ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 263/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, s-au invocat prevederile art. 148, art. 194 din C. proc. civ., art. 1522 si art. 1535 noul C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 si ale art. 2 si art. 3 O.G nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie si penalizatoare pentru obligații bănești, art. 6 alin. (1) si alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reforma Feroviara, H.G. nr. 42/2017 privind acordarea facilitaților de transport intern feroviar, pentru elevi si studenți, Normele metodologice pentru aplicarea H.G. nr. 42/2017.

În motivare tribunalul a reținut că reclamanta solicită atragerea raspunderii civile contractuale a paratei pentru neîndeplinirea la termenul de scadenta a obligatiei de decontare a cheltuielilor privind transportul beneficiarilor prevazuti de H.G. nr. 42/2017. Reclamanta arată că este îndreptățită să solicite restituirea facilităților de transport acordate elevilor și studenților conform H.G. nr. 42/2017, urmând ca decontarea acestor cheltuieli să se realizeze conform art. 6 din Norma metodologică privind acordarea facilităților de transport intern feroviar pentru elevi și studenți.

A reținut prima instanță că, la nivelul anului 2016, intre Ministerul Transporturilor si C.F.R. Calatori S.A. s-a încheiat contractul privind serviciile publice in transportul feroviar public de călători, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 231/2016. In contract nu se menționa un termen de plată sau o procedură de urmat de către prestator, astfel încât, sub acest aspect rămân relevante prevederile art. 6 din Norma metodologica. Incepand cu data de 3.07.2017, conform O.U.G. nr. 62/2016 si Protocolului încheiat între Ministerul Transporturilor și A.R.F, obligația de plata a facilităților la transport a revenit și paratei A.R.F. conform art. 2 din O.U.G. nr. 62/2016.

Întrucât inițial prin art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2016 s-a stabilit ca pârâta se va subroga în obligațiile Ministerului Transporturilor născute din contractul privind serviciile publice incheiat cu reclamanta în baza unui act aditional, act adițional ce nu a fost depus la dosar, iar ulterior, prin acelasi articol, s-a prevazut ca subrogarea va avea loc după încheierea unui protocol de predare-primire, protocol ce s-a incheiat la data de 3.07.2019, tribunalul a reținut că, începând cu data de 3.07.2019, pârâta are obligația de a deconta cheltuielile reclamantei, în condițiile O.U.G. nr. 62/2016, alaturi de Ministerul Transporturilor.

Deoarece, potrivit art. 1605 C. civ., parata nu putea prelua datoria ministerului nascuta din contractul privind serviciile publice în transportul feroviar de călători decât cu acordul reclamantei, aceasta nu a devenit parte în acest contract, în cauza nefiind administrata nicio proba în acest sens, a argumentat tribunalul.

Insa, prin O.U.G. nr. 62/2016 se reglementeaza obligatia paratei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaților de călătorie. Prin urmare, a motivat tribunalul, parata are obligatia de plata a acestor cheltuieli in conditiile prevederilor O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului incheiat de reclamanta cu Ministerul Transporturilor.

Fata de cele arătate, contrar sustinerilor reclamantei, tribunalul a constatat că scadența obligatiei de plata nu se stabileste din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, ci conform prevederilor O.U.G. nr. 62/2016. Or, conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, "Subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinație." Asadar, a concluzionat prima instanță, parata avea obligatia de plata a facilitatilor de calatorie acordate, potrivit legii, dupa primirea documentelor justificative, cu exceptia situatiei în care întârzierea nu îi este imputabila si anume A.R.F. nu a primit sumele necesare în contul sau de trezorerie.

Prin decizia civilă nr. 451 A din 4 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. împotriva sentinței civile nr. 3197 din 05.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că procedura de acordare a facilităților de călătorie acordate de la bugetul de stat, astfel cum este reglementată de prevederile art. 2-3 din H.G. nr. 42/2017, presupune eliberarea legitimațiilor de călătorie/abonamentelor de călătorie pentru beneficiari de către prestatorul de servicii de transport, prestarea acestor servicii și ulterior decontarea acestor sume de către Ministerul Transporturilor.

După redarea prevederilor art. 6 din H.G. nr. 42/2017 din 31 ianuarie 2017 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, instanța de apel a reținut că obligația de plată a contravalorii facilităților de călătorie acordate potrivit dispozițiilor legale anterior invocate a fost preluată de intimata pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară, conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară, modificată prin Legea nr. 53/2017.

