ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 617/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.169, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.535 și ale art. 1.548 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1440 din 17 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 123.653,57 RON, reprezentând debit datorat, restul acțiunii fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Totodată, au fost compensate, în totalitate, cheltuielile de judecată efectuate de părți și după stabilirea cuantumului definitiv ale onorariului expertului aferent expertizei în specialitatea transport feroviar, respectiv a celui aferent expertizei în specialitatea contabilitate, pârâta a fost obligată să achite, în completare, sumele de 7.050 RON și 14.740 RON, cu titlu de diferență onorariu expertiză.

Prin decizia civilă nr. 29A din 11 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 martie 2024, a fost respins apelul incident, ca nefondat.

A fost admis apelul principal, fiind schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă și a sumei de 465.617,65 RON, reprezentând contravaloarea facturi fiscale, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,03% pe zi de întârziere, aferente întregului debit principal în sumă de 589.271,22 RON, calculate de la scadența fiecărei facturi fiscale și până la achitare, fără ca valoarea penalităților de întârziere să depășească valoarea debitului principal asupra căreia a fost calculată.

De asemenea, ulterior compensării în parte a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 710,71 RON, aferentă acelei etape procesuale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

După compensarea în parte a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, apelanta-pârâte a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.972,45 RON, cu acest titlu.

În motivare, după prezentarea succintă a litigiilor dintre părți, revizuenta a susținut că decizia a cărei anulare o solicită încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-au respins recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, prin care s-au tranșat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, legate de modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2016 la stabilirea tarifelor de către intimată.

În continuare, revizuenta a arătat că prin decizia atacată Înalta Curte a menținut decizia nr. 29A din 11 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care s-a refuzat a se analiza dacă CFR a stabilit și solicitat de la GFR să achite contravaloarea unor tarife stabilite cu încălcarea Legii nr. 202/2016, fiind făcută abstracție de prevederile din cuprinsul acestei legi care stabilesc modalitatea de determinare a tarifelor, la care, de altfel, fac referire chiar prevederile art. 4.4 din contractele de acces.

A precizat că în considerentele hotărârii anterior menționate s-a reținut că apelanta-pârâtă nu putea refuza plata facturilor, invocând nemulțumiri în ceea ce privește sistemul de tarifare aplicat, ci avea obligația de a-și valorifica aceste nemulțumiri pe calea procedurală instituită de Legea nr. 202/2016, aceste considerente fiind contrare hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018.

A subliniat că din considerentele acestor hotărâri rezultă cu claritate că în dosarul nr. x/2018 s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că este necesar ca, în analiza pretețiilor CFR, instanțele trebuie să verifice, cu prioritate, dacă tarifele percepute de intimată, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, sunt conforme cu dispozițiile acesteia, având în vedere apărările formulate de GFR, prin care s-a contestat modalitatea în care CFR a stabilit tarifele solicitate la plată.

Revizuenta a invocat în cadrul cererii de revizuire încălcarea deciziilor anterioare care au statuat că pentru serviciile prestate în perioada 2016-2018, CFR este îndriduită cel mult la tarifele conforme cu Legea nr. 202/2016, indicate în decizia nr. 2/2018 a C.N.S.D.F.

Astfel, a precizat că, încălcând dezlegările date cu autoritate de lucru judecat prin deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin hotărârea atacată, Înalta Curte a menținut decizia nr. 29A din 11 ianuarie 2024, prin care s-au reținut următoarele considerente contrare:

"(...) Curtea reține că apelanta-pârâtă datorează apelantei-reclamante sumele reprezentând tarife, solicitate în temeiul facturilor fiscale care nu au fost acordate de prima instanță (...). La aceste sume se adaugă diferențele de tarife care nu au fost acordate de prima instanță (...)."

Însă, contrar deciziei pronunțate anterior, instanța supremă a reținut în dosarul nr. x/2018, consecutiv analizării legalității tarifelor stabilite de CFR în raport cu dispozițiile Legii nr. 202/2016 că pentru prestațiile efectuate în aceeași perioadă, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016 și până la 1 octombrie 2018, CFR este îndriduită cel mult la o admitere parțială a pretențiilor, limitate prin aplicarea tarifelor legal stabilite de C.N.S.D.F. prin decizia nr. 2/2018.

