ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursurilor deduse judecății, din examinarea actelor și lucrărilor, dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR -CĂLĂTORI" S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 484.492,36 RON, sumă compusă din: 479.133,86 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/25.01.2018, emisă conform contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017; 5.358,50 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/25.01.2018, emisă conform contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10.09.2018, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. a depus cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Reforma Feroviară (denumită în continuare A.R.F.), solicitând obligarea acestei instituții la plata către pârâtă a pretențiilor și cheltuielilor de judecată ce vor fi admise reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 1219 din 7 mai 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 484.492,36 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/25.01.2018 și nr. x/25.01.2018. A obligat pârâta la plata sumei de 8.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Autoritatea pentru Reformă Feroviară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR -CĂLĂTORI" S.A., care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, respectiv cu privire la cuantumul penalităților de întârziere și cu privire la cererea de chemare în garanție, a cărei admitere a solicitat-o.

Prin decizia civilă nr. 13 A din 8 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul numărul x/2018, a fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. CĂLĂTORI S.A. și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 439.505,35 RON, reprezentând penalități de întârziere, și la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 977,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menționate au formulat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., cererile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul de dosar x/2018

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA

a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată, să se dispună obligarea intimatei-pârâte și la plata sumei de 44981,97 RON, reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor, actualizată cu rata inflației, cu acordarea deferenței de cheltuieli de judecată în sumă de 4450 RON.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1268, art. 1267, art. 1272 alin. (1), art. 1530, art. 1548, art. 2553 alin. (1) și art. 2544 C. civ., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de la fond, apel și cele efectuate în recurs.

Recurenta a susținut că decizia a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2553 alin. (1) C. civ., instanța de apel neținând seama de faptul că este vorba despre un contract încheiat intre profesioniști, contractul de acces pe infrastructura feroviara nr. 7/2017, care are putere de lege între părțile contractante, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda).

A susținut recurenta că argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii atacate sunt contradictorii și demonstrează faptul că instanța de apel a făcut o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost învestită, aprobând fără o minimă verificare calculul penalităților prezentat de intimata-pârâtă.

Instanța nu a analizat prevederile contractuale, care stabilesc la art. 1 pct. 1.10 că termenul de «zi» este interpretat ca fiind zi calendaristică. Validarea, în aceste condiții, a calculului SNTFC "CFR CĂLĂTORI" S.A. constituie atât o încălcare a voinței părților, exprimată liber și neviciat prin contractul de acces încheiat, care constituie legea părților, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., cât mai ales o aplicare greșită în speță a dispozițiilor art. 2553 si art. 2554 C. civ.

A mai arătat recurenta că părțile, prin acordul lor de voință, prin art. 5.5.4 nu au stabilit termene pe "zile", ci pe zile "calendaristice"., astfel că, nefiind stabilit în contract un termen pe zile simple, în cauză nu este incident art. 2553 C. civ., s-a mai arătat.

Așadar, părțile au derogat de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea VI-a a C. civ., respectiv de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) si art. 2554.

Recurenta-reclamantă a mai susținut încălcarea de către instanța de apel prin soluția pronunțata a dispozițiilor art. 1268, art. 1270 alin. (1) și art. 1272 C. civ.

Astfel, s-a arătat că între părți a fost încheiat în mod valabil contractul nr. x/2017, care are putere de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., iar din conținutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezulta că părțile contractante au înțeles să stipuleze o clauză penală, reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligațiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalități de întârziere pentru depășirea termenului de plata al facturilor. Recurenta a susținut că acest termen este prevăzut în mod expres în contract ca fiind "prima zi după expirarea termenului de plata", iar motivarea instanței, în sensul că nu este prevăzut in contract un mod de calcul al termenului este total eronată.

