ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2524/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 04.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" - S.A., a chemat în judecată pe pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ, solicitând obligarea acesteia la plata:

- sumei de 434.090,13 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern;

- daune-interese conform art. 1535 din C. civ. de la data introducerii cererii pana la plata integrala a sumei de 434.090,13 RON;

- cheltuielile de judecată ocazionate cu acest litigiu, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, s-au invocat prevederile art. 148, art. 194 din C. proc. civ., art. 1522 și art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 și ale art. 2 și art. 3 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, art. 6 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară, Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari din 21.12.2004.

Prin încheierea de ședință din 22.08.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența către Secțiile civile ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 08.10.2019.

Prin încheierea de ședință din 20.02.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția necompetenței funcționale și s-a declinat competența în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București, pentru a fi soluționată de către un complet specializat în litigii cu profesioniști.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21.05.2020, sub dosar nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1704 din 30.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 684 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul reclamantei SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" împotriva sentinței civile nr. 1704/30.09.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ. A fost schimbată sentința apelată în sensul că: a fost admisă cererea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 434.090,13 RON, precum și a dobânzii legale aferente acesteia, de la data introducerii cererii (01.07.2019) la data plății efective. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.973 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ (A.R.F.), solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru început, recurenta menționează că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe anumite dispoziții legale, se poarte observa că obligația care a stat la baza acțiunii a fost calificată ca una legală, iar nu contractuală.

Totodată, arată că plata facilităților de călătorie este reglementată prin lege, nu contractual, iar obligația de plată a acestora se face din bugetul de stat. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, această obligație de plată a facilităților de călătorie diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

Prin urmare, apreciază că argumentele instanței de apel nu sunt aplicabile raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta prezintă mecanismul acordării facilității de călătorie pe care legiuitorul o conferă anumitor categorii de călători, în temeiul Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern. Astfel, evocă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. j) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016.

Susține că, așa cum a menționat și în cuprinsul întâmpinării, temeiul legal al pretențiilor reclamantei îl reprezintă exclusiv dispozițiile Legii nr. 147/2000, din care evocă dispozițiile art. 1.

Precizează recurenta că legea stabilește atât facilitățile, categoriile sociale de persoane care beneficiază de facilități, cât și procedura ce acordare. Însă, această lege nu ar reglementa obligația de plată a unor dobânzi în situația neachitării la scadență a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi.

Prin urmare, apreciază că neacoperirea facilității de călătorie acordată din bugetul de stat, pentru perioada indicată de reclamantă, nu generează dobânzi, instanța de apel reținând greșit incidența și aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 72/2013 și ale O.G. nr. 13/2011. Susține că raportul juridic stabilit între părți nu este de natură contractuală, fiind vorba despre un raport de drept financiar public.

Or, intimata-reclamantă ar fi invocat aplicabilitatea normelor răspunderii civile contractuale, în temeiul Legii nr. 72/2013, în ciuda faptului că aceasta nu a evidențiat în cerere nici măcar o singură obligație contractuală neexecutată.

Mai arată că aceste facilități sunt acordate de la bugetul de stat în limita sumelor alocate cu această destinație, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, iar natura juridică a acestor facilități este aceea de beneficiu. Fiind vorba despre un raport de drept financiar public, este supus principiului strictei destinații a sumelor bugetare alocate, cu încadrarea în bugetul aprobat. Astfel, având în vedere faptul că sumele de bani provin de la Ministerul Finanțelor Publice, și potrivit principiului strictei destinații a sumelor bugetare alocate, reglementat de art. 14 din Legea nr. 500/2002, apreciază că nu îi este imputabilă întârzierea plății sumelor cu această destinație.

Totodată, arată că obligația de acordare a acestor facilități a fost preluată de recurentă de la Ministerul Transporturilor potrivit prevederilor O.U.G. nr. 62/2016. Preluarea patrimoniului și a creditelor bugetare rămase neutilizate, aferente activităților preluate de A.R.F. de la Ministerul Transporturilor s-a realizat prin protocol de predare-primire.

Recurenta solicită să se aibă în vedere că nu contestă obligația acesteia de a acorda beneficiile recunoscute de Legea nr. 147/2000, ci faptul că recurenta nu poate plăti dobânzi la facilitățile acordate.

În acest sens, arată și că Ministerul Transporturilor nu a predat recurentei credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligației de plată în termen a facilității de călătorie, iar aceste plăți de penalități nu pot fi încadrate în niciun capitol sau subcapitol bugetar.

Nu în ultimul rând, se menționează că facturile anexate de reclamantă nu au fost înregistrate la A.R.F., iar în cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă nu ar fi indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise respectivele facturi, în condițiile în care procedura de decontare este prevăzută de lege, iar legea specifică în mod clar că "operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare".

