ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2544/2023

Ședința publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

În drept au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535, art. 1547 - 1548 din C. civ. și dispozițiile contractelor de acces pe infrastructură feroviară nr. 148/07.12.2018 și nr. 158/12.12.2019.

Prin sentința civilă nr. 2742 din 14 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. și a obligat pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.028.752,75 RON cu titlu de penalități de întârziere, ce urma a fi actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea Pentru Reformă Feroviară, ca nefondată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 13.892,52 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

De asemenea, a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Într-o primă critică a arătat recurenta-pârâtă că soluția instanței de apel de respingere a motivelor privind existența cazului fortuit a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1540 alin. (2) C. civ., având în vedere că, așa cum a arătat atât în fața primei instanțe, cât și a instanței de apel, condiția imprevizibilității a fost probată prin raportare la relația de subordonare existentă între Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. și chemata în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

În acest sens, recurenta-pârâtă a citat dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 584/1998, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 62/2016, art. 2 alin. (1) lit. h) din O.G. nr. 62/2016, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, precizând totodată că sumele pe care le datora reclamantei se alocau prin bugetul de stat, chemata în garanție având obligația legală de a asigura alocarea subvențiilor către pârâtă.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că instanța de apel a ignorat faptul că imposibilitatea împiedicării evenimentului a fost probată prin înscrisurile depuse la dosar, conform cărora alocarea fondurilor bugetare excedau competenței pârâtei, aceasta fiind în competența exclusivă a Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, prin Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

În lipsa alocării sumelor necesare compensației pentru lunile ianuarie și februarie 2020, executarea obligațiilor pecuniare aparținând C.F.R. Călători S.A. către C.F.R. S.A. a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societății pârâte, devenind astfel incidente prevederile art. 1540 alin. (2) C. civ.

O a doua critică vizează soluția instanței de apel de respingere a cererii de chemare în garanție, deși aceasta a fost formulată în temeiul art. 72-74 Cod procedură civilă și motivată în drept pe prevederile O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că prejudiciul suferit de pârâtă și care face obiectul litigiului este consecința directă a faptei ilicite a chematei în garanție de a nu vira lunar compensația pentru lunile ianuarie și februarie ale anului 2020.

A mai adăugat recurenta-pârâtă că atât prima instanță cât și instanța de apel au ignorat dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, potrivit cărora creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

Printr-o a treia critică se invocă de către recurenta-pârâtă încălcarea prevederilor art. 2551, art. 2.553 și art. 2.554 C. civ. în ceea ce privește modalitatea de calcul a termenelor.

Recurenta a apreciat că noțiunea de zile calendaristice semnifică zile din calendar și este opusă noțiunii de zile lucrătoare, nu celei de zile libere, astfel că, termenul pe zile se calculează conform art. 2.553 C. civ., pe zile libere.

În consecință, în mod întemeiat a fost refuzată la plată suma de 5.144,90 RON, fiind restituite facturile, cu solicitarea ca, la efectuarea calculului penalităților de întârziere să fie respectate atât art. 5.2 și 5.4 din contractele de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 și nr. x/12.12.2019, cât și dispozițiile art. 2.553 și art. 2.554 C. civ.

În susținerea acestei critici s-a mai arătat că instanța de apel a nesocotit calitatea de profesioniști a părților, având în vedere natura civilă a celor două contracte de acces pe infrastructură încheiate.

Conform recurentei-pârâte, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților, întrucât pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în calitate de debitor, nu ar avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru efectuarea plății, ci un termen de 28 de zile.

În susținerea acestui argument s-a făcut trimitere la art. 5.2 din contract în care era stipulat că facturile aferente TUI au termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora, care se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor către C.F.R.

O ultimă critică vizează soluția instanței de apel de admitere a actualizării pretențiilor în suma de 1.039.293,21 RON cu rata inflației până la plata efectivă ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării în fapt și în drept.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că pretențiile solicitate prin capătul principal de cerere reprezintă penalități de întârziere calculate conform clauzei penale stabilite prin contractele de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018, respectiv nr. x/12.12.2019, în care părțile nu au stabilit un termen de scadență pentru plata penalităților de întârziere.