În concluzie, revizuenta a susținut evidența faptului că, prin considerentele deciziilor pronunțate în dosarul nr. x/2019, s-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat faptul că CFR a solicitat în mod nelegal achitarea de GFR a tarifelor contrare Legii nr. 202/2016, pentru servicii prestate în perioada dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016 și emiterea deciziei C.N.S.D.F. nr. 2/2018, și că, în această perioadă, CFR era îndriduită cel mult la sumele rezultate prin aplicarea tarifelor conforme cu Legea nr. 202/2016, validate prin decizia nr. 2/2018.

Or, prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/2019 a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al considerentelor deciziilor din dosarul nr. x/2019, fiind pronunțate soluții sprijinite pe considerente contrare, care au condus la validarea integrală a pretențiilor CFR, peste pragul maximal rezultat din aplicarea Legii nr. 202/2016.

Intimata COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., prin SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE IAȘI a formulat întâmpinare, prin care a invocat, cu prioritate, excepția inadmisibilității cererii de revizuire, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

În motivarea excepției inadmisibilității, s-a arătat că, în realitate, prin calea de atac exercitată în cauză, revizuenta încearcă să atace considerentele decizorii ale deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, invocând, în mod nepermis, excepția autorității de lucru judecat privind aceeași chestiune litigioasă dezlegată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. În acest sens, a invocat decizia nr. 413/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 196 din 8 martie 2023.

Un alt argument adus în susținerea excepției invocate vizează lipsa întrunirii cerinței identității de părți între cauzele în care s-au pronunțat deciziile pretins potrivnice.

Pe fondul cererii de revizuire, intimata a arătat că nu operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

La termenul din 25 martie 2025, revizuenta a depus în ședință publică note scrise, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de revizuire, ca neîntemeiată, precum și a apărărilor formulate pe fondul cauzei, ca inadmisibile, respectiv ca neîntemeiate.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare, astfel că exercitarea acesteia nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni privind fondul cauzei, ci se verifică aspectele procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate ca temei juridic al cererii de revizuire, prevăd că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-11 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Conform dispozițiilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Se observă că, în noua sa redactare, textul alin. (4) al art. 513 C. proc. civ. a extins motivul de revizuire referitor la existența unor hotărâri potrivnice, în sensul că acesta vizează și încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia, concretizat în nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o anume chestiune litigioasă.

Prin intermediul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca o asemenea operațiune juridică să presupună tripla identitate, de obiect, cauză și părți.

Art. 431 are ca finalitate înlăturarea unor contradicții ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și între dispozitivul și considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății și hotărârea pronunțată în această a doua judecată. De asemenea, urmărește evitarea contradicțiilor între considerentele decizorii ale hotărârilor.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, trebuie, însă, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți, indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alte părți, fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Totodată, dezlegarea chestiunii litigioase care poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în cel de-al doilea proces trebuie să privească aspecte tratate în mod divergent de instanțe, astfel încât să rezulte contradictorialitatea dintre considerentele decizorii ale hotărârilor supuse examinării.

Însă, pentru a se demonstra incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., antiteza nu poate privi modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în cauze cu obiect similar, întrucât aceasta constituie o prerogativă constituțională exercitată de judecător, fiind strâns legată de independența care îi caracterizează întreaga activitate. În ipoteza în care aplicarea legii generează dezlegări diferite în cauze cu obiect similar, se poate pune problema unei practici neunitare pentru uniformizarea căreia există alte mecanisme reglementate de legiuitor.

Aceste din urmă cerințe nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, prin cererea de revizuire se susține că decizia nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, este contrară deciziei nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunțată de aceeași instanță, și a deciziei civile nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în cauza ce formează dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenții, fiind încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Elementul divergent pe baza căruia se susține contrarietatea hotărârilor se referă la valența recurgerii la procedura specială de contestare a tarifelor percepute de COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., prevăzută de art. 56 din Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spațiul feroviar unic european, prin formularea unei plângeri adresate Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar.

Verificând hotărârile pretins potrivnice, instanța supremă constată că deciziile invocate cu autoritate de lucru judecat sunt decizia nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, și decizia civilă nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în același dosar.

Prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-au respins recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, reținându-se că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi atrasă răspunderea civilă contractuală a societății GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A., care în acea cauză plătise deja mai mult decât datora. Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumelor de bani calculate conform Legii nr. 202/2016, în limita pretențiilor dovedite, după ce s-a constatat că pentru o parte din sumele facturate au fost încălcate dispozițiile legale privind modalitatea de calcul a tarifelor, consecința fiind aceea a admiterii în parte a acțiunii formulate de societatea COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A.

În schimb, prin decizia a cărei revizuire se solicită, nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, considerată potrivnică primelor decizii, s-au respins recursurile declarate de părți împotriva deciziei pronunțate în apel, cu motivarea că incertitudinile societății GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. privind sistemul de tarifare nu puteau justifica refuzul său de a plăti de plano sumele de bani cuprinse în facturi, iar orice obiecțiuni pe care le avea trebuiau să fie valorificate pe calea procedurii stabilite de Legea nr. 202/2016.

Examinând deciziile pretins potrivnice, Înalta Curte constată că analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale nu a fost disociată de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016 în niciuna dintre cele două cauze. Contrar celor susținute de revizuentă, pretențiile inițiale ale reclamantei nu au fost admise în totalitate în niciunul dintre cele două litigii, aspect care rezultă cu evidență din lecturarea dispozitivelor hotărârilor pronunțate pe parcursul celor trei etape procesuale din fiecare pricină.

De asemenea, nici în primul proces, nici în cel de-al doilea nu s-a ajuns la concluzia că obligația de plată a facturilor emise de reclamantă nu ar subzista, singura diferență constând exclusiv în aprecierea instanțelor asupra necesității recurgerii la procedura prevăzută de Legea nr. 202/2016 pentru stabilirea debitului.

În concret, în dosarul nr. x/2018, răspunderea contractuală a pârâtei a fost atrasă după ce s-a constatat că cerințele legale ale acestui tip de răspundere sunt întrunite cumulativ și că statuările instanței de apel cu privire la determinarea tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016 reprezintă premisa pentru admiterea în parte a pretențiilor, adică numai a acelor sume calculate conform dispozițiilor legale incidente. Totodată, s-a reținut că ipoteza confirmării nelegalității parțiale a cuantumului sumei pretinse nu are caracter exonerator pentru debitoarea obligației de plată, iar argumentul privind lipsa contestării tarifelor pe altă cale a completat raționamentul instanței de recurs.

Pe de altă parte, în dosarul nr. x/2019, care privește alte facturi decât cele din dosarul nr. x/2018, instanța supremă a validat silogismul instanței de apel, reținând că tarifele trebuiau contestate pe calea plângerii la Consiliul Național de Supraveghere a Domeniului Feroviar, iar nu prin refuzul absolut al pârâtei de a plăti întregul debit.

În consecință, astfel cum s-a reținut mai sus, aprecierea diferită a celor două instanțe asupra necesității recurgerii la procedura de contestare a tarifelor, potrivit Legii nr. 202/2016, în două cauze diferite, cu obiecte similare, nu poate fi semnifica încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și nu reprezintă un motiv pentru a justifica admiterea cererii de revizuire, ci aceasta poate echivala eventual cu o practică judiciară neunitară.

De altfel, nu poate fi făcută abstracție de împrejurarea că situațiile de fapt din cele două litigii sunt diferite, în contextul în care, în prima cauză, pârâta-debitoare plătise mai mult decât datora, instanța reducând cuantumul debitului, pe când, în cea de-a doua situație, instanța a reținut pasivitatea totală a debitoarei și refuzul absolut al acesteia de a achita, chiar și în parte, debitul din facturile fiscale, dar și omisiunea ei a de a-l contesta. Or, împrejurarea că instanțele de judecată dezleagă în mod diferit chestiuni litigioase în cauze cu obiect similar, nu reprezintă un caz de contrarietate, ci, eventual, jurisprudență neunitară ce nu poate fi însă valorificată prin intermediul revizuirii. Aceasta, întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

În concluzie, motivele invocate de revizuentă nu demonstrează incidența în cauză a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 513 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.