Instanța de apel a mai reținut că în susținerea pretențiilor sale reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată prevederile legale referitoare la acordarea facilităților de călătorie anumitor categorii sociale, respectiv decontarea acestora și preluarea obligației de la Ministerul Transporturilor de către pârâtă și că, totodată, reclamanta face referire la Protocolul întocmit între Ministerul Transporturilor și pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară prin care se predau acesteia creditele bugetare neutilizate și activitatea privind asigurările de asistență socială, inclusiv deconturile de cheltuieli.

Prima instanță a arătat că reclamanta nu indică în cererea de chemare în judecată (și nici ulterior, în cererea de apel) actul juridic în baza căruia îi revenea Ministerului Transporturilor obligația de plată a facilităților de călătorie, și nici nu dovedește transmiterea acestei obligații, în conformitate cu prevederile legale, către intimata pârâtă ARF. Apelanta reclamantă a indicat în cererea de chemare în judecată ca temei al pretențiilor doar prevederile legale, anterior redate, în baza cărora revine intimatei pârâte obligația de plată a debitului principal.

Din analiza prevederilor Protocolului de predare primire din 3.07.2017, a reținut tribunalul, rezultă că Autoritatea pentru Reformă Feroviară se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor stabilite prin contractele de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, predând totodată, potrivit art. 3-4, creditele bugetare neutilizate precum și activitatea privind asigurările și asistența socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar călători, situația și execuția bugetară aferentă acestor cheltuieli. În această categorie se includ sumele datorate cu titlul de facilități de transport, care fac obiectul prezentei cereri, și care au fost preluate de ARF, potrivit prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, anterior redate.

Instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a apreciat că obligația care revine Autorității pentru Reformă Feroviară nu este una contractuală, în contextul în care nu s-a precizat în cererea de chemare în judecată actul juridic prin care Ministerul Transporturilor și-a asumat, printr-un acord de voință materializat în contractul de servicii publice, obligația reglementată de lege (conform actelor normative anterior redate) și, ulterior, preluarea acestei obligații, în conformitate cu prevederile legii civile, de către intimata pârâtă.

A argumentat instanța de prim control judiciar că revenea apelantei reclamante obligația să indice în cererea de chemare în judecată actul juridic care stă la baza răspunderii contractuale invocate ca temei al cererii de chemare în judecată și să facă dovada raportului juridic invocat.

Invocarea, în cadrul dezbaterilor pe fond, a contractului de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 231/2016, nu suplinește aceste lipsuri, a motivat instanța de apel, în contextul în care precizările trebuiau cuprinse în cererea de chemare în judecată, iar indicarea hotărârii de guvern de aprobare a contractului inițial nu este suficientă, în contextul în care acesta a fost modificat succesiv, inclusiv, după susținerile apelantei reclamante, prin preluarea contractului de către intimata pârâtă, iar aceste precizări și dovezi nu au fost făcute.

Instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată, având ca obiect plata daunelor moratorii pentru neexecutarea la timp a obligației de achitare a facilităților de transport intern feroviar, se întemeiază pe prevederile O.G. nr. 13/2011, respectiv art. 3 din Legea nr. 72/2013, sumele solicitate fiind calculate în conformitate cu aceste dispoziții.

Instanța de apel a motivat că premisa aplicării acestor dispoziții legale este aceea a existenței unei obligații contractuale scadente între părți, iar pentru a dovedi incidența acestor dispoziții legale reclamanta trebuia să afirme și să dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile contractuale. Or, reclamanta nu a afirmat și nici nu a dovedit existența unei obligații contractuale în sarcina intimatei pârâte, ajunse la termen, care să genereze obligația de plată a daunelor moratorii, ci dimpotrivă, aceasta a făcut referire în cererea de chemare în judecată strict la obligații legale, nefăcând dovada însușirii acestora de către pârâtă prin încheierea sau preluarea obligațiilor dintr-un contract.

Pe de altă parte, instanța de apel a conchis că, în mod corect, a reținut tribunalul faptul că pârâta avea obligația de plată în condițiile în care primea sumele necesare în contul său de trezorerie, conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016.

