, la suma de 695.892,77 RON, reprezentând totalul datoriei, incluzând TVA, respectiv diferența rămasă de achitat de către pârâtă, astfel cum rezultă din expertiza întocmită în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1457/26.05.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă:

- a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Municipiul București;

- a obligat pârâta la plata sumei de 428.795,29 RON și 5.978,52 RON penalități de întârziere, precum și la plata penalităților de întârziere calculate conform art. 4.9 din contractul de asociere din data de 12.07.1995, începând de la data de 26.09.2018 și până la data achitării efective;

- a stabilit onorariu definitiv expert judiciar în sumă de 10.235 RON și a dispus obligarea reclamantului la achitarea diferenței de 8.735 RON;

- a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 10.235 RON și 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;

- a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 1457/26.05.2021, reclamantul Municipiul București și pârâta A. S.R.L. au declarat fiecare apel.

Prin decizia civilă nr. 25A/13.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă: a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 1457/26.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1457/26.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 71.251,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond; a menținut dispozițiile sentinței apelate referitoare la stabilirea onorariului definitiv al expertului judiciar și cele privind obligarea reclamantului la plata diferenței rezultate; a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.726,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1674/21.09.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 25A/13.01.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a casat decizia recurată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleași instanțe.

În rejudecare după casare, dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 01.03.2023 sub numărul x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 993A din 9 iunie 2023, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1457/26.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul București, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 71.251,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Totodată, a menținut dispozițiile sentinței apelate privind stabilirea onorariului definitiv de expert judiciar la suma de 10.235 RON și obligarea reclamantului Municipiul București la achitarea diferenței de 8.735 RON.

A obligat intimatul-reclamant Municipiul București la plata către apelanta-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 4.726,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 1457/26.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, reclamantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea apelului său, respingerea apelului pârâtei, iar pe fondul cauzei schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1457/26.05.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în sensul admiterii cererii Municipiul București de obligare a pârâtei și la plata TVA.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurentul a arătat că prima critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanța de apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casați și Justiție prin decizia 1674/21.09.2022, și anume de a analiza ambele apeluri, urmând să răspundă cu precădere criticilor referitoare la efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, inclusiv prin raportare la hotărârile pronunțate în dosarul x/2011

Or, instanța de apel după casare, în expunerea motivării sale, a adunat toate hotărârile pronunțate in istoricul litigiilor fără să țină cont de îndrumările fixate de instanța supremă și fără să dezvolte motivul pentru care a ales sau nu să dea curs efectului pozitiv al lucrului judecat pentru soluțiile diferit pronunțate, instanța de apel a ales să respingă efectul pozitiv al lucrului judecat in dosarul nr. x/2011, deși instanța supremă a solicitat explicarea acesteia refuz, în mod expres.

S-a susținut, totodată, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale cuprinse în art. 969 C. civ., cu încălcarea principiului disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2) C. civ., în sensul că instanța a modificat obiectul procesului față de cel formulat de reclamant.

Recurentul înțelege să critice mențiunea de la punctul 8 al dezvoltării motivelor instanței din decizia recurată, prin care se reține că "situația de fapt ce a determinat litigiul părților nu a fost contestat de către autorii apelurilor pendinte".

Or, întreaga susținere a Municipiului București, ca răspuns pentru apărările pârâtei, a fost dedicată faptulului că pârâta datorează sume de bani în baza clauzelor contractuale, nemodificate și în vigoare la data prezentei și datoria sa nu este calculată în baza unor suprafețe de teren — cum a ales instanța de apel să motiveze.

Toate argumentele aduse în fața instanțelor de judecată, din perspectiva cererii de chemare în judecată formulată de Municipiul București, au fost în sprijinul aplicării clauzelor contractuale, astfel cum ele sunt în vigoare și agreate de către părți.

Faptul că pârâta a fost nemulțumită de aspecte străine de sumele datorate în baza contractului, aspecte care nu ating în nici un fel obiectul cererii de chemare în judecată, nu poate avea ca suport respingerea cauzei. Se impune ca obiectul cererii să fie analizat, iar o eventuala respingere să fie argumentată și demonstrată pe temeiuri legale și nu pe criterii (morale) străine de natura cauzei.

