ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148 și 194 din C. proc. civ., art. 1522 și 1535 din C. civ., art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern și O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari.

Prima instanță de fond, prin încheierea din 4 septembrie 2019, a admis în principiu cererea de chemare în garanție a Autorității pentru Reformă Feroviară, formulată de pârât.

Prin sentința civilă nr. 3345 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de chematul în garanție, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca neîntemeiată, și a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 1499A din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat, ca nefondat.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la termenul la care devine scadentă obligația de plată pentru sumele înscrise în deconturi, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport pe calea ferată. Astfel, pe de o parte instanța de apel a reținut că obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile, iar, pe de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, reținând că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, deși între părți a fost încheiat un contract de prestări servicii publice pentru perioada 01.01.2016-02.12.2019.

A mai susținut recurenta că, în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 4 din Contractul de servicii publice încheiat între părți, prevederile art. 1270-1272 din C. civ. și ale art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, atunci când a apreciat că o simplă justificare a intimatului-pârât în refuzarea plății îl exonerează pe acesta de respectarea obligațiilor contractuale și legale.

Recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu-i poate fi imputată pârâtului neplata contravalorii serviciilor de transport și că nu există o legătură de cauzalitate între neplata invocată și prejudiciul solicitat de reclamantă, ignorând că în contractul părților este stipulată obligația de plată, în mod expres, la art. 4. Prevederile contractuale se coroborează cu art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

A mai invocat recurenta că, potrivit art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, intimatul-pârât avea obligația efectuării plății în termen de 30 de zile de la primirea deconturilor.

Referitor la daunele-interese solicitate, recurenta a criticat argumentele instanței de apel, susținând că aceasta a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 1535 din C. civ. deoarece aceste daune nu reprezintă dobândă moratorie la dobândă moratorie, ci actualizarea creanței, datorată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, si menținerea hotărârii atacate, pe care a apreciat-o ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-chemat în garanție, acesta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimați, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceștia și admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat și va fi respins, neexistând considerente contradictorii în decizia recurată.

Recurenta a susținut că instanța de apel a reținut, pe de o parte că obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile, iar, pe de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.

Dimpotrivă, instanța de recurs constată că nu există astfel de argumente în decizia recurată, raționamentul logico-juridic al instanței de apel cu privire la data scadentă fiind clar, neechivoc, în sensul că obligația de plată a contravalorii serviciilor de transport nu a devenit scadentă la data de 20 a lunii în care pârâtul a primit deconturile.

Instanța de apel a expus mecanismul de decontare a contravalorii serviciilor prestate de reclamantă, așa cum rezultă acesta din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, arătând că, potrivit acestor prevederi legale și contrar susținerilor apelantei- reclamante, obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile; până la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile pârâtul are doar obligația de a verifica respectivele deconturi și de a întocmi documentația necesară deschiderii creditelor bugetare aferente. Viramentele către operatorul de transport feroviar trebuie efectuate de către pârât după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului; a concluzionat instanța de apel că, astfel cum a reținut prima instanță, scadența obligațiilor de plată nu poate fi stabilită anterior momentului primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice.

Neprobându-se susținerea recurentei în sensul existenței unor considerente contradictorii în decizia recurată, motivul de recurs invocat de aceasta va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește însă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, impunându-se admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Prioritar, se constată că prima instanță de fond a reținut că raportul juridic dintre părți nu a izvorât dintr-un contract, ci din Legea nr. 147/2000, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 72/2013, reclamanta neavând temei pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare.

Instanța de apel a reținut și existența contractului de prestări servicii publice încheiat între părți, arătând că prevederile art. 4 alin. (3) din contract nu reglementează toate condițiile în care urmează a fi făcută plata compensațiilor, ci stipulează doar că plata compensațiilor va fi efectuată în temeiul documentelor justificative prezentate de operatorul de transport feroviar. Din acest motiv, instanța a apreciat că obligațiile de plată ale pârâtului rezultă nu doar din prevederile contractului ci și din dispozițiile Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

Înalta Curte constată că este necesară lămurirea acestor aspecte, pentru a se stabili natura răspunderii civile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății.

