ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 889/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a solicitat instanței să dispună obligarea acestuia la plata:

- sumei de 549.020,03 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamanta beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern;

- daune-interese conform art. 1535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 549.020,03 RON, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

In drept, au fost invocate prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522 și art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 și ale art. 2 și art. 3 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari din 21.12.2004.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transportărilor și a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Reformă Feroviară.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 17 iulie 2019, sub nr. x/2018*.

La 2 august 2019, chemata în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei octombrie 2015 - noiembrie 2016 și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

La termenul din 4 septembrie 2019, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât și a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu chematul în garanție Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei civile atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 350 din 22 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR - Călători" - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 11 noiembrie 2022, sub nr. x/2018**.

Prin decizia civilă nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva sentinței civile nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 549.020,03 RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016 beneficiarilor Legii nr. 147/2000, precum și a daunelor-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare (art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011) aferente sumei de 549.020,03 RON, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (18.10.2018) și până la data plății integrale a debitului principal (549.020,03 RON).

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.095 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Obligă intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 10.162,54 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii critică parțial decizia atacată, doar cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, context în care, solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a acesteia, în sensul anulării parțiale a deciziei recurate și, în urma rejudecării acțiunii formulate de către SNTC "CFR Călători" S.A., să se dispună admiterea acesteia în parte, în sensul aplicării dobânzii legale prevăzute de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, totodată, solicitând reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă.

În sinteză, recurenta susține că instanța de apel a greșit când a aplicat prevederile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, întrucât a ignorat normele speciale de drept material care guvernează raportul contractual dintre părți și care nu permit împovărarea excesivă, disproporționată a bugetului public cu o dobândă legală incompatibilă cu aceste norme.

În acest mod, recurenta arată că au fost încălcate și limitele de rejudecare stabilite prin decizia de casare nr. 350 din 22 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că în cauză s-a încheiat un contract "obligatoriu", de drept public, între o autoritate a Statului Român - Ministerul Transporturilor și reclamantă, tot o instituție publică, care este obligată să presteze un serviciu public de transport călători, în schimbul unui preț plafonat și al unei compensații legale din bugetul public, strict în condițiile legii și ale contractului.

În acest context, se apreciază că instanța de apel nu a observat că în cauză este vorba de un contract administrativ, cu privire la care se aplica regula de drept a prevalenței interesului public în raport cu libertatea contractuală a părților.

Astfel, dacă ar fi aplicat corect regulile de interpretare sistematică a legii și a contractului dintre părți, instanța de apel ar fi observat că reclamantul prestează un serviciu public obligatoriu, dar nu poate obține profit din resurse proprii, iar Statul Român, din bugetul public, îi subvenționează atât o parte din costuri, cât și așa-numitul profit, context în care, nu se mai poate susține că raporturile juridice deduse judecății decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, fiind ilegal să prevaleze forma în fața substanței.

În alte cuvinte, este adevărat că legea aplicabilă și contractul vizează un profit, dar în egală măsură se constată că aceeași lege și același contract stabilesc că acest profit este finanțat din bugetul public, iar acest regim juridic fiscal-bugetar atrage aplicarea normelor materiale speciale ce urmează a fi detaliate, norme care exclud întreprinderea cu scop lucrativ și aplicarea unei dobânzi specifice raporturilor juridice circumscrise unei astfel de întreprinderi, în ciuda mențiunilor formale cu privire la o marjă de profit.

În continuare, recurenta face un istoric al litigiului, reținând că în primul ciclu procesual finalizat prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, instanțele au apreciat în esență, că nu se aplică contractele încheiate între părți, prevăzute de H.G. nr. 74/2012 și H.G. nr. 2321/2016, ci normele speciale în materie de decontări subvenții, ceea ce exclude și aplicarea Legii nr. 72/2013 și aplicarea dobânzilor legale derivate.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 350 din 22 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a reținut că suntem în prezența răspunderii contractuale și că se aplică scadențele și dobânzile legale prevăzute de Legea nr. 72/2013 și O.G. nr. 13/2011, context în care, recurenta apreciază că decizia recurată nu respectă decât parțial limitele obligatorii ale rejudecării, fiind încălcate prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, neținând cont de aceste limite în rejudecare, trasate prin decizia de casare, instanța de apel a analizat doar o parte din regimul juridic al raporturilor contractuale deduse judecății, omițând să aplice normele de drept material ce urmează a fi evocate în continuare.

Astfel, începând cu data de 2 august 2018, înainte de data introducerii acțiunii în cauză - 18 octombrie 2018, prin Legea nr. 212/2018 a fost modificată Legea nr. 554/2004, în sensul că, litigiile care au obiect executarea contractelor administrative se judecă de către instanțele civile, dar cu aplicarea regulii "după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public".

Așa cum s-a decis prin decizia de casare, contractul dintre părți se completează cu normele de drept public aplicabile în speță, iar instanța de apel, în mod greșit, s-a limitat doar la regimul de drept comun al contractului dintre părți, tratându-l ca pe un contract exclusiv civil în privința dobânzii legale aplicabile.

În continuare, sunt redate prevederile art. 2 alin. (2) lit. c) și art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, context în care, recurenta susține că instanța de apel a nesocotit aceste norme de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ține de regimul juridic special al contractului dedus judecății.

În acest context, recurenta susține că, respingând apărările sale privind aplicarea art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a încălcat normele de drept material evocate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, contractul încheiat în cauză se supune prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului european și al Consiliului, din 23 octombrie 2007, privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 și nr. 1107/70 ale Consiliului, unde la art. 2, acest regulament definește elementele de bază ale raportului juridic dedus judecății și exclude aplicarea regulilor de drept comun specifice întreprinderilor cu scop lucrativ.