A reținut instanța de prim control judiciar că, în apel, în cadrul răspunsului la întâmpinare, reclamanta a invocat prevederile art. 4 alin. (3) teza 2 din contractul de servicii publice, încheiat inițial cu Ministerul Transporturilor, și cu privire la care intimata pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară a încheiat ulterior acte adiționale (parte din ele depuse în apel), susținând că plata se efectuează de către intimata pârâtă după primirea sumelor necesare.

Or, a argumentat instanța de apel, astfel cum a reținut și instanța de fond, obligația pârâtei de plată a acestor sume nu a devenit scadentă, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor contractuale, respectiv primirea sumelor de bani de la Ministerul Finanțelor Publice cu destinația plății facilităților de călătorie.

Așadar, a reținut instanța de apel, și legea, respectiv art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 și, conform susținerilor apelantei reclamante, dispozițiile contractuale, prevăd că plata se efectuează de către intimata pârâtă după primirea sumelor necesare. În contextul în care obligația de plată devine scadentă la data finanțării bugetului intimatei pârâte cu sumele necesare efectuării plăților, obligația de plată nu este scadentă și, prin urmare, nu se datorează daune moratorii. Deși instanța de fond a expus aceste considerente în sentința atacată, apelanta reclamantă nu face nicio referire, nici în cererea de chemare în judecată și nici în cererea de apel, la scadența debitului principal, prin raportare la aspectele învederate, a mai arătat instanța de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a expus motivele cererii de chemare în judecată și soluțiile pronunțate de instanțele devolutive, susținând că înțelege să critice decizia instanței de apel prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că etapa scrisă a procesului civil începe odată cu introducerea cererii de chemare în judecată și se încheie odată cu depunerea răspunsului la întâmpinare.

În îndeplinirea prevederilor art. 14 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a menționat că ambele părți au formulat susțineri ce vizau răspunderea civilă contractuală. Astfel, în cuprinsul întâmpinării pârâta a formulat apărări prin care a susținut că nu suntem în prezența răspunderii civile contractuale, iar reclamanta, prin răspunsul la întâmpinare a combătut apărările pârâtei precizând că există încheiat un contract în formă scrisă, în speță Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători"- S.A. Mai mult, însăși pârâta recunoaște existența unui contract între părți, plata contravalorii facilităților de călătorie fiind parte a obiectului acestuia, în condițiile în care în cuprinsul întâmpinării folosește afirmația "înaintea încheierii actului adițional din luna octombrie a anului 2017".

Recurenta-reclamantă, redând prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 237 alin. (2) pct. 3 din același cod, a arătat că instanța de fond ignoră toate susținerile referitoare la contractul de transport, aspect ce rezultă din sentința tribunalului, pronunțându-se o hotărâre netemeinică și nelegală.

Recurenta a susținut că prima critică formulată în cuprinsul cererii de apel vizează tocmai omisiunea instanței de fond de a reține existența unui contract încheiat între părți, respectiv Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători"- S.A. din 30.03.2016, aprobat prin H.G. nr. 231/2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel își însușește susținerile intimatei-pârâte reținând că reclamanta "nu indica in cererea de chemare in judecata (si nici ulterior, in cererea de apel) actul juridic in baza căruia ii revenea Ministerului Transporturilor obligația de plata a facilitaților de călătorie...", aspect contrazis însă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Este adevărat, a menționat recurenta, că prin cererea introductivă a invederat instanței, în primul rând, normele speciale care reglementează acordarea facilităților de călătorie și decontarea acestora, însă la fel de adevărat este că, văzând apărările intimatei-pârâte, prin care aceasta a susținut inexistența unui contract, prin răspunsul la întâmpinare a invocat și prevederile art. 4 alin. (3) din Contractul de servicii publice valabil pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători"- S.A.

Față de cele arătate, recurenta-reclamantă a solicitat a se observa că în mod greșit prima instanță a apreciat că pârâta nu poate prelua datoria ministerului, și că, de asemenea, nici instanța de apel nu a procedat la analizarea susținerilor sale, ci a optat pentru a-și însuși opinia intimatei-pârâte.

