ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2542/2023

Ședința publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

În drept, s-au invocat prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522 și art. 1535 noul C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 și ale art. 2 și art. 3 O.G nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, art. 6 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2016 privind înființarea Autorității pentru Reforma Feroviară, H.G. nr. 42/2017 privind acordarea facilităților de transport intern feroviar, pentru elevi și studenți, Normele metodologice pentru aplicarea H.G. nr. 42/2017.

Prin sentința civilă nr. 3197/05.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Reformă Feroviară ca neîntemeiată.

Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 263 pronunțată la 9 februarie 2021, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxele judiciare de timbru achitate în dosar.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1270 și art. 1272 alin. (1) C. civ. cu privire la forța obligatorie a contractului, precizând că instanța de apel a reținut incidența contractului încheiat între părți, cu mențiunea însă că procedura de decontare se regăsește în lege.

De asemenea, a susținut titulara memoriului de recurs că este neîntemeiată concluzia instanței de apel în sensul neaplicării în speță a prevederilor Legii nr. 72/2013, având în vedere că acestea vizează, cu titlu de normă specială, relațiile dintre profesioniști, respectiv dintre profesioniști și autoritățile contractante.

De altfel, Legea nr. 72/2013 reprezintă transpunerea în legislația internă a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, motiv pentru care concluzia instanței de apel conform căreia în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 72/2013 este lipsită de temei.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că facilitățile se acordă prin lege beneficiarilor prevăzute de H.G. nr. 42/2017, iar nu reclamantei, căreia i se decontează contravaloarea acestor facilități în temeiul obligațiilor legale de plată, care își găsesc temeiul juridic atât în contractul de servicii publice, cât și în întreaga legislație care reglementează facilitățile acordate.

S-a mai învederat că, raportat la prevederile art. 3 alin. (1) din C. civ. care instituie aplicabilitatea dispozițiilor C. civ. și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil, absența obligației de plată reținută de către instanța de apel este neîntemeiată.

Conform titularei memoriului de recurs dreptul său de a pretinde plata dobânzii este instituit de prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., obligarea oricărui debitor la plata daunelor moratorii fiind o sancțiune instituită de lege, aplicabilă tuturor debitorilor, indiferent de calitatea acestora.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că din coroborarea tuturor prevederilor legale incidente în cauză, prin sintagma "se asigură din bugetul Autorității pentru Reformă Feroviară, în limita sumelor alocate cu această destinație", legiuitorul a avut în vedere modul și limitele în care această instituție poate utiliza fondurile bugetare și, nicidecum nu a creat o posibilitate de sustragere a unei persoane juridice de la o obligație de plată.

În final, a precizat autoarea cererii de recurs că argumentul conform căruia deconturile au fost preluate de la Ministerul Transporturilor în luna octombrie, nu are nicio înrăurire în soluționarea cauzei, întrucât obligația de plată era stabilită în sarcina Ministerului Transporturilor, iar odată cu înființarea Autorității pentru Reformă Feroviară prin O.U.G. nr. 62/2016, această instituție s-a subrogat în totalitate Ministerului Transporturilor, în obligațiile asumate prin contractul de servicii publice.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 16 februarie 2023.

La 28 aprilie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat la dosar în data de 24 mai 2023, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Prin rezoluția din 25 mai 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 3 octombrie 2023 cu citarea părților în ședință publică, fiind amânată cauza în vederea soluționării declarației de abținere formulată de doamnele judecător A. și B., declarație care a fost respinsă prin încheierea de ședință pronunțată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte, analizând recursul în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine notat că deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost dezvoltate și critici care sunt susceptibile a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului criticând, în esență, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 și a Legii nr. 72/2013 privind determinarea scadenței obligației de plată și omisiunea analizării incidenței dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. pentru plata daunelor moratorii și ale O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, invocate prin motivele de apel.

Pentru a proceda la verificarea conformității cu legea a hotărârii atacate, instanța supremă consideră util să sintetizeze aspectele asupra cărora instanța de rejudecare era chemată să se pronunțe.

