ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 137/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 137/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20.12.2017 sub nr. x/2017 reclamanta A., a chemat în judecată pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.408.705,1 RON la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate suplimentar față de cele agreate prin contract, potrivit solicitărilor și aprobărilor beneficiarului, la care se adaugă și contravaloarea costurilor suplimentare suportate pentru execuția lucrărilor suplimentare, a dobânzii legale aferentă sumei menționate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data efectivă a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate/paratei (in funcție de cum își va preciza reclamanta-parata cererea/va soluționa instanța de judecata excepția de la pct. -ul 1.1. din petit) la plata sumei de 2.130.000 RON reprezentând prejudiciu contractual, in temeiul art. 3 din Actul Adițional nr. 2, la contractul de antrepriza nr. x/08.07.2016, respectiv in temeiul art. 19 din contractul de antrepriza nr. x/08.07.2016; obligarea reclamantei-parate/paratei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1586 din data de 09.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată în cauza privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.408.705,1 RON la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate suplimentar și costuri suplimentare, a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă sumei de 2.408.705,1 RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a debitului principal, a respins cererea reconvențională ca nefondată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.900 RON onorariu expert parte, 12.120 RON onorariu expertiză contabilă, 1500 RON onorariu expertiză tehnică construcții și a sumei de 28.204,05 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, a încuviințat cererea expertului contabil judiciar C. de majorare a onorariului de expert cu suma de 10.620,28 RON și a obligat reclamanta la plata acestei sume către expertul desemnat în cauză.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 22.06.2020 a formulat apel pârâta B. solicitând schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, admiterea cererii reconvenționale și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 487 A din 27 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B., împotriva încheierii din 22.06.2020 și sentinței civile nr. 1586/09.06.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și a admis cererea reconvențională astfel cum a fost formulată și completată.

Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 32543,80 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 487 A din 27 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate, iar pe fond, menținerea hotărârii tribunalului, ca fiind temeinică si legală, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenta a subliniat că problema de drept supusă analizei instanței prin cererea principală era de a stabili dacă lucrările suplimentare a căror contravaloare a fost solicitată de Antreprenor se încadrează în dispozițiile Secțiunii 5 din contract, putând fi așadar solicitate peste prețul paușal agreat prin contract.

Astfel, deși stabilește corect ca fiind incidente în speță prevederile art. 5.1, 5.2 și 5.3 din contract, instanța de apel reține, în mod cu totul eronat, că nu au fost întocmite înscrisuri pentru stabilirea prețului pentru lucrările solicitate (...) pretențiile reclamantei raportându-se la recunoașterea apelantei, cuprinsă in minuta din data de 28.11.2017.

Această reținere nu este numai fundamental eronată, ci și in contradicție cu reținerea instanței de apel din următorul paragraf, al doilea, al filei 17 din hotărârea recurată: "cele 21 de note de comandă în valoare de 877.538,85 RON, aprobate de către apelanta-pârâtă".

Reținerea instanței de apel privind neîntocmirea de înscrisuri pentru stabilirea prețulului denotă neanalizarea de către aceasta a înscrisurilor atașate, potrivit Anexei 12 la cererea introductivă, aprobările emise de Beneficiar, anterior execuției, pentru pentru lucrările suplimentare.

Prin prisma exigențelor art. 425 C. proc. civ., instanța de apel avea posibilitatea de a înlătura motivat aceste înscrisuri, dacă ar fi apreciat că ele nu reprezintă aprobări de preț emise de Beneficiar anterior execuției, însă in niciun caz nu putea reține că ele nu există, justificând prin aceasta neaplicarea prevederilor art. 5 din contract, în ceea ce privește primul capăt al cererii principale, dar și respingerea capătului al doilea al cererii principale.

Recurenta a subliniat că nu critică pe calea prezentului recurs modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, ci omisiunea completă a instanței de apel de a observa și de a analiza probe esențiale pentru cauză, precum și de a se pronunța asupra lor, cu consecința adoptării unei hotărâri fundamentată pe un raționament juridic viciat.