Prin urmare, având în vedere acest regim juridic special aplicabil contractului dedus judecății, nu se poate vorbi, în mod substanțial, despre o întreprindere cu scop lucrativ de drept comun, regulamentul european menționând că "un operator, dacă ar ține seama de propriile sale interese comerciale", nu și-ar asuma un asemenea contract în condiții de piață liberă.

Se mai susține că, Regulamentul european prevede clar raporturile de putere publică din contract și regula priorității interesului public, serviciul prestat fiind o obligație legală și nu un drept în schimbul căruia se obține un preț pe piața liberă, cum în mod greșit a decis instanța de apel.

Așadar, în aplicarea acestui regulament european, părțile contractelor deduse judecății au inclus criterii legale ce exclud aplicarea regulilor de drept comun privind întreprinderile cu scop lucrativ.

Astfel, regimul juridic de drept public al contractului dedus judecății, se completează și cu prevederile Ordonanței de urgență nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, în vigoare la data derulării contractelor în cauză, respectiv octombrie 2015- noiembrie 2016, al căror conținut este redat în continuare de către recurentă.

În acest context, recurenta susține că, interpretând sistematic normele speciale evocate, rezultă că soluția legală în privința dobânzii legale este cea prevăzută de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Mai susține recurenta că, în cauză fiind vorba despre fonduri publice, sursa de finanțare a compensației legale a serviciului public este bugetul public, iar Ministerul Transporturilor este scutit de obligația achitării taxei de timbru pentru exercitarea recursului, context în care apreciază că nici reclamanta nu era obligată la plata taxelor de timbru, pentru aceleași considerente, iar în cazul admiterii recursului, se solicită în principal, respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru achitate de reclamantă în primă instanță și apel, iar în subsidiar, reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată, în măsura admiterii acțiunii.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 24 august 2023, intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a solicitat, pe cale de excepție: inadmisibilitatea recursului, pentru motivul dezvoltat la pct. II și III din cererea de recurs, prin care recurentul pretinde, în fapt, o diminuare a cuantumului dobânzii, precum și nulitatea recursului, întrucât argumentele evocate nu susțin admiterea recursului, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 octombrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurentul susține încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., context în care apreciază că prin hotărârea atacată, instanța în rejudecare a ignorat recomandările și dezlegări Înaltei Curți prin decizia de trimitere, încălcând astfel normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că decizia atacată nu respectă decât parțial limitele obligatorii ale deciziei de casare.

În acest context, recurentul susține că instanța de apel nu a observat că în cauză este vorba de un contract administrativ, cu privire la care se aplică regula de drept a prevalenței interesului public în raport cu libertatea contractuală a părților.

Această critică este nefondată și nu poate fi primită, având în vedere că în cuprinsul deciziei de casare, s-a statuat că raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile contractuale, reținând că, contractul este încheiat între un profesionist și o autoritate contractantă.

Din această perspectivă, se reține că instanța de apel a respectat dezlegările date de către instanța supremă prin hotărârea de casare, contrar celor susținute fără temei de către recurent, potrivit cărora, în cauză suntem în prezența unui contract administrativ.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul nu arată în ce măsură instanța de apel s-ar fi îndepărtat de la direcțiile trasate de instanța de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

In acest context, s-a arătat că neținând cont de limitele trasate prin decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel a analizat doar o parte din regimul juridic al raporturilor contractuale deduse judecății, omițând să aplice normele de drept material - Legea nr. 554/2004.

De asemenea, se susține că instanța de apel a nesocotit normele de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ține de regimul juridic special al contractului dedus judecății.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, întrucât a ignorat normele speciale de drept material care guvernează raportul contractual dintre părți, precum și dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) și art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, context în care se susține că instanța de apel a nesocotit aceste norme de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ține de regimul juridic special al contractului dedus judecății.

In ceea ce privește susținerile recurentului, referitoare la faptul că amintitul contract încheiat în cauză se supune prevederilor Regulamentului CE nr. 1370/2007, se constată că acest aspect este neîntemeiat, întrucât din art. 1 al contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022 - 10.12.2022 se observă că respectiva convenție de servicii publice are în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, contractul de servicii publice reprezintă armonizarea legislației interne cu cea europeană, astfel că, în prezentul raport juridic se aplică cu prioritate prevederile dreptului intern, astfel că, susținerile recurentului privind incidența și aplicarea Regulamentului CE nr. 1370/2007, precum și neaplicarea regulilor de drept comun sunt neîntemeiate.

Într-o altă critică, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit normele de drept public care completează contractele încheiate în cauză, atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ține de regimul juridic special al contractului dedus judecății.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe instituția răspunderii civile contractuale, iar achitarea cu întârziere a sumelor de bani menționate în unele dintre facturi a îndreptățit reclamanta să calculeze dobânzi legale penalizatoare, în temeiul dispozițiilor art. 2 și ale art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, valoarea acestora ridicându-se la suma de 549.020,03 RON, menționată în factura nr. x/05.09.2018, având în vedere că pârâtul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă achitarea sumei respective reclamantei.

În cauza dedusă judecății, se reține că intimatul-pârât și-a asumat prin contractele evocate, obligația de a achita compensația aferentă serviciilor de transport pe căile ferate prestate persoanelor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 147/2000, în termen de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii.

În acest context, se reține că pârâtul nu a achitat, suma de 40.619.462,95 RON, reprezentând compensația aferentă serviciilor de transport pe căile ferate prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016, termenul convenit, fiind încălcate obligațiile contractuale și legale de plată a serviciilor prestate în termenul convenit.

În acest sens, se reține că prejudiciului suferit se ridică la suma de 549.020,03 RON și reprezintă dobânda legală penalizatoