ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1212/2023

Ședința publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535, art. 1547 - 1548 C. civ. și dispozițiile Contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 148/07.12.2018.

La data de 11 august 2020, pârâta a depus cererea de chemare în garanție a Autorității Pentru Reformă Feroviară, solicitând obligarea acestei instituții la plata sumei de 142.789,81 RON reprezentând pretențiile solicitate de reclamantă, în situația în care instanța de judecată ar admite cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii a susținut că a încheiat cu Autoritatea pentru Reformă Feroviară contractul de servicii publice pentru perioada 2020 - 31 decembrie 2021, aprobat prin H.G. nr. 146/2020. A adăugat că a întreprins demersuri pentru alocarea lunară a compensației atât către chemata în garanție, cât și către direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 72 - 74 C. proc. civ., O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

Prin decizia civilă nr. 1451 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., împotriva sentinței civile nr. 2668 din 18.12.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

A fost majorat cuantumul penalităților de întârziere, la care a fost obligată pârâta, la suma de 819.074,83 RON.

De asemenea, a fost majorat cuantumul cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată pârâta, la suma de 11.795,1 RON.

A fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantei suma de 734,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, prin apelul formulat a criticat menținerea soluției primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Reformă Feroviară, motiv pentru care a susținut că la soluționarea apelului au fost încălcate prevederile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Prin apelul formulat, pârâta a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispoziților art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Reformă Feroviară este nemotivata în fapt și în drept.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, deși sumară, motivarea primei instanțe este suficientă pentru a reține că argumentul principal a fost relativitatea efectelor contractului prin raportare la modalitatea în care pârâta și-a întemeiat cererea de chemare în garanție.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că cererea de chemare în garanție a fost formulată în temeiul prevederilor art. 72- 74 C. proc. civ. și motivată în drept pe prevederile O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

Astfel, raportat la dispozițiile legale care reglementează alocarea către pârâtă a compensației bugetare, în relația cu intimata-chemată în garanție, pârâta are calitatea de creditor.

Au fost invocate și prevederilor art. 1531 alin. (1) C. civ., în raport cu care recurenta a susținut că având în vedere neexecutarea de către chemata în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară a obligației de a vira lunar compensația pentru lunile ianuarie și februarie ale anului 2020, pârâta este îndreptățită la repararea prejudiciului generat de imposibilitatea de a plăti la scadență facturile emise de intimata-reclamantă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă se referă la faptul că hotararea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care a fost menținută soluția primei instanțe de admitere a cererii accesorii, constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a învederat că, prin cererea de apel a criticat soluția tribunalului de admitere a cererii accesorii constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, însă instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel, deși, avea această obligație raportat la prevederile art. 476, art. 477 și art. 479 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1351 alin. (3) din C. civ., întrucât nu a avut în vedere faptul că Statul a garantat asigurarea fondurilor necesare, astel încât pârâta nu ar fi putut prevedea întârzieri în alocarea sumelor bugetare, la momentul încheierii contractului cu intimata-reclamantă. În ceea ce privește imposibilitatea împiedicării evenimentului, la analizarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel nu a ținut seama că alocarea fondurilor bugetare excede competenței pârâtei. Prin urmare, s-a susținut că, în mod neîntemeiat, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile existenței cazului fortuit.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai învederat că, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului său pentru pretențiile în sumă de 142.789,81 RON, decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1540 alin. (2) C. civ.. În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a ignorat împrejurarea potrivit căreia, neîndeplinirea obligației nu poate fi imputată pârâtei, motivat de faptul că procesul alocării sumelor bugetare, necesare îndeplinirii obligației și asigurarea efectivă a acestor sume sunt procese externe societății pârâte, fiind în competența exclusivă a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii prin bugetul intimatei-chemate în garanție.

De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere a apelului reclamantei, prin raportare la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2551 din C. civ., referitor la calcularea duratei termenelor.

În acest sens, s-a subliniat că reclamanta a luat în considerare un alt termen de scadență decât cel prevăzut de părți, potrivit art. 5.2 și art. 5.4 din contractul nr. x/07.12.2018, încălcând astfel atât prevederile contractuale, cât și dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ.

Totodată, s-a invocat excepția autorității de lucru judecat cu efect pozitiv cu privire la contractul nr. x/7.12.2018, în temeiul căruia au fost emise facturile fiscale de penalități care fac obiectul litigiului pendinte, și cu privire la actualizarea penalităților cu rata inflației, în raport cu considerentele sentinței nr. 1401/5.08.2020 a Tribunalului București, ale deciziei nr. 167A/2.02.2021 a Curții de Apel București și ale deciziei nr. 2653/8.12.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata-reclamantă a solicitat admiterea excepției invocate, în sensul constatării că, în cauză, considerentele din hotărârile evocate au autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 alin. (2) coroborat cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că termenul de o zi se interpretează ca zi calendaristică, potrivit convenției părților exprimată în contractul nr. x/7.12.2018 și nu ca zi liberă definită de art. 2551, art. 2553 alin. (1) și art. 2554 din C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Intimata-chemată în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară a formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte îl va admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs semnifică examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar soluția pronunțată de instanța de apel, prin decizia recurată, este aceea de respingere a apelului declarat de pârâtă și de admitere a apelului formulat de reclamantă, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă, se referă la omisiunea instanței de apel de a motiva soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Reformă Feroviară, în condițiile în care prin apelul formulat, pârâta a criticat tocmai acest aspect, respectiv faptul că prima instanță nu a motivat în fapt și drept cererea de chemare în garanție, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd casarea unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile legale citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței referitor la fiecare critică precum și, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că, prin cererea de apel formulată, apelanta-pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a criticat hotărârea primei instanțe susținând că în considerentele acesteia nu se regăsesc argumentele pentru soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, cu privire la care a arătat că a fost formulată în temeiul prevederilor art. 72-74 C. proc. civ. și motivată în drept pe dispozițiile O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