În acest sens se reține că prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern s-a stabilit că pensionarii din sistemul public de pensii, precum și pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un număr de călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenul, cheltuielile care decurg din aplicarea legii urmând a fi suportate din bugetul de stat. Prin același act normativ s-a stabilit că aceste călătorii vor fi asigurate atât de unitățile cu capital de stat, cât și de societățile comerciale cu capital privat.

Recurenta din prezenta cauză este un operator feroviar care desfășoară activități de interes public național, respectiv transport feroviar public de călători, astfel că și acestei societăți îi revine obligația legală de a asigura călătoriile prevăzute în Legea nr. 147/2000.

Însă, în legea menționată mai sus nu sunt prevăzute obligațiile specifice ale CFR Călători și ale Ministerului Transporturilor si Infrastructurii pentru asigurarea transportului feroviar de călători, aceste obligații fiind cuprinse în Contractul de servicii publice încheiat de cele două părți.

Dată fiind importanța activității de interes național desfășurate de CFR Călători, contractele de servicii publice încheiate între cele două părți au fost aprobate prin hotărâri de guvern, publicate în Monitorul Oficial al României, fiind astfel accesibile oricui.

În perioada octombrie 2015- noiembrie 2016, perioadă în care reclamanta a prestat servicii de transport feroviar în condițiile Legii 147/2000, obligațiile părților erau cuprinse în contractul de servicii publice pentru perioada 2012-2015, din 02.02.2012, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 74/2012 și în Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, din 30.03.2016 aprobat prin Hotărârea de Guvern 231/2016. Ambele contracte au fost publicate în Monitorul Oficial al României. Existând o convenție între părți, care particularizează drepturile și obligațiile pe care părțile și le-au asumat, rezultă cu evidență că în cauză devin aplicabile dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Se mai reține că la art. 4 din ambele contracte părțile au prevăzut că Ministerul Transporturilor va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite CFR Călători în condițiile legii, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor dovada confirmată de Compania Națională de Căi Ferate «C.F.R.» - S.A. a efectuării pachetului minim social contractat, precum și declarația pe propria răspundere privind realizarea volumului de călători-km prevăzut în contractele de servicii publice aprobate. Pentru facilitățile de călătorie acordate, potrivit legii, pe bază contractuală anumitor categorii de persoane, CFR Călători va primi compensații conform documentelor justificative prezentate de aceasta.

De asemenea, la art. 15 din contract s-a prevăzut că părțile se obligă să execute prezentul contract întocmai și cu bună-credință și să repare prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractului, care au fost făcute exclusiv din vina acestora.

În Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern este prevăzută procedura ce trebuie urmată pentru obținerea decontărilor de la Ministerul Transporturilor, stabilindu-se în aceste sens data până la care operatorul de transport trebuie să întocmească și să transmită deconturile lunare centralizatoare, respectiv o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. De asemenea, se prevede și data până la care trebuie verificate aceste deconturi, respectiv până la data de 20 a lunii în care au fost primite, urmând ca după această verificare Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Direcția generală economică și buget să întocmească documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Prin urmare, prin Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 se reglementează numai modul de aplicare a acestei legi, fără a se reglementa data scadenței obligațiilor asumate de părți.

Întrucât una dintre părțile contractante este o autoritate publică, Ministerul Transporturilor si Infrastructurii încheind acest contract în numele statului, și dat fiind faptul că reducerile acordate pensionarilor sunt suportate din bugetul de stat, este evident că decontarea acestor sume trebuie să se realizeze în concordanță cu legislația financiară, fiind astfel necesară întocmirea unor documente justificative.

Însă, între părțile din prezenta cauză au fost încheiate mai multe contracte succesive, așa cum s-a menționat mai sus, astfel că raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind răspunderea civilă contractuală.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale și să aplice dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă contractuală.