Raportat la cele expuse, soluția dată cererii principale apare ca nemotivată, hotărârea recurată fiind nulă absolut, față de încălcarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speță, simplul fapt că instanța de fond a redat in extenso susținerile părților nu putea să o scutească de obligația de a examina probele administrate și de a se pronunța motivat asupra lor. Or, instanța se mărginește să rețină că nu au existat aprobări de preț pentru lucrările suplimentare, emise de Beneficiar în timpul execuției, deși acestea există și au fost atașate acțiunii introductive în Anexa 12.

Cu privire la notele de comandă suplimentară aprobate de Beneficiar, instanța de apel mai reține, cu totul eronat și necontractual, că acestea au fost efectuate ca urmare a constatării unor inadvertențe ale proiectului tehnic, iar potrivit art. 2.3 anexa 4 din contract, acesta nu poate emite pretenții suplimentare cu privire la aceste neclarități.

Instanța de apel se mărginește, în argumentarea acestei teze, să facă o trimitere generală la raportul de expertiză tehnică, fără nicio referință concretă, omițând să arate de ce a înlăturat situația centralizată a lucrărilor suplimentare și a cauzelor ce au generat execuția lor, atașată acțiunii introductive, care demonstrează existența, exclusiv, a ipotezei reglementată de Secțiunea 5 din anexa 4 la contract. Practic, considerentele hotărârii de apel sunt străine de obiectul dedus judecații, instanța de apel raportându-se la o alta situație de fapt și la o altă încadrare în drept decât cele deduse judecății.

Totodată, s-a arătat că cele reținute de instanța de apel, în sensul că recurenta și-a asumat costurile decurgând din eventualele neclarități ale documentației contractuale este complet lipsită de relevanță din perspectiva dreptului său contractual la contravaloarea lucrărilor modificate, suplimentare față de proiectul tehnic inițial, potrivit celor menționate de Beneficiar.

In aceeași manieră contradictorie reține instanța de apel lipsa acordului expres al Beneficiarului pentru lucrări suplimentare instructate prin Dispoziții de Șantier emise la solicitarea Beneficiarului (notele de comandă suplimentară identificate la pct. 2.5-2.14 din cererea introductivă), arătând că acestea nu pot fi reținute în sarcina apelantei, în lipsa acordului expres al Beneficiarului, indiferent dacă au fost solicitate sau nu prin dispoziții de șantier. Or, solicitantul Dispozițiilor de Șantier a fost chiar Beneficiarul, neputând fi reținută lipsa acordului sau expres.

Situația este similară și in ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, motivarea fiind nu doar lacunară, ci și contradictorie.

În acest sens se arată că, deși face referire în considerente la timpul suplimentar de execuție pentru lucrările suplimentare, instanța de apel schimbă hotărârea primei instanțe, admițând cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei la plata de penalități pentru depășirea termenului contractual.

În alte cuvinte, instanța de apel nu neagă că lucrările suplimentare instructate de Beneficiar au necesitat timp suplimentar de execuție, însă concluzionează că termenul contractual a fost depășit din culpa recurentei, pe care o apreciază ca prezumată.

Ceea ce instanța de apel omite a observa este că prezumția de culpă a cărei aplicare o face nu este o prezumție absolută, ea putând fi răsturnată prin proba contrară. Or, în condițiile în care chiar instanța de apel admite că lucrările suplimentare instructate de beneficiar au necesitat timp suplimentar, prezumția de culpă este răsturnată, soluția de admitere a pretențiilor Beneficiarului la plata de penalități de întârziere fiind rezultatul unei motivări defectuoase.

În plus, nu arată și nu motivează instanța de apel, nesocotind dispozițiile art. 425 C. proc. civ., de ce a înlăturat apărările recurentei grefate pe consemnările din Minuta ședinței de conciliere din data de 28 noiembrie 2017, semnată de ambele părți, în acord cu care magazinul a fost deschis publicului si funcționează de la data de 5 aprilie 2017 - data agreată prin Actul adițional nr. 2.

În privința soluției de admitere a capetelor 2 și 3 din cererea reconvențională, astfel cum a fost aceasta precizată, instanța de apel nu arată și nu motivează care este temeiul legal sau contractual al admiterii pretențiilor pârâtei-reclamante de a deduce din prețul paușal al contractului contravaloarea unor lucrări pretins neexecutate de recurentă (293.837,87 RON) și respectiv a unor lucrări pretins executate de pârâta-reclamantă prin intermediul unor terți (497.590 RON).