Pârâta a mai susținut că prejudiciul pe care l-a suferit, în suma de 142.789,81 RON, este consecința directă a faptei ilicite a intimatei-chemate în garanție, constând în neexecutarea obligației de a vira lunar compensația pentru lunile ianuarie și februarie ale anului 2020, această sumă reprezentând pretențiile solicitate de intimata-reclamantă cu titlu de penalități de întârziere.

În consecință, apelanta-pârâtă a precizat că soluția de respingere a cererii de chemare în garanție este neîntemeiată și, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanței să constate că obligația atribuirii sumelor bugetare este în sarcina exclusivă a Autorității pentru Reformă Feroviară, astfel că cererea de chemare în garanție este, întemeiată.

Din analiza deciziei recurate, se constată, în primul rând, că instanța de apel nu a examinat, în concret, criticile apelantei-pârâte referitoare la soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, singurele referiri ale instanței de apel la problema supusă dezbaterii sunt formulate în termeni generali arătându-se că deși motivarea primei instanțe este sumară, aceasta este suficientă pentru a reține că argumentul principal a fost relativitatea efectelor contractului prin raportare la modalitatea în care pârâta și-a întemeiat cererea față de chemata în garanție. Astfel, potrivit art. 1280 C. civ., contractul produce efecte doar între părți, în sensul că nu poate da naștere la obligații în sarcina terților. În aceste condiții, clauza penală nu poate da conținutul obligației de despăgubire ce revine ordonatorului de credite pentru întârzierea asigurării fondurilor bugetare.

Instanța de apel s-a limitat la a prelua susținerile tribunalului referitoare la respingerea cererii de cheamare în garanție, fără însă a dezvolta propriile argumente logice și juridice referitoare la aceste aspecte și, implicit, fără a răspunde criticilor exprimate în motivele de apel.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, or, deși instanța de apel s-a pronunțat sumar asupra criticii vizând cererea de chemare în garanție, prin validarea raționamentului reținut de către prima instanță, nu a prezentat în mod logic temeiurile de drept și de fapt care au dus la soluția adoptată.

În concluzie, omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra criticilor formulate în apel cu privire la cererea de chemare în garanție, prin raportare la toate argumentele de fapt și de drept invocate prin cererea de apel, conduc la vătămarea recurentei-pârâte, astfel încât, criticile acesteia sunt întemeiate.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost menținută soluția primei instanțe de admitere a cererii accesorii, constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație.

În acest sens, recurenta a învederat că, prin cererea de apel a criticat soluția tribunalului de admitere a cererii accesorii constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, însă instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel, deși, avea această obligație raportat la prevederile art. 476, art. 477 și art. 479 C. proc. civ.

Sub acest aspect, prin cererea de apel formulată, pârâta a învederat pe de o parte că pretențiile solicitate în cauză reprezintă penalități de întârziere calculate conform clauzei penale stabilite prin contractele de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 și nr. 158/12.12.2019, în cadrul cărora părțile nu au stabilit un termen de scadență pentru plata penalităților de întârziere. Pe de altă parte, s-a arătat că penalitățile de întârziere sunt accesorii debitului și reprezintă în sine o sancțiune pentru achitarea cu întârziere a debitului, având rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale.

Astfel, prin admiterea cererii accesorii de actualizare a penalităților de întârziere cu indicele de inflației, apelanta-pârâtă a susținut că se acorda daune-interese într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contractul de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 și nr. 158/12.12.2019.

Procedând la verificarea deciziei recurate, Înalta Curte reține că, în considerentele deciziei recurate nu se regăsește nicio analiză a acestui motiv de apel deși instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate și, totodată, să dezvolte argumentele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăsește o atare analiză astfel încât hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă conchide în sensul că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a procedat la analiza efectivă a criticilor formulate de pârâtă în calea de atac apelului cu privire la cererea de chemare în garanție și a cererii accesorii constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunțate în apel, lipsind considerentele hotărârii la care să se raporteze instanța de recurs în efectuarea controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va dispune casarea deciziei recurate, iar în rejudecare instanța de apel va analiza apelurile formulate în cauză, cu privire la toate criticile și apărările invocate de părți.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea în recurs a criticilor de nelegalitate formulate de recurentă pe fondul cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că au fost găsite întemeiate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel. Pentru identitate de rațiune, nu se mai impune nici analizarea în recurs a excepției autorității de lucru judecat invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând incidența în speță a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 19 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre o nouă judecată a cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 19 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.