Din interpretarea coroborata a prevederilor art. 129 alin. (4) si (6) C. proc. civ., rezulta ca regulă generală, ca instanța nu poate schimba din oficiu doar obiectul cererii deduse judecații, dar poate pune în discuția părților inclusiv cauza cererii de chemare în judecata, adică temeiul juridic al acesteia, a susținut recurenta-reclamantă.

De altfel, atât timp cât instanța are dreptul sa pună în dezbaterea pârtilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, rezulta ca se poate si pronunța asupra acestor împrejurări, iar nu ca partea are latitudinea de a aprecia daca îsi modifica sau nu cererea în funcție de ceea ce instanța a pus în discuție, legiuitorul făcând distincție între dreptul instanței de a cere părților "sa prezinte explicații" si de a "pune în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept".

Astfel, atât prima instanță, cât și instanța de apel aveau obligația, de a clarifica toate împrejurările de drept si de fapt ce conduceau la aflarea adevărului în cauză, obligație pe care nu și-au îndeplinit-o.

Recurenta a redat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și a susținut că, în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecata, aceasta este data de cauza dreptului, care constituie fundamentul dreptului invocat de cel care formulează pretenția. Referitor la cauza acțiunii a arătat că aceasta nu poate fi schimbată de instanță.

Recurenta a susținut că, atât cauza acțiunii, cât și cauza cererii, au rămas identice în calea de atac, cauza cererii fiind inclusiv contractul, iar scopul cererii fiind plata dobânzii legale, calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de aceasta beneficiarilor H.G. nr. 42/2017.

Fata de cele arătate, recurenta-reclamantă a solicitat a se observa că instanța de apel a incalcat regulile de procedura in sensul in care nu a procedat la o verificare efectivă a susținerilor părților, a cauzei acțiunii și a cauzei cererii de chemare in judecată, însușindu-și fără temei susținerile intimatei pârâte.

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a susținut că, necuprinderea în hotărârea apelată a susținerilor pe care aceasta le-a formulat privind iterarea contractului de servicii publice încă de la fondul cauzei reprezintă o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, ce implică nerespectarea drepturilor procesuale ale părților, inclusiv a dreptului la apărare, precum și a celorlalte principii care guvernează procesul civil, instanța fiind datoare să asigure părților, între altele posibilitatea invocării tuturor normelor și mijloacelor de probă pe care le consideră incidente în cauză și, mai mult, examinarea acestora în integralitate.

Având în vedere prevederile art. 14 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 22 alin. (2), art. 174 alin. (1) respectiv art. 175 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat a se observa că instanța de apel nu a respectat condițiile de fond în pronunțarea hotărârii recurate, dând o hotărâre netemeinică și nelegală, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate, susținând, în esență, că plata facilităților de călătorie este reglementată prin lege, nu contractual.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca fiind neîntemeiate.

Deși recurenta-reclamantă indică motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din argumentele aduse în sprijinul cererii de recurs rezultă că aceasta înțelege să invoce, implicit, pe de o parte, nemotivarea hotărârii recurate în raport cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind incidente raportului juridic dedus judecății, respectiv a unor norme de drept material care vizează răspunderea legală a pârâtei pentru prejudiciile cauzate prin plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport și subrogarea acesteia în obligațiile Ministerului Transporturilor.

Din conținutul argumentelor cererii de recurs rezultă că normele de drept material a căror încălcare sau aplicare greșită se invocă, implicit, sunt cele prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară, de Legea nr. 72/2013, de O.G. nr. 13/2011, respectiv cele prevăzute de art. 1535 din C. civ.

Motivul de recurs care poate fi invocat atunci când se afirmă că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va încadra argumentele recurentei în acest motiv de casare, procedând la analiza criticilor din această perspectivă.

În examinarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte va porni în analiză de la faptul că reclamanta își întemeiază cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea dobânzii pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport prestate beneficiarilor H.G. nr. 42/2017 pe dispozițiile Legii nr. 72/2013 și O.G. nr. 13/2011, iar cererea de acordare a daunelor interese de la momentul introducerii cererii și până la momentul achitării debitului pe dispozițiile art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat în susținerea pretențiilor sale prevederile legale referitoare la acordarea facilităților de călătorie anumitor categorii sociale, respectiv decontarea acestora și preluarea obligației de la Ministerul Transporturilor de către pârâtă.