Recurenta-reclamantă a susținut și că art. 1268 C. civ. reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, prevedere care a fost însă nesocotită de Curtea de Apel București. Astfel, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plata" coroborata cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primiri/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plata se împlinește in a 30 a zi, și nu în ziua următoare sau în prima zi lucrătoare. Instanța de apel, prin validarea calculului prezentat de intimata, fără a efectua o minima verificare a numărului de zile de întârziere care se stabilește pe zile calendaristice si nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare, atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte juridice, și nu în scopul anulării lor.

S-a mai arătat că prin soluția pronunțată se încalcă și dispozițiile art. 1272 C. civ., subliniindu-se că, raportat la natura contractului și la conduita părților, nu se poate denatura intenția lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi si obligații, în speța alte termene de scadență, la care nu au consimțit în mod efectiv. Mai mult, în raporturile contractuale desfășurate cu SNTFC Calatori termenul de împlinire a scadenței facturilor fiscale a fost calculat pe zile calendaristice, și nu pe zile libere/lucrătoare, fiind un mod de lucru acceptat și recunoscut de pârâtă.

Concluzionând, recurenta-reclamantă învederează că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile contractului nr. x/09.12.2017, încălcând astfel voința părților liber exprimata și neviciata, cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere.

Recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CF.R. - CĂLĂTORI S.A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea în tot a cauzei, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea chematei în garanție la cheltuieli de judecată. Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice hotărârea instanței de apel atât în ceea ce privește considerentele cuprinse la pct. 7 și 8 din decizie, cât și soluția de respingere a apelului pârâtei în ceea ce privește existența cazului fortuit, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motivat de următoarele:

Soluția a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1351 alin. (1) și (3) din C. civ., iar în condițiile în care pârâta a probat existența cazului fortuit, care are în vedere îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv imprevizibilitatea și imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, instanța de apel, în mod neîntemeiat, a înlăturat apărările formulate.

În ceea ce privește considerentul instanței de apel, conform căruia "modul în care Ministerul Transporturilor (ori ARF) alocă fondurile nu o privește pe reclamantă", recurenta-pârâtă a susținut că este, de asemenea, rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material.

Astfel, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, recurenta-pârâtă a susținut că lipsa sau prezența lichidităților din conturile sale nu are nicio înrâurire asupra raportului obligațional, motivat de faptul că legiuitorul a stabilit expressis verbis sursa compensației, destinația acesteia și ordinea de prioritate.

Achitarea sumelor datorate în baza contractului de acces pe infrastructură, către intimata-reclamantă, nu putea fi făcută din orice sursă financiară a pârâtei ci, exclusiv, din compensația de la bugetul de stat, conform legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 62/2016, coroborate cu prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, rezultă în mod evident că alocarea sumelor bugetare în termenele legale privește în mod direct pe intimata-reclamantă, întrucât, conform prevederilor legale, achitarea obligațiilor curente către administratorul infrastructurii feroviare publice se face din compensațiile alocate din ARF.

Față de cele mai sus arătate și având în vedere demersurile realizate de pârâtă către ARF pentru alocarea compensației, demersuri concretizate prin actele menționate și refuzul ARF de a plăti, prin raportare la prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, rezultă fără drept de tăgadă faptul că executarea obligațiilor pecuniare de către pârâtă către intimata-reclamantă, pentru perioada septembrie 2017- noiembrie 2017, a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societății pârâte și imputabile intimatei-chemate în garanție, care nu și-a îndeplinit obligațiile legale, a susținut recurenta-pârâtă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice decizia recurata, atât în ceea ce privește considerentele cuprinse la pct. 9 din decizie, cât și soluția instanței de respingere a apelului pârâtei în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere următoarele:

Fără a analiza cererea de chemare în garanție depusă la dosarul de fond al cauzei, instanța de apel a reținut că "nu poate fi vorba despre nevirarea subvenției" respectiv că "pentru a avea în vedere o astfel de teză ar fî fost necesar ca apelanta să probeze, ori, cel puțin, să argumenteze faptul că Autoritatea pentru Reformă Feroviară avea obligația de a vira sumele la o anumită dată".