Cum penalitățile de întârziere sunt accesorii debitului și reprezintă în sine o sancțiune pentru achitarea cu întârziere a acestuia, având rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale, actualizarea penalităților cu indicele de inflație, echivalează cu acordarea daunelor interese într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin cele două contracte de acces pe infrastructură.

În final, a menționat recurenta-pârâtă că părțile au înțeles convențional prin clauza prevăzută la art. 5.6 din contract să stabiliească cuantumul penalităților, astfel că tot ceea ce depășește procentul de 0,03% reprezintă o încălcare a principiului bunei-credințe care guvernează contractul civil potrivit art. 14 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15 iunie 2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 august 2023 intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 4 august 2023 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimata-chemată în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatelor, cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția din data de 13 octombrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 5 decembrie 2023 cu citarea părților în ședință publică.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte îl va admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs semnifică examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar soluția pronunțată de instanța de apel, prin decizia recurată, este aceea de respingere a apelului declarat de pârâtă și de admitere a apelului formulat de reclamantă, cu consecința admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere în ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1540 alin. (2) C. civ., în ceea ce privește soluția instanței de apel de respingere a motivelor privind existența cazului fortuit. În susținerea acestei critici s-a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că imposibilitatea împiedicării evenimentului a fost probată prin înscrisurile depuse la dosar, conform cărora alocarea fondurilor bugetare excedau competenței pârâtei, aceasta fiind în competența exclusivă a Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, prin Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

Astfel, a precizat recurenta-pârâtă că, în lipsa alocării sumelor necesare compensației pentru lunile ianuarie și februarie 2020, executarea obligațiilor pecuniare aparținând C.F.R. Călători S.A. către C.F.R. S.A. a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societății pârâte, devenind astfel incidente prevederile art. 1540 alin. (2) C. civ.

Înalta Curtea urmează a înlătura această critică, observând că, prin argumentele aduse în susținere, recurenta-pârâtă redă dispozițiile legale referitoare la raporturile de subordonare dintre Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. și chemata în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară, fără a formula critici concrete ale considerentelor instanței de control judiciar devolutiv, de respingere a motivului privind cazul fortuit invocat de pârâtă, argumentele instanței fiind întemeiate în drept pe dispozițiile art. 1540 alin. (2), art. 1352 C. civ. prin raportare la art. 1.9 din contract.

Referitor la critica privind soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a reluat criticile aduse prin cererea de apel, nefiind combătute, în substanța lor, considerentele deciziei pronunțate de instanța de control judiciar devolutiv cu privire la această chestiune.

Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție, a reținut că efectele contractelor nu dau naștere la obligații în sarcina terților, motiv pentru care chematei în garanție, în raport cu dispozițiile art. 1280 C. civ., nu îi erau opozabile clauzele contractelor încheiate între reclamantă și pârâtă. Astfel, clauza penală nu putea conferi conținutul obligației de despăgubire ce ar fi putut reveni ordonatorului de credite pentru întârzierea asigurării fondurilor bugetare, o astfel de relație fiind reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care nu oferă niciun temei în sensul celor solicitate de apelanta-pârâtă.

A mai reținut instanța de apel că finanțarea apelantei-pârâte este asigurată prin grija chematei în garanție doar în ce privește subvențiile de la bugetul de stat, iar întârzierea în plata subvenției nu dovedește nici culpa pârâtei, și nici legătura de cauzalitate cu întârzierea îndeplinirii obligațiilor de plată a facturilor emise de reclamantă.

Prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte observă că simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale ale deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat încălcarea prevederilor art. 2551, 2.553 și 2.554 C. civ. în ceea ce privește modalitatea de calcul a termenelor. În dezvoltarea acestei critici a arătat, în esență, că în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calculul termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților.

De asemenea, a mai făcut trimitere titulara memoriului de recurs la clauza prevăzută de art. 5.2 din contractele nr. x/07.12.2018 și nr. y/12.12.2019, în care s-a stipulat că facturile aferente TUI au termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora, care se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor către C.F.R.