Recurentul a susținut, în sinteză, că a contestat în mod manifest și elocvent faptul că nu suprafețele de teren generează sumele de bani datorate, ci doar veniturile încasate de societatea pârâtă.

Pe parcursul cauzei, a susținut recurentul, a contestat apărarea pârâtei și afirmațiile instanțelor care au preluat raționamentul pârâtei și a argumentat lipsa relației și a raporturilor dintre suma datorată și terenul pe care se află locațiile.

Alegația privind faptul că, pentru a putea folosi în continuare suprafețele de teren în integralitate, pârâta ar fi fost nevoită să încheie contracte de închiriere sau contracte de vânzare cumpărare cu "actualii" proprietari, nu a fost niciodată dovedită în fața instanței de judecată cu probe care să indice că, ceea ce pârâta reține din sumele datorate, corespunde cu sumele din contractele de închiriere încheiate pentru un preț (care nu a fost arătat niciodată) sau cum aceste sume reținute ar fi fost deduse din sumele rezultate din încheierea contractelor de vânzare cumpărare (vânzări care de altfel au fost încheiate cu decenii în urmă).

Recurentul a apreciat că instanța de apel s-a lăsat convinsă de pârâtă pentru respingerea acțiunii, alegând un mod facil de a motiva decizia pronunțată, prin preluarea alegațiilor pârâtei, refuzând judecata în fond și în drept a cererii formulate.

În timp ce acțiunea Municipiului București este întemeiată pe dispozițiile financiare ale contractului, respectiv neplata sumelor datorate din venitul încasat, instanța de apel își întemeiază respingerea acțiunii pe bunăvoința pârâtei, motivele acestei bunăvoințe fiind legate de alte obligații din contract și care nu au corespondență cu dispozițiile financiare în nici un fel, s-a mai arătat.

Recurentul a menționat că soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2011 se bucură de autoritate de lucru judecat, societatea pârâtă fiind obligată în acel dosar la achitarea sumelor ce reprezintă obligații financiare rezultate din contractul încheiat între cele două părți.

Or, așa cum o hotărâre care prezintă efect al autorității de lucru judecat a fost soluționată în mod diferit anterior, (în sensul în care pârâta a fost obligată la plata sumelor datorate, după ce aceasta a fost scutită de obligațiile de plată prin alte hotărâri), tot astfel, efectul autorității de lucru judecat al acestei hotărâri poate funcționa cu efect în pronunțarea unei noi soluții.

Critica recurentului constă în aceea că soluția instanței de apel citează motivările celorlalte instanțe, fără să cuprindă și să expună propria părere cu privire la motivele invocate de către Municipiul București și la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat expus de instanța de apel și menținut de Înalta Curte în dosarul x/2011, referitor la ceea ce a fost reținut și anume că nu poate fi vorba despre încălcarea puterii de lucru judecat.

A mai criticat recurentul faptul că nici în soluția pronunțată prin decizia recurată și nici în alte soluții pronunțate prin care s-au respins cererile Municipiului București, nu a fost probată valoarea pecuniară a sumelor pe care pârâta le-a cheltuit cu încheierea contractelor, aceasta în vederea identificării apărărilor și susținerilor pârâtei cu privire la diminuarea sumele datorate din venitul încasat.

Recurentul a arătat că înțelege să reitereze motivele recursului declarat împotriva deciziei casate nr. 25A/2022, având în vedere lipsa motivării propriei convingeri în soluția pronunțată de instanța de apel după casare, prin decizia nr. 993A/2023.

