ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 325/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 12.10.2018, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat in judecata pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând ca acesta sa fie obligat la plata sumei de 756.157,11 RON cu titlu de dobânda legala calculata pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferata prestate de reclamanta in perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016 in baza legitimațiilor de călătorie cu reducere 50% beneficiarilor Ordinului nr. 2183/2005 de la data scadentei pana la data de 31.01.2017, la plata de daune interese calculate conform art. 1535 C. civ. de la data introducerii cererii, pana la data plătii integrale a sumei de 756.157,11 RON, precum si la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, reclamanta a indicat prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522, art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013, art. 2 si art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Reclamanta a depus o precizare a modului de calcul al pretențiilor.

Paratul a formulat cerere de chemare in garanție împotriva Autorității pentru Reforma Feroviara.

Prin încheierea de la termenul din data de 25.04.2019 instanța a respins ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale pasive si a admis in principiu cererea de chemare in garanție.

Prin sentința civilă nr. 1852 din data de 20.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și s-a respins ca rămasă fără obiect chemarea în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva chematei în garanție Autoritatea Pentru Reformă Feroviară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători - S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată atât pentru judecata în fond, cât și pentru cea în apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 337 din 02 martie 2021 a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., împotriva sentinței civile nr. 1852 din 20.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Transporturilor.

A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 756.157,11 de RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport de calea ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, calculată de la data scadenței fiecărei facturi și până la data de 31.01.2017, precum și la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumei de 756.157,11, calculată începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (09.10.2018) și până la data plății efective a sumei de 756.157,11 RON.

Aceeași instanță, prin decizia civilă nr. 811 din 11 mai 2021 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A..

A completat decizia civilă nr. 377 din 02 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în sensul că a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 5.583 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La data de 12.04.2021, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

La data de 14.06.2021, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 811 din 11.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Motivele de casare în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de apel a interpretat greșit principiile fundamentale ale dreptului procesual, de natură a aduce atingere principiului egalității părților în proces și a dreptului la un proces echitabil, în sensul că această instanță nu s-a oprit la simpla afirmație, ci chiar ea însăși a procedat la precizarea temeiului de drept al apelului reclamantei fără punerea în discuție a părților, cum îi reproșase instanței de fond.

De asemenea, se critică decizia instanței de apel, întrucât a încălcat principiul contradictorialității procesului civil, întrucât a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantei direct în considerentele deciziei, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Procedând în acest fel, apreciază că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, erijându-se în apărătorul reclamantei.

In continuare, recurentul-pârât dezvoltă argumentele privind aplicarea greșită a legii, arătând că a supus instanței de apel incidența prevederilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2003.

Considerentele instanței de apel prin care a statuat în sensul că Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă sunt greșite.

Potrivit contractului de prestări servicii, Ministerul Transporturilor este reprezentant al statului, având alocată fila din bugetul de stat capitolul 68.01., fiind doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, neputând fi ținut responsabil pentru plata unor accesorii în condițiile în care obligația principală este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat.

Recurentul-pârât a arătat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, întrucât nu există raport contractual care să genereze drepturi și obligații reciproce.

Recurentul precizează izvorul pretențiilor deduse judecății, fiind Ordinul nr. 2183/2005 și Norma metodologică privind acordarea facilităților de transport pe calea ferată pentru elevii și studenții din învățământul universitar de stat și particular acreditat, cursuri de zi din 04.12.2003.

In ceea ce privește facturile pe care reclamanta le invocă în dovedirea pretențiilor sale, solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că raportat la dispozițiile legale la care s-a făcut referire anterior, acestea nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia, cu consecința asupra existenței și a modului de calcul al dobânzii legale pretins datorate.

In contextul celor anterior expuse, rezultă faptul că facturile emise de reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, fiind străine raportului juridic dedus judecății.

Raportat la pretențiile reclamantei, solicită ca instanța de recurs să constate că Ministerul Transporturilor nu poate fi ținut responsabil pentru neplata dreptului pretins în termen, deoarece în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, activitatea instituției este finanțată exclusiv de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul său.

Plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Ordinului nr. 972/2003 era condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Pretinsa datorie a Ministerului Transporturilor către reclamantă rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale a fost achitată la data la care bugetul Ministerul Transporturilor a fost creditat în acest scop și în măsura în care a fost alocată suma cu această destinație.

Tot în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut neincidența dispozițiilor Legii nr. 72/2013 cu consecința angajării răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1535 C. civ.. Din probatorii nu rezultă existența unor obligații de plată, având ca obiect sume certe, lichide și exigibile.

Legislația aplicabilă speței nu prevede un termen până la care ministerul trebuia să achite sumele respective și pe cale de consecință, nu poate fi vorba de dobânzi sau daune interese, cu atât mai mult cu cât nici legislația și nici părțile nu au prevăzut un cuantum al acestuia.

Instanța de apel a ignorat susținerile în care s-a arătat că la data de 11 octombrie 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară, facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, se asigură din bugetul ARF în limita sumelor alocate cu această destinație.

Mai mult decât atât, conform art. 1 din Actul adițional nr. x/2017 la Protocolul de predare primire, Ministerul Transporturilor a predat Autorității pentru Reformă Feroviară activitatea privind Asigurările de Asistență Socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători, în original, depuse de operatori la MT și neachitate.

Raționamentul instanței de apel potrivit căruia poziția pârâtului ar fi de recunoaștere a plăților accesorii este eronat, sumele fiind nedatorate. In ce privește plățile principale, acestea prin efectul subrogației au fost primite de Autoritatea de Reformă Feroviară.

In concluzie, recurentul-pârât susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii astfel încât a stabilit temeiul de drept al acțiunii ca fiind art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 și a stabilit că între Ministerul Infrastructurii și intimată există raport contractual, angajând răspunderea contractuală.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului.

Motivele de casare în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 811 din 11.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că instanța trebuia să respingă cererea completatoare, deoarece neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată constituia motiv de recurs și nu de completare a hotărârii.

Se mai susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea fiind străină de natura pricinii.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 28 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 și a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 și a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul pârâtului, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, raportat la schimbarea temeiului juridic al acțiunii și fără punerea în discuție a părților a acestui aspect.

Se reproșează instanței de apel faptul că a precizat temeiul de drept al apelului reclamantei, fără punerea în discuția părților, în acest mod fiind încălcat dreptul la un proces achitabil și al egalității părților în proces.

Din analiza criticii expuse, Înalta Curte constată că dezvoltarea motivului de recurs permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

Verificând cererea apel se constată că, în arătarea motivelor de drept, reclamanta a pus în discuție problema temeiului de drept aplicabil în speță, respectiv art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, deși temeiul de drept invocat de parte în fața instanței de fond a fost art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

Din această perspectivă, instanța de apel a devenit legal investită cu analiza acestui aspect, problema temeiului de drept aplicabil fiind ridicată în calea devolutivă a apelului chiar de către apelanta-reclamantă.

Raportat la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, rezultă că, prin analiza criticii reclamantei în funcție de temeiul de drept invocat, instanța de prim control judiciar nu a încălcat regula tantum devolutum quantum apellatum.

În consecință, principiul egalității părților în proces și a dreptului la un proces echitabil a fost pe deplin respectat.

Pentru considerentele arătate, motivul de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 72/2013, datorită inexistenței unui contract încheiat între părțile litigante.

În esență se susține că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului, întrucât nu există raport contractual care să genereze drepturi și obligații reciproce, iar pretențiile deduse judecății își au izvorul în temeiul Ordinului nr. 2183/2005 și a Normei metodologice privind acordarea facilităților de transport pe calea ferată pentru elevii și studenții din învățământul universitar de stat și particular acreditat, care nu fac referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, raportat la critica expusă, Înalta Curte constată, contrar celor suținute de pârât, că prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în art. 1 a fost aprobat Contractul de prestări servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 încheiat de reclamantă cu pârâtul, în numele statului.

În consecință, raporturile juridice dintre părțile în litigiu, pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 au fost reglementate de Contractul sus menționat, pentru serviciile prestate în perioada menționată.

Pentru perioada anterioară încheierii contractului, respectiv octombrie-31 decembrie 2015, instanța de apel a apreciat corect faptul că, raportat la serviciile prestate de reclamantă, acestea au avut la bază temeiul legal reprezentat de art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003.

Prin urmare, pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, între părți a existat contract, iar pentru perioada octombrie-31 decembrie 2015 sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003 potrivit cărora decontarea se va efectua pe baza situației centralizatoare.

În ceea ce privește criticile pârâtului privind termenul de plată, se susține că legislația aplicabilă speței nu prevede un termen de plată, astfel încât nu poate fi vorba de dobânzi sau daune-interese.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, se prevede un termen de plată de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei alte cereri echivalente de plată, termen care a fost menționat în cuprinsul facturilor primite de pârât și necontestate.