Dincolo de lipsa evidentă a unui temei de drept care să susțină pretenția beneficiarului la diminuarea prețului fix al contractului, instanța de apel inversează sarcina probei, realizând o motivare care nu poate fi apreciată ca răspunzând exigențelor art. 425 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, s-a arătat că, prin respingerea pretențiilor sale la contravaloarea lucrărilor suplimentare, recunoscute de Beneficiar, și prin admiterea pretențiilor părții adverse la reducerea prețului paușal, instanța de apel a nesocotit în mod grav dispozițiile art. 1867 C. civ.

A susținut că textul art. 1867 C. civ. are o dublă aplicare, respectiv beneficiarul nu poate cere diminuarea prețului fix al contractului, iar antreprenorul nu poate cere majorarea acestuia, excepție făcând situația în care părțile convin altfel.

Singurul aspect în privința căruia părțile au convenit altfel în cuprinsul contractului este cazul lucrărilor suplimentare, reglementate de Secțiunea 5 din Condițiile Generale ale Contractului, astfel că soluția la care s-a oprit instanța de apel nesocotește prevederile art. 1270 C. civ.

Recurenta a subliniat că ceea ce înțelege să critice din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este greșita stabilire de către instanța de apel a încadrării în drept a situației de fapt reținute, respectiv recunoașterea unui drept al Beneficiarului la diminuarea prețului fix al contractului, în condițiile în care dispozițiile art. 1867 C. civ. se opun unei asemenea diminuări.

Sub un al doilea aspect, a susținut recurenta, prin admiterea pretențiilor Beneficiarului la penalități de întârziere și diminuări de preț au fost încălcate de instanța de apel dispozițiile H.G. nr. 273/1994.

După redarea dispozițiilor art. 30 din acest act normativ, recurenta a susținut, în esență, că, potrivit Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017, pârâta-reclamantă nu a menționat în cuprinsul acestuia nici un fel de pretenții la penalități de întârziere și sau diminuări de valori, astfel încât orice asemenea pretenții mult ulterioare recepției la terminarea lucrărilor sunt tardive, iar solicitarea lor pe calea cererii reconvenționale se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, termenul prevăzut de art. 30 din H.G. nr. 273/1994, respectiv data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor reprezintă un termen de decădere de drept substanțial, în sensul dat acestei noțiuni de dispozițiile art. 2545 C. civ.

Mai mult - instanța de apel omite că inclusiv in contract (art. 19.5 din Condițiile generale - anexa 4 la contract) părțile au stabilit un termen de decădere similar celui reglementat de art. 30 din Hg 273/1994.

Și sub acest aspect, prin admiterea cererii reconventionale, au fost încălcate de instanța de apel dispozițiile art. 1270 C. civ.

Nu în ultimul rând, este lipsit de relevanță, din perspectiva finalizării execuției lucrărilor, împrejurarea că recepția lucrărilor a avut loc la data de 22.06.2017, dată la care a fost încheiat Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017.

Esențial este că data finalizării, avută în vedere de părți la încheierea Actului Adițional nr. 2, este data deschiderii magazinului - 5 aprilie 2017, dată la care au demarat și lucrările comisiei de recepție, in acord cu prevederile art. 1878 C. civ.), iar nu data recepției lucrărilor de către Beneficiar.

În ceea ce privește amânarea recepției, dispusă prin Procesul-verbal din 6 aprilie 2017, și respectiv efectuarea recepției la data de 22 iunie 2017, conform Procesului-verbal din data de 22 iunie 2017, recurenta solicită a se observa că, în dezacord cu cele reținute de instanța de apel, textul art. 1878 C. civ. nu pune semnul echivalenței între data finalizării lucrărilor și data recepției acestora.