Recurenta-pârâtă susține că, raportat la cererea de apel pe care a formulat-o, instanța avea obligația legală de a se pronunța asupra cererii de chemare în garanție atât cu privire la motivele arătate în cuprinsul cererii de apel, fiind limita stabilită expres, cât și cu privire la temeiurile de drept în baza cărora a formulat cererea de chemare în garanție, aceasta fiind o limită explicită, întrucât a formulat expres cererea în cuprinsul apelului, dar și limita implicită, deoarece, pentru ca instanța să constate temeinicia cererii, cu respectarea obligației privind aflarea adevărului în cauză, avea obligația de a analiza inclusiv cererea introductivă.

Fără a analiza cererea introductivă și reiterând motivarea de Ia pct. 7 din decizie, instanța de apel a concluzionat la pct. 9 din decizie, că pârâta "nu a adus niciun argument cu privire la data la care acestea ar fi trebuit virate".

Un alt motiv contradictoriu rezultă din considerentele instanței de apel care, pe de o parte, reține că sunt parțial întemeiate criticile cu privire la soluția dată de prima instanță referitor la cererea de chemare în garanție, iar pe de alta parte reține că sunt neîntemeiate.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că simpla analiză a cererii de chemare în garanție releva instanței de apel obligația chematei in garanție de a aloca lunar compensația de la buget și, implicit, temeinicia cererii de chemare în garanție.

Prin întâmpinarea față de recursul pârâtei, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a invocat excepția nulității recursului, susținând, în esență, că, deși recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greșită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Prin întâmpinarea față de recursul reclamantei, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea față de recursul pârâtei, intimata-chemată în garanție Autoritatea pentru Reforma Feroviară a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., prin care a solicitat, înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cu consecința admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecarea acestora în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurente și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de nelegalitate care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților care au derogat de la aceste dispoziții și au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1266, art. 1268, art. 1267, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1530, art. 1535 și art. 1548 C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din C. civ., dispozițiile C. civ. se aplică și raporturilor dintre profesioniști.

În conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ. "durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu".

Așadar, pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale, se aplică regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI - a C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că părțile, prin contractul de acces pe infrastructura rutieră, au derogat de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., respectiv de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ., stabilind în mod liber și neviciat că termenele sunt calendaristice, intenția acestora fiind clară, de a se lua în calcul atât ziua în care începe să curgă termenul, cât și ziua când acesta se împlinește.

Însă instanța de apel în mod corect a ținut seama de prevederile art. 2551 din C. civ., și a determinat scadența obligației de plată în raport de modul de calcul al termenelor reglementat de dispozițiile art. 2553 alin. (1) din C. civ.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) din C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.

Așa cum s-a arătat, prevederile art. 2551 - 2556 din C. civ. nu reglementează numai modalitatea de calcul al termenelor de prescripție și de decădere.

Dimpotrivă, art. 2551 din C. civ. exclude, așa cum s-a menționat mai sus, orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcție de natura și izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III se aplică și termenelor de scadență convenite printr-un contract civil.

Împrejurarea că modalitatea concretă de calcul a penalităților pentru anii anterior a fost diferită nu poate fi primită, întrucât uzanța, în enumerarea art. 1 din C. civ., este izvor subsidiar de drept, și se aplică numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale.

De asemenea, invocarea prevederilor art. 1535 din C. civ. nu prezintă relevanță pentru modalitatea de calcul a termenelor, întrucât acestea nu derogă de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) din C. civ., ci stabilesc că daunele moratorii sunt datorate de la scadență, data scadenței urmând a se determina prin aplicarea termenelor stabilite de contract sau de lege, calculate conform Titlului III din Cartea a VI-a a C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., se constată că aceasta critică, în esență, faptul că instanța de apel nu a reținut cazul fortuit, drept cauză exoneratoare de răspundere (aplicarea greșită a prevederilor art. 1351 alin. (1) și (3) din C. civ.), și, în subsidiar, respingerea în mod greșit a cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.