Natura juridică a sumelor pentru neachitarea cărora se solicită plata dobânzii legale și a daunelor interese este aceea de facilități de călătorie acordate de la bugetul de stat, conform art. 2-3 din H.G. nr. 42/2017 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți.

Obligația de plată a contravalorii facilităților de călătorie acordate potrivit dispozițiilor legale anterior invocate, inclusiv a accesoriilor acesteia a fost preluată de intimata pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

În acest sens se reține că, în 2016, între Ministerul Transporturilor și C.F.R. Călători S.A. s-a încheiat contractul privind serviciile publice în transportul feroviar public de călători, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 231/2016, iar conform O.U.G. nr. 62/2016 si Protocolului încheiat între Ministerul Transporturilor și A.R.F, obligația de plata a facilităților la transport a revenit și paratei A.R.F.

Prin O.U.G. nr. 62/2016 se reglementează obligația pârâtei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaților de călătorie, așa încât pârâta are obligatia de plata a acestor cheltuieli, precum și a accesoriilor acesteia in conditiile prevăzute de O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului incheiat de reclamanta cu Ministerul Transporturilor.

Astfel, conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară, modificată prin Legea nr. 53 din 12.04.2017:" (1) Subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinație. (2) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 8 alin. (1), A.R.F. preia pe bază de protocol de predare-primire de la Ministerul Transporturilor contractele de servicii și actele adiționale valabile și se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea. (3) Prin derogare de la prevederile art. 39 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, republicată, cu modificările și completările ulterioare, începând cu anul 2017, actele adiționale la contractele de servicii publice se încheie de A.R.F. și se aprobă prin decizie a președintelui A.R.F., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. (3^1) În scopul asigurării continuității serviciului de interes public de transport feroviar de călători, în cazul în care actele adiționale anuale la contractele prevăzute la alin. (2) se aprobă ulterior începerii anului bugetar, operatorii de transport feroviar public de călători primesc lunar compensație în limita a 1/12 din prevederile bugetare anuale aprobate cu această destinație, pentru efectuarea serviciului public de transport feroviar de călători. După aprobarea actelor adiționale anuale, regularizarea sumelor acordate se face potrivit prevederilor actelor adiționale încheiate și normelor metodologice privind calculul, evidențierea și acordarea compensației de serviciu public, aprobate prin ordin al ministrului transporturilor. (4) Răspunderea privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata sumelor prevăzute în bugetul A.R.F. revine ordonatorului de credite din cadrul A.R.F."

Din aceste dispoziții rezultă că obligația care revine Autorității pentru Reformă Feroviară nu este una contractuală, ci aceasta este reglementată de lege, iar împrejurarea că a intervenit o subrogare legală nu a schimbat natura obligației.

Fiind vorba de o obligație legală nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților, acestea fiind evidențiate de actele normative care guvernează activitatea celor două persoane juridice, pentru serviciile de transport feroviar prestate beneficiarilor, astfel că este întemeiată critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 în sensul subliniat mai sus.

Criticile aduse deciziei recurate din perspectiva nemotivării acesteia, urmează a fi încadrate de Înalta Curte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând susținerile recurentei prin care se afirmă nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin necuprinderea în hotărârea apelată a susținerilor sale privind indicarea contractului de servicii publice încă de la fondul cauzei, și de aici încălcarea principiului rolului activ al judecătorului și a dreptului la apărare, încadrate de Înalta Curte în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în condițiile în care susținerile privind răspunderea contractuală sunt în afara cauzei acțiunii introductive care vizează o răspundere legală, după cum s-a arătat anterior.

În raport cu aceste considerente, instanța de apel în rejudecare urmează a a avea în vedere faptul că, în speță, a intervenit o subrogare legală a pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară în obligațiile Ministerului Transporturilor, accesoriile obligației de plată a contravalorii facilităților de călătorie acordate potrivit legii fiind preluate de pârâtă. Întrucât este vorba de o obligație legală nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților, astfel încât instanța de apel urmează a proceda la analizarea cererii reclamantei privind acordarea dobânzii legale, respectiv a daunelor interese din această perspectivă.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., cu consecința casării deciziei civile nr. 451 A din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În ceea ce privește cererea accesorie formulată de recurenta-reclamantă vizând plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi avută în vedere cu prilejul rejudecării pe fond a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 451 A din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.