Cu referire la această critică, pe care o apreciază întemeiată, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat că prin contractele încheiate, părțile au înțeles să deroge de la prevederile art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., stabilind propriile reguli de calcul al termenelor. Astfel, la art. 1.10 din contract se arată că prin "zi" se înțelege zi calendaristică, iar art. 5.2 și 5.4 se raportează expres la zile calendaristice, atunci când stabilesc noțiunile de "dată de primire" și de "scadență" a facturilor TUI, respectiv de "scadență" a celorlalte facturi.

Astfel, reține Înalta Curte că, din textul art. 2.551 C. civ. reiese cu evidență că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenționale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a C. civ.

În consecință, dispozițiile art. 2.551 C. civ. sunt incidente raporturilor dintre părți, modul de calcul al termenelor prevăzut de acest text de lege aplicându-se și contractelor de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018 și nr. x/12.12.2019, în baza cărora intimata-reclamanta a calculat și facturat penalități de întârziere.

Potrivit art. 2.553 alin. (1) C. civ.:

"Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului", iar conform art. 2.554 C. civ.:

"Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

Termenele pe zile reprezintă o categorie de termene, distinctă de termenele pe ore prevăzute de art. 2.555 C. civ., respectiv pe săptămâni, luni sau pe ani conform art. 2.552 C. civ., fiecare dintre acestea având reguli diferite de calcul, astfel încât rezultă că art. 2.553 C. civ. - Termenul stabilit pe zile înglobează orice termene pe zile, independent de natura zilelor.

Ca atare, noțiunea de zile de la art. 2.553 C. civ. include atât zilele calendaristice, cât și cele lucrătoare, în ambele cazuri termenul calculându-se fără a avea în vedere ziua când el a început să curgă dies a quo, respectiv ziua când acesta se sfârșește dies ad quem.

Textul de lege nu interzice stabilirea unor termene de plată în funcție de natura zilelor, calendaristice respectiv lucrătoare, în toate cazurile modul de calcul al oricăror termene pe zile fiind reglementat de art. 2.553 C. civ., dacă părțile prin convenția lor nu prevăd altfel.

Rezultă că stabilirea prin acordul părților a unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată de lege, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar și nu doar a zilelor lucrătoare. Calculul acestui termen se va realiza însă potrivit regulii stabilite la art. 2.553 C. civ.

Așadar, în ceea ce privește termenul de plată stabilit pe zile calendaristice din contractele nr. x/07.12.2018 și nr. y/12.12.2019, părțile au agreat asupra naturii zilelor, iar nu asupra modului de calcul al termenului, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Or, în lipsa unei clauze contractuale derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de lege, prin care să se fi stabilit expres un alt mod de calcul al termenului, interpretarea instanței de apel potrivit căreia trebuie luate în calculul termenului de plată atât ziua în care a fost primită factura, cât și ziua în care s-a împlinit termenul, contrar atât prevederilor art. 2.553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților, manifestată prin clauzele prevăzute la art. 5.2, 5.4 din contracte, care contravin celor reținute de instanța de apel, nu au stabilit reguli proprii, derogatorii de la cele prevăzute prin dispozițiile legale menționate.

O ultimă critică vizează soluția de admitere a actualizării pretențiilor în suma de 1.039.293,21 RON cu rata inflației până la plata efectivă ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării în fapt și în drept. A susținut recurenta că actualizarea penalităților de întârziere cu indicele de inflație ar echivala cu acordarea daunelor interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contractele de acces pe infrastructură.

În legătură cu această critică Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea convenției părților în privința acordării penalităților solicitate de reclamantă, aplicarea modului de calcul stabilit de părți impunând admiterea integrală a cererii de chemare în judecată și a cheltuielilor de judecată solicitate.

Instanța supremă, având în vedere că sunt fondate criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de calcul a termenelor, constată că soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelurilor, deoarece scadența obligațiilor a fost calculată greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 2.551 și art. 2.553 C. civ.

După stabilirea scadenței prin aplicarea regulilor de calcul al termenelor conform dispozițiilor legale anterior menționate vor fi analizate și dispozițiile art. 1535 C. civ. care reprezintă temeiul legal al dreptului creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reținând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare apelurilor aceleiași curți de apel, urmând a ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" S.A., constând în taxa judiciară de timbru aferentă fazei recursului nu vor fi acordate în această etapă procesuală, urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.­­­­­­­­­­­ împotriva deciziei civile nr. 572A din 10 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2023.