Se mai reține că pretențiile formulate de reclamantă au fost întemeiate pe art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 11/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, fiind justificate prin prisma faptului că serviciile de transport pe căile ferate prestate de reclamantă au fost achitate cu întârziere de către pârât.

Reținând însă că obligația de a asigura transportul feroviar pentru pensionari, cu reducerile prevăzute de lege, izvorăște din Legea nr. 147/2000, instanța de apel a constatat că nu devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, omițând că între părți au fost încheiate mai multe contracte prin care se particularizează și detaliază obligațiile si drepturile acestora.

Aspectul că obligația de a efectua transportul este prevăzută în lege nu înlătură aplicarea regulilor răspunderii contractuale.

De esența răspunderii contractuale este existența manifestării de voință a părților în sensul încheierii unui contract. Faptul că mecanismul de încheiere a contractului este supus în parte sau în întregime unor dispoziții prevăzute în acte normative generale sau speciale, de la care părțile fie nu vor, fie nu pot deroga, nu atrage un alt tip de răspundere, ci doar dovedește, existența unor tipuri de contracte strict reglementate (contracte obligatorii).

Așadar, raportul juridic dedus judecății izvorăște din acordul de voință al părților și are natură contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.

De asemenea, sunt aplicabile și dispozițiile Legii 72/2013, deoarece contractul este încheiat între un profesionist și o autoritate a statului român, respectiv Ministerul Transporturilor.

Instanțele de fond au reținut că debitul principal a fost achitat cu întârziere, însă au achiesat la apărarea pârâtului în sensul că achitarea acestuia cu întârziere nu ar fi generatoare de dobânzi, fără însă să analizeze clauzele contractuale și dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dintre părți.

Pârâtul a justificat întârzierea în efectuarea plăților, prin lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că o atare conduită nu îi poate fi imputată și reiterând apărarea conform căreia nu poate fi obligat la plata de dobânzi legale pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 147/2000, atât timp cât legea nu prevede data plății deconturilor.

Înalta Curte reține că obligația pârâtului de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată efectuate de recurentă derivă din contract și din lege, respectiv din prevederile Legii nr. 147/2000, Normele metodologice emise pentru aplicarea acestei legi reglementând doar procedura de decontare a lor.

Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în caz de executare cu întârziere a obligației de plată, nu este de natură să atragă inexistența obligației de plată a dobânzilor legale, așa cum eronat a apreciat instanța de apel, în cauză fiind aplicabile regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de C. civ., care constituie dreptul comun și dispozițiile Legii 72/2013.

Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a pârâtului, în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în contract și în legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Legii 72/2013 și ale C. civ.

Recurentul a invocat incidența art. 1.535 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligației de către debitor, acesta fiind temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani. Prin urmare, contrar apărărilor pârâtului și reținute prin decizia atacată, angajarea răspunderii nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale, prin care a fost stabilită obligația principală de plată a biletelor de călătorie.

Se mai reține și incidența dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora, "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză fiind aplicate greșit dispozițiile de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecății, respectiv art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 11/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, precum și dispozițiile art. 1522 și art. 1535 din C. civ.

Având în vedere reținerea acestui motiv de recurs se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, celelalte critici formulate prin cererea de recurs urmând a nu mai fi analizate față de această soluție.

În rejudecarea cauzei, instanța de apel va analiza condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului, prin raportare la clauzele contractuale și dispozițiile legale menționate anterior, urmând a stabili termenul scadenței obligației de plată astfel cum rezultă acesta din contract și din lege, urmând a stabili dacă reclamanta a suferit un prejudiciu cuantificat prin dobânda legală prevăzută de art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013. De asemenea, va analiza și restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentă reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în toate fazele procesuale, având în vedere că soluția de casare a deciziei instanței de apel impune trimiterea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei noi decizii, cererea va fi analizată de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., odată cu soluționarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.