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale cauzei, între reclamanta C.F.R. Călători S.A. și Ministerul Transporturilor s-a încheiat contractul de servicii publice în transportul feroviar public de călători, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 231/2016, în cuprinsul căruia se menționa un termen de plată sau o procedură de urmat de către prestator, astfel încât, sub acest aspect rămân relevante prevederile art. 6 din Norma metodologica 13.

Începând cu 3.07.2017, conform O.U.G. nr. 62/2016 și Protocolului încheiat între Ministerul Transporturilor și Autoritatea pentru Reformă Feroviară, obligația de plata a facilităților la transport a revenit și pârâtei A.R.F. conform art. 2 din O.U.G. nr. 62/2016.

Prin O.U.G. nr. 62/2016 s-a reglementat obligația pârâtei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaților de călătorie, astfel încât pârâta avea obligatia de plată a acestor cheltuieli, precum și a accesoriilor acesteia în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Transporturilor.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta și-a întemeiat capătul de cerere având ca obiect acordarea dobânzii pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport prestate beneficiarilor H.G. nr. 42/2017 pe dispozițiile Legii nr. 72/2013 și O.G. nr. 13/2011, iar cererea de acordare a daunelor interese de la data introducerii cererii și până la achitarea debitului pe dispozițiile de drept comun ale art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești.

Reclamanta a invocat în susținerea pretențiilor sale prevederile legale referitoare la acordarea facilităților de călătorie anumitor categorii sociale, respectiv decontarea acestora și preluarea obligației de la Ministerul Transporturilor de către pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

Natura juridică a sumelor pentru neachitarea cărora se solicită plata dobânzii legale și a daunelor interese este aceea de facilități de călătorie acordate de la bugetul de stat, conform art. 2-3 din H.G. nr. 42/2017 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți.

Obligația de plată a contravalorii facilităților de călătorie acordate potrivit dispozițiilor legale anterior evocate, inclusiv a accesoriilor acesteia a fost preluată de intimata pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară de la Ministerul Transporturilor.

Instanțele de fond au respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, considerând că obligația de plată a pârâtei rezultă din prevederilor O.U.G. nr. 62/2016, iar nu ale contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Transporturilor. De asemenea, au mai reținut instanțele de fond că pârâta avea obligația de plată doar în condițiile în care primea sumele necesare în contul său de trezorerie, conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016. Or, în condițiile în care nu a fost făcută dovada primirii sumelor de bani de la Ministerul Finanțelor Publice cu destinația plății facilităților de călătorie, obligația pârâtei de plată a acestor sume nu a devenit scadentă, motiv pentru care nu datorează nici daunele moratorii pretinse de reclamantă.

Învestită fiind cu soluționarea recursului formulat de reclamantă, în primul ciclu procesual, instanța supremă a statuat cu titlu definitiv asupra naturii obligației de plată a pârâtei ca fiind legală, așa cum rezultă din dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, intervenirea subrogației legale nefiind de natură să schimbe tipul obligației.

În raport cu această dezlegare a instanței de casare, instanța de apel în rejudecare urma să aibă în vedere faptul că, în cauză, a intervenit o subrogare legală a pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară în obligațiile Ministerului Transporturilor, accesoriile obligației de plată a contravalorii facilităților de călătorie acordate potrivit legii fiind preluate de pârâtă. Fiind o obligație legală nu era necesar un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților, astfel încât instanța de apel urma a proceda la analizarea cererii reclamantei privind acordarea dobânzii legale, respectiv a daunelor interese din această perspectivă.

În rejudecarea apelului reclamantei, ca urmare a deciziei de casare, instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, a reținut în esență că determinarea scadenței în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 72/2013 raportat la art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 este condiționată de alocarea sumelor necesare în bugetul intimatei.

Această premisă a analizei instanței de apel este eronată pentru că instanța supremă a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2016 subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii operatorilor de transport, precum și facilitățile de călătorie acordate diferitelor categorii sociale se asigură din bugetul intimatei, în limita sumelor alocate cu această destinație, iar decontarea facilităților se va efectua în condițiile legii.

Prin urmare, în considerarea naturii legale a obligației intimatei de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilităților de călătorie, intimatei îi revine și obligația de plată a accesoriilor în condițiile ordonanței și nu a contractului încheiat cu Ministerul Transportului.

Procedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., motiv pentru care instanța supremă constată că sunt însă întemeiate criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 privind determinarea scadenței obligației de plată și omisiunea analizării incidenței dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 13/2011, invocate drept motivele de apel.

Înalta Curte, din verificarea considerentelor deciziei recurate, constată că instanța de apel nu a analizat temeiul legal specific fiecărui capăt de cerere, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Se observă că statuările curții de apel se limitează la stabilirea momentului în care obligația de plată a pârâtei devine scadentă, doar la ipoteza în care vor fi alocate sumele de bani în bugetul acesteia. Astfel, considerând neîntemeiate motivele de apel privind petitul principal al cererii, având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare, instanța de apel a reținut că nu putea fi admis nici capătul de cerere accesoriu, ce viza plata daunelor interese, confirmând astfel soluția primei instanțe.

Prin urmare, curtea de apel nu a realizat o analiză corespunzătoare a situației de fapt specifice fiecărui capăt de cerere, ce vizau acordarea dobânzii legale potrivit dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 și a daunele interese în temeiul art. 1535 C. civ., interpretând greșit prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 privind determinarea scadenței obligației de plată, aceasta limitându-se în raționamentul său la chestiunea privind lipsa fondurilor alocate pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară, motiv pentru care a considerat că obligația de plată nu a devenit scadentă la 30 de zile de la primirea facturii fiscale.

Înalta Curte reține că textul art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 stabilește modul și limitele în care sunt utilizate fondurile bugetare și nicidecum posibilitatea persoanei juridice de a nesocoti existența și îndeplinirea obligației de plată.

De asemenea, instanța de apel a omis să analizeze aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor de drept comun invocate prin motivele de apel, respectiv art. 1535 C. civ., privind daunele moratorii, și ale art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, având în vedere dezlegarea obligatorie a instanței supreme dată prin decizia de casare din primul ciclu procesual cu privire la natura obligației de plată a pârâtei ca fiind legală și nu convențională.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. reprezintă temeiul legal ce recunoaște dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani, fără a face distincția între instituții sau autorități publice și persoane juridice de drept privat. Angajarea răspunderii pârâtei nu era condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligația principală de plată a facilităților de călătorie.

Având în vedere că prin decizia de casare s-a stabilit că prin O.U.G. nr. 62/2016 a fost reglementată obligația pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară de a acoperi cheltuielile reclamantei pentru acordarea facilitaților de călătorie și a accesoriilor în condițiile legii, fiind tranșată astfel cu titlu definitiv chestiunea ce viza existența obligației de plată a pârâtei în sensul că aceasta nu depindea de alocarea de fonduri, se impunea, în rejudecare, analiza situației de fapt specifică fiecărui petit de cerere întemeiat în drept pe dispozițiile legale anterior evocate. În absența acestei analize, instanța de recurs constată că nu s-a realizat o aplicare corectă și temeinic motivată a regulilor de drept invocate prin motivele de apel.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să conțină, pe lângă indicarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât cele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare să exercite un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Din această perspectivă, criticile recurentei privind interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material și omisiunea analizării motivelor de apel se verifică, întrucât raționamentul judiciar care a condus la respingerea apelului reclamantei nu este complet și nu s-a întemeiat pe o examinare corespunzătoare a argumentelor și regulilor de drept invocate prin memoriul de apel.

Față de aceste considerente, recursul va fi admis, iar cauza trimisă aceleiași instanțe, spre o nouă judecată, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, precum și a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare conform art. 501 Cod procedură civilă și va analiza și argumenta corespunzător momentul în care intervine scadența obligației de plată a pârâtei și va cerceta cele două capete de cerere în virtutea regulilor de drept indicate prin motivele de apel ale reclamantei și omise în analiza instanței de control judiciar devolutiv în al doilea ciclu procesual.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând caracterul fondat al recursului, îl va admite în temeiul art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., urmând a casa decizia atacată și a trimite cauza spre o nouă judecată a apelului reclamantei.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre o nouă judecată a cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1844 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2023.