Raportat la data primirii facturilor și la plata acestora, având în vedere dispozițiile art. 8 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 și art. 1535 alin. (1) C. civ., reclamanta a calculat în mod corect dobânda legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată, prestate de reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019.

În ceea ce privește termenul de plată pentru facturile fiscale emise în afara perioadei contractuale, în speță sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003, coroborat cu art. 1535 C. civ., raportat la facturile fiscale emise care au fost însoțite, potrivit legii, de deconturi și deconturi justificative, comunicate pârâtului și înregistrate în evidențele acestuia.

Stabilirea scadenței în funcție de data primirii facturilor de către pârât este în acord cu prevederea legală reglementată de art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003, potrivit căreia plata se va efectua lunar.

O altă critică adusă deciziei recurate, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la un transfer al obligației de plată a daunelor interese moratorii din patrimoniul pârâtului în cel al Autorității pentru Reforma Feroviară.

Pârâtul a susținut că O.U.G nr. 62/2016 a intrat în vigoare la data de 11.10.2016 și o dată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, a avut loc o subrogație deplină, prin efectul legii, în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor, care decurg din activitatea corespunzătoare transportului feroviar public de călători.

În mod just, instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtului privind inopozabilitatea Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 62/2016, potrivit cărora Autoritatea pentru Reforma Feroviară urma să preia patrimoniul și creditele bugetare rămase neutilizate aferente activităților preluate aceasta de la Ministerul Transporturilor, prin protocol de predare-primire, în limitele trasate prin dispozițiile unui astfel de protocol.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2) din Protocolul de predare-preluare nr. x/03.07.2017, deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători depuse de operatorii de transport feroviar de călători la Ministerul Transporturilor și neachitate, se vor preda la Autoritatea pentru Reforma Feroviară, prin act adițional, după rectificarea bugetară. Acest act adițional a fost încheiat la 09.10.2017, deci cu mult după stingerea obligațiilor de plată a facilităților, achitate în perioada 23.05.2016 - 31.01.2017.

De altfel, predarea activității prin respectivul protocol a vizat doar deconturile de cheltuieli de transport neachitate, și nu preluarea unei eventuale obligații de plată a dobânzilor pentru achitarea cu întârziere a unor facilități.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține faptul că raportul juridic obligațional care constituie izvorul pretențiilor deduse judecății este anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2016 (11.10.2016), deconturile care au generat dobânzile ce fac obiectul prezentei acțiuni figurând din data de 18.11.2015 și încheind cu data de 27.12.2016.

Prin art. 2 lit. d) și e) din O.U.G. nr. 62/2016, s-a prevăzut faptul că în subordinea Ministerului Transporturilor se înființează Autoritatea pentru Reformă Feroviară, cu preluarea atribuțiilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. d) și e) și atribuțiilor corespunzătoare acestora din cadrul aparatului propriu al Ministerului Transporturilor.

Dispozițiile art. III din Legea nr. 509/2019, care prevăd faptul că la data intrării în vigoare a acestei legi, Autoritatea pentru Reformă Feroviară se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor nu pot fi aplicate retroactiv, având în vedere faptul că dobânda solicitată prin acțiune vizează un debit anterior datei înființării Autorității pentru Reformă Feroviară.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul pârâtului, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, se reține că prin decizia nr. 377 din 02.03.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., împotriva sentinței civile nr. 1852 din 20 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind schimbată cererea de chemare în judecată în sensul admiterii în tot a acesteia.

Criticile pârâtului întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează inexistența căii de atac a completării deciziei civile, în condițiile în care partea avea deschisă calea de atac a recursului, pentru soluționarea greșită a cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de apel, recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Nepronunțarea instanței de recurs asupra cheltuielilor de judecată constituie o omisiune posibil de îndreptat prin procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului apelului și asupra cheltuielilor de judecată ce au vizat judecata fondului, omițând să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Ca atare, nepronunțarea instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată efectuate în apel constituie o omisiune posibil de îndreptat numai prin procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica pârâtului vizând existența unei motivări străine de natura pricinii, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia.

În continuarea raționamentului anterior exprimat, instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 444 C. proc. civ. și în temeiul acestei dispoziții de drept procedural a admis cererea de completare dispozitiv formulată în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 și a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ de TRANSPORT FEROVIAR de CĂLĂTORI C.F.R. CĂLĂTORI S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.