Recurentul susține că instanța de apel a omis să analizeze argumentele acestuia cu privire la efectul puterii de lucru judecat în raport de probele administrate la fond, respectiv hotărârile judecătorești pronunțate în litigii având ca obiect pretenții în baza aceluiași contract, desfășurate între aceleași părți și care au fost soluționate prin dezlegări diferite.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că în cazul în care există două hotărâri contradictorii, prin care raportul juridic dintr-o cauză supusă unei judecăți este interpretat în două sensuri, prin hotărâri diferite, instanța are obligația de a-și motiva propria convingere, luând în considerare toate probele și argumentele aduse la dosarul cauzei. Or, susține recurentul, instanța de apel a valorificat doar soluția favorabilă intimatei-pârâte, cu privire la efectul puterii de lucru judecat, invocat de aceasta, fără să motiveze respingerea susținerilor Municipiului București privind hotărârea invocată de către acesta care de asemenea susținea efectul puterii de lucru judecat.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de apel în mod eronat a constatat și valorificat puterea de lucru judecat pentru excepția de neexecutare, față de neîndeplinirea de către Municipiul București a obligațiilor esențiale ce îi reveneau potrivit contractului. În continuare, recurentul-reclamant redă dispoziții din contractul încheiat între părți, prezentând situația de fapt cu privire la clauzele contractuale și probele administrate de către instanța de fond, respectiv concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Într-o altă critică recurentul susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept, ci motive străine de natura cauzei, cu privire la respingerea sumelor datorate. În acest sens, recurentul arată că instanța de apel în mod eronat a reținut că suma datorată de către intimata-pârâtă reprezintă o sumă cuantificată pe metru pătrat din suprafața de teren, deși prin contractul încheiat, părțile nu au menționat vreo raportare a sumei datorate în funcție de metru pătrat deținut de intimată. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ., fiind modificat obiectul procesului față de cel formulat de reclamant. Totodată, autorul recursului susține că prin motivarea sa, instanța de apel a ignorat tipul de contract în baza căruia este supusă judecata cauzei, sens în care motivele deciziei atacate sunt contradictorii și străine de natura cauzei.

O altă critică a recurentului-reclamant vizează cheltuielile de judecată acordate, respectiv obligarea Municipiului București la plata către intimata-pârâtă a sumei de 42.250,95 RON, reprezentând onorariul expertului consilier parte.

Intimata–pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurentul în argumentarea acestui motiv de casare înțelege să procedeze la prezentarea stării de fapt reținute, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, și la expunerea considerentelor hotărârii atacate, însă nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, afirmând la modul general aspecte legate de ipoteza unor motive străine naturii cauzei, cu privire la respingerea sumelor datorate.

Înalta Curte reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, prima ipoteza a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) are în vedere o lipsă totală de motivare, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

În ceea ce privește ipoteza unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura pricinii, afirmată de recurent, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicție de amploare, respectiv când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, adică atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurentul nu a indicat argumente care să susțină aceste ipoteze și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare invocat, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel.

Critica recurentului în sensul că instanța de apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casați și Justiție prin decizia 1674/21.09.2022, reprezintă o simplă afirmație nesusținută juridic, titularul căii de atac nearătând, în concret, de ce apreciază că instanța de prim control judiciar nu a respectat decizia de casare.

Susținerile recurentului se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acestuia față de soluția dată de instanța de apel.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și la stabilirea situației de fapt.

Astfel, criticile recurentului care vizează probele administrate și situația de fapt sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Critica privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. presupune analiza modului de interpretare clauzelor contractuale, or aceasta este o critică de netemeinicie.

Afirmațiile recurentului privind încălcarea principiului disponibilității, a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. sunt legate tot de aplicarea clauzelor contractuale, de maniera în care instanța de apel a înțeles să interpreteze convenția, de faptul că obiectul cererii nu a fost analizat așa cum dorește recurentul, fără a se exprima, însă, critici concrete de nelegalitate.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurentul tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Susținerea recurentului în sensul că instanța de apel a omis să analizeze argumentele acestuia cu privire la efectul puterii de lucru judecat în raport de probele administrate la fond, respectiv hotărârile judecătorești pronunțate în litigii având ca obiect pretenții în baza aceluiași contract, desfășurate între aceleași părți și care au fost soluționate prin dezlegări diferite, vizează nemulțumirea recurentului referitor la examinarea probelor, or, acest tip de analiză este apanajul instanțelor devolutive.

De asemenea, susținerile recurentului privind aspectele legate de dovedirea valorii pecuniare a sumelor pe care pârâta le-a cheltuit cu încheierea contractelor, cele privind concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, reprezintă chestiuni de fapt, iar aprecierea asupra acestora aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Așa fiind, criticile recurentului vizând greșita apreciere a probelor, precum și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În egală măsură, și celelalte critici care vizează puterea/autoritatea de lucru judecat, preluarea în motivare a alegațiilor pârâtei sunt tot simple afirmații nesusținute juridic.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se reține că, deși recurentul prezintă în mod amplu motivele de recurs, acestea aduc, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, se reține că aceasta nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 993A din 9 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.