Soluția la care s-a oprit instanța de apel este contrară nu doar principiului forței obligatorii a contractului, statuat de art. 1270 C. civ., dar este contrară și principiului bunei credințe în executarea contractului, statuat de dispozițiile art. 1170 C. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea excepției nulității și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentei, acestea fiind deja evidențiate anterior, Înalta Curte reține, în esență, că, în speță, deși se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel (susținându-se, de altfel, că instanța se raportează la o altă situație de fapt și la o altă încadrare în drept decât cele deduse judecății), la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea lor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Astfel, deși recurenta susține că nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, ci omisiunea completă a instanței respective de a observa și de a analiza probe esențiale pentru cauză, precum și de a se pronunța asupra lor, prin aceasta instanța justificând respingerea primelor două capete ale cererii principale, în realitate, tocmai spre o astfel de evaluare se tinde, în condițiile în care toate afirmațiile sale aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor înscrisuri în modul dorit de aceasta, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Trebuie subliniat că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurenta criticând decizia atacată din perspectiva nemotivării, a unei motivări contradictorii, precum și din perspectiva greșitei aplicări a legii raportat la probele administrate și la situația de fapt.

Marea majoritate a susținerilor recurentei se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de examinarea probelor și față de soluția dată de instanța de apel.

Înalta Curte reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, prima ipoteza a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) are în vedere o lipsă totală de motivare, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată. În ceea ce privește ipoteza unor motive contradictorii, afirmată de recurentă, Înalta Curte constată că textul legal menționat permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicție de amploare. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente care să susțină aceste ipoteze și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare invocat, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulțumirea recurentei privind soluția pronunțată de instanța de apel cu referire la cererea principală și cererea reconvențională.

Trimiterile pe care recurenta le face cu privire la aspectele reținute de instanța de apel în referire la notele de comandă suplimentară aprobate de beneficiar aduc în discuție concluziile la care a ajuns instanța de apel având în vedere raportul de expertiză tehnică, fiind, așadar, tot chestiuni care vizează conținutul probelor și care cuprind aspecte de netemeinicie. Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulțumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate.

De asemenea, în referire la soluția dată cererii reconvenționale, recurenta aduce în discuție aspectele reținute de instanța de apel privind timpul suplimentar de execuție pentru lucrările suplimentare și cele privind culpa recurentei, precum și aspecte privitoare la diminuarea prețului contractului și la inversarea sarcinii probei, ceea ce presupune evaluarea clauzelor contractuale; or, modul de interpretare a convenției reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

În fapt, așa cum s-a arătat mai sus, prin invocarea ipotezei nemotivării, recurenta este nemulțumită de soluția dată de instanța de apel, or, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei, dacă nu se aduc critici de nelegalitate hotărârii atacate, aceasta nu poate fi casată.

Dincolo de faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (aici avându-se în vedere, inclusiv, apărările recurentei grefate pe consemnările din Minuta ședinței de conciliere din data de 28 noiembrie 2017), dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv, se reține că, în speță, criticile recurentei nu susțin nemotivarea sau contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de situația de fapt reținută de către instanța de apel și de modalitatea de apreciere a utilității probelor.

Recurenta tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Recurenta critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1867 C. civ., art. 1270, art. 2545, art. 1170 din același cod și H.G. nr. 273/1994), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., în raport cu care se susține că, deși singurul aspect în privința căruia părțile au convenit altfel (față de art. 1867 C. civ.) în cuprinsul contractului, este cazul lucrărilor suplimentare, instanța de apel a permis recunoașterea unui drept al beneficiarului la diminuarea prețului fix al convenției, în condițiile în care dispozițiile art. 1867 C. civ. se opun unei asemenea diminuări, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la evaluarea conduitei părților, la modul de interpretare a contractului, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Nici criticile recurentei prin care se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2545 C. civ., art. 1170 din același cod și H.G. nr. 273/1994, în condițiile în care pârâta nu a menționat în cuprinsul Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017 nici un fel de pretenții la penalități de întârziere și/sau diminuări de valori, iar termenul prevăzut de art. 30 din H.G. nr. 273/1994, reprezintă un termen de decădere de drept substanțial, în sensul art. 2545 C. civ., fiind stabilit chiar, în contract un termen similar, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care au în vedere probele administrate și care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Chestiunile legate de data finalizării lucrărilor și data recepției acestora, precum și cele care privesc principiul bunei credințe în executarea contractului, sunt tot aspecte de netemeinicie, în condițiile în care vizează situația de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Chiar dacă recurenta invocă greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului și a dispozițiilor legale privind buna-credință, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate și nu arată, în concret, în ce a constat greșita aplicare a dispozițiilor legale, respectiv care sunt greșelile de judecată săvârșite de instanță, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 487 A din 27 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.