Recurenta precizează că prima instanță ar fi reținut corect starea de fapt cu privire la scadența deconturilor.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a analizat în paralel noțiunea de facilitate cât și contractul de servicii publice încheiat între intimata-reclamantă și recurentă.

Evidențiind obiectul contractului, obligațiile asumate prin contract de părți, instanța de apel nu ar fi ținut cont nici de prevederile art. 476 și art. 478 C. proc. civ., sau ale art. 22 alin. (5) și (7) din același cod.

Precizează recurenta că acordul expres de care face vorbire art. 22 alin. (5) C. proc. civ. ar fi reprezentat chiar de norma juridică imperativă de drept public care reglementează metodologia de decontare a facilităților ce fac obiectul prezentei cauze.

Concluzionează că, în cazul în care A.R.F. nu dispune de resurse financiare suficiente, legiuitorul permite A.R.F. să nu plătească, să întârzie plata facilităților (până la rectificarea bugetară ori un alt moment la care vor fi disponibile resurse financiare), dar nu se poarte admite interpretarea potrivit căreia legiuitorul permite pe de o parte întârzierea pății, dar ar penaliza întârzierea pe de altă parte.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, solicită a fi respins ca nedovedit, având în vedere că recurentei nu i s-a comunicat o copie a înscrisurilor cu care intimata-reclamantă a făcut dovada cheltuielilor.

La 01 octombrie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând recursul, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita calificare a naturii răspunderii juridice a A.R.F., ca fiind contractuală, iar nu legală, precum și la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1535 din C. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 72/2013, privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a calificat temeiul juridic al obligației pârâtei ca fiind răspunderea civilă contractuală, criticile recurentei fiind nefondate, din acest punct de vedere.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 434.090,13 RON, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 147/2000, privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, precum și daune-interese, conform art. 1535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 434.090,13 RON.

Din starea de fapt necontestată de părți, rezultă pe de o parte că, între SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" S.A. și Ministerul Transporturilor s-a încheiat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin H.G. nr. 231/2016 și pe de altă parte că, prin O.U.G. nr. 62/2016, AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a preluat, pe bază de protocol de predare-primire, de la Ministerul Transporturilor, contractele de servicii și actele adiționale valabile și s-a subrogat, potrivit art. 6 alin. (2) din actul normativ, în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea.

H.G. nr. 231/2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători are la bază dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, "în cazul în care o autoritate competentă decide să acorde unui operator ales un drept exclusiv și/sau o compensație de orice natură în schimbul îndeplinirii unor obligații de serviciu public, autoritatea respectivă face aceasta în cadrul unui contract de servicii publice". Totodată, prin același act normativ european s-a stabilit că, prin "compensație de serviciu public" se înțelege orice beneficiu, în special financiar, acordat direct sau indirect de către o autoritate competentă din fonduri publice, în perioada de punere în aplicare a unei obligații de serviciu public sau în legătură cu perioada respectivă.

Prin urmare, mecanismul reglementat de legislația privind acordarea facilităților de călătorie este, în mod evident, un mecanism contractual, iar nu delictual, niciunul dintre cei implicați neputând fi considerat autorul unui delict civil, care este, prin definiție, o faptă contrară ordinii sociale, care exclude preexistența unui acord de voință cu privire la drepturile și obligațiile asumate.

În prezenta cauză, situația premisă este că statul, prin organe specializate, acordă o gratuitate sau o reducere de preț pentru efectuarea unor călătorii anumitor categorii de cetățeni; însă, din moment ce această facilitate este acordată pentru serviciile prestate de un operator privat (care nu încasează de la beneficiarul serviciului de transport contravaloarea acestuia), autoritatea consimte să deconteze, ulterior, către operatorul de transport, prețul serviciului care nu a fost încasat de la călător.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că este lipsit de relevanță faptul că reclamanta nu a invocat expres, prin cererea de chemare în judecată, existența contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin H.G. nr. 231/2016, din moment ce răspunderea la care reclamanta se raportează nu poate fi decât contractuală.

Pe de altă parte, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, nu au fost deduse judecății obligațiile principale privind plata prețului serviciilor prestate de intimata-reclamantă beneficiarilor facilităților prevăzute de Legea nr. 147/2000, obligații a căror decontare a fost, de altfel, recunoscută de recurentă, ci numai obligația accesorie a pârâtei de plată a daunelor moratorii, pentru stabilirea căreia nu era necesară aplicarea unor clauze contractuale specifice, temeiul juridic fiind clar exprimat de reclamantă prin invocarea art. 1535 alin. (1) C. civ., Legii nr. 72/2013 și O.G. nr. 13/2011.

Dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani, chiar dacă debitorul este o instituție sau o autoritate publică, astfel încât, contrar susținerilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii sale nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligația principală de plată a facilităților de călătorie.

Concluzionând, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, prevederile Legii nr. 72/2013 și ale O.G. nr. 13/2011 sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât obligațiile de plată executate cu întârziere decurg din contractul încheiat între intimata-reclamantă, care are calitatea de profesionist, și Ministerul Transporturilor, care a avut calitatea de autoritate contractantă.

Instanța supremă nu poate primi apărarea recurentei-pârâte în sensul că obligația principală necontestată nu ar fi generatoare de dobânzi, întrucât plata facilităților este o cheltuială bugetară, pentru care Legea nr. 500/2002 reglementează principiul strictei destinații.

În primul rând, instanța supremă constată că raportul juridic dedus judecății nu este unul de drept financiar-fiscal, întrucât intimata-reclamantă nu este o instituție publică implicată în procesul bugetar, compensațiile pentru facilitățile de călătorie nereprezentând o finanțare a sa de la bugetul de stat, ci plata prețului serviciilor prestate beneficiarilor Legii nr. 147/2000.

Totodată, Înalta Curte reține că nicio dispoziție legală nu interzice perceperea de dobânzi derivând din executarea cu întârziere a unei obligații de plată de către o autoritate a statului, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 1535 C. civ. și art. 8 din Legea nr. 72/2013.

Normele invocate de recurenta-pârâtă din Legea nr. 500/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează procesul bugetar și fondurile publice, iar nu raporturile dintre persoanele de drept privat și autoritățile contractante, neputând fi interpretate în sensul că un terț reclamant nu ar fi îndreptățit la despăgubiri moratorii în condițiile art. 1535 C. civ.

Aceasta înseamnă că instituția publică nu ar putea plăti accesoriile cu sumele alocate pentru alte destinații, însă are în continuare obligația de a plăti la timp debitele principale, precum și obligația accesorie de a plăti daune moratorii, în cazul întârzierii plăților, cu rectificările bugetare firești și obținerea de fonduri cu această destinație, în condițiile O.G. nr. 22/2002.

Pentru aceleași considerente, nu poate fi primită nici interpretarea recurentei-pârâte în sensul că legiuitorul, prin modul de reglementare al alocărilor bugetare, i-ar fi permis să nu plătească sau să plătească cu întârziere, astfel încât nu ar putea ulterior să o penalizeze pentru aceste fapte; legiuitorul nu i-a permis recurentei să nu răspundă pentru neplată/plată cu întârziere, ci doar i-a impus să respecte destinația fondurilor; în mod evident, dacă fonduri nu există pentru o anumită plată, aceasta nu se va efectua, însă consecințele neefectuării (efectuării cu întârziere) sub aspectul daunelor (inclusiv cele moratorii) rămân cele prevăzute de normele generale.

Totodată, răspunderea civilă contractuală, ca tip de răspundere ce prezumă culpa (iar în cazul plății cu întârziere și prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a sumei de bani), nu poate fi înlăturată pentru recurenta ce argumentează îndeplinirea obligațiilor sale conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 și faptul că autoritățile superioare pe aspectele financiare (ordonatorii primari sau secundari) nu au virat la timp sumele respective; o astfel de apărare nu poate afecta însă drepturile reclamantului creditor de a fi despăgubit pentru prejudiciul ce i s-a creat.

Nu în ultimul rând, instanța supremă va înlătura criticile recurentei-pârâte privind neîndeplinirea de către intimata-reclamantă a mecanismului de decontare a facturilor, argumentat de faptul că, pe de o parte, obligația recurentei de plată a deconturilor aferente facilităților pentru transportul beneficiarilor prevăzuți de Legea nr. 147/2000 a fost recunoscută, iar pe de altă parte, aspectele învederate vizează netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei, stabilirea situației de fapt neputând face obiectul cercetărilor în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța supremă reține că recurenta-pârâtă a invocat în mod formal dispozițiile art. 476, art. 478 și art. 22 alin. (5) și (7) din Codul de procedură, întrucât nu a arătat, în concret, în ce modalitate au fost încălcate dispozițiile procedurale invocate, iar instanța de recurs nu poate completa deductiv cererea părții.

Tot o critică de netemeinicie o reprezintă și cea privind lipsa comunicării dovezii cheltuielilor de judecată solicitate de către intimata-reclamantă, recurenta urmărind reanalizarea probatoriului administrat în fața instanței de apel. Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 684 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 684 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.