Astfel, o primă categorie de critici, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește înlăturarea în mod neîntemeiat a apărării referitoare la lipsa culpei pârâtei în întârziere, pârâta susținând că a probat existența cazului fortuit, respectiv îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, imprevizibilitatea și imposibilitatea împiedicării evenimentului (întârzierea virării în anul 2017 a compensației de la bugetul de stat).

Însă, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că prin considerentele de la punctele 7 și 8, la care recurenta face referire, instanța de apel a argumentat care sunt motivele pentru care raționamentul pârâtei nu poate fi primit, critica din recurs constituindu-se, în realitate, într-o critică de temeinicie a acestei argumentații,fiind reiterate susținerile referitoare la existența cazului fortuit.

Așadar, nu este adusă în discuție o aplicarea greșită a prevederilor art. 1351 alin. (1) și (3) din C. civ., care reglementează această cauză exoneratoare de răspundere, ci se solicită instanței de recurs reaprecierea probatoriului și o nouă judecata pe fond a cauzei sub acest aspect, ceea ce face ca aceste critici să se situeze în afara temeiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește criticile vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Reforma Feroviară, critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a primit parte dintre criticile invocate calea apelului de către pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., sub acest aspect, însă a apreciat că soluția de respingere a cererii de chemare în garanție se impune a fi menținută, în condițiile în care, deși obligația de plată a penalităților era deja născută la data emiterii facturilor de penalități de către reclamantă, obligația decurgând direct din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017, apelanta-pârâtă nu a dovedit legătura dintre executarea cu întârziere a obligațiilor sale și virarea subvenției la datele de 11.12.2017, respectiv 21.12.2017.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această motivare a instanței de apel nu este contradictorie, reținerea caracterului întemeiat al unora dintre motivele de apel nefiind incompatibilă cu menținerea soluției din sentința primei instanțe, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, atâta vreme cât această opțiune a instanței a fost argumentată.

În acest sens, în hotărârea instanței de apel se arată că ar fi fost necesar ca pârâta să probeze ori, cel puțin, să motiveze faptul că Autoritatea pentru Reformă Feroviară avea obligația de a vira sumele la o anumită dată și, pentru că nu și-a îndeplinit obligația la termen, ci mai târziu, efectul inevitabil a fost acela al imposibilității plății la timp a sumelor datorate reclamantei, probă care în concret nu s-a realizat. S-a mai reținut că apelanta-pârâtă a arătat și a dovedit doar datele la care subvențiile au fost virate, însă nu a adus niciun argument cu privire la datele la care acestea ar fi trebuit virate, iar această chestiune nu reprezintă una de ordine publică, ce să necesite verificări din oficiu din partea instanței de apel.

Nu se poate susține că simpla indicare în cererea de apel a actului normativ care reglementează alocarea subvențiilor, respectiv a O.U.G. nr. 62/2016, și evocarea la modul general a sursei fondurilor pârâtei, a obligațiilor Ministerului Transporturilor, respectiv ale Autorității pentru Reformă Feroviară, fără a particulariza situația subvenției aferente perioadei pentru care au fost solicitate penalități de întârziere în cauză, erau suficiente pentru ca instanța de apel să considere realizate condițiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii chematei în garanție, respectiv a legăturii de cauzalitate dintre admiterea în parte cererii de chemare în judecată și conduita culpabilă a chematei în garanție.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă nu poate imputa instanței de apel lipsa verificării din oficiu a unor aspecte determinante în soluționarea cererii de chemare în garanție, pe care partea avea interesul și îndatorirea de a le afirma și proba, potrivit dispozițiilor art. 249 și 254 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus arătate, constatând că prin recursul dedus judecății de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 13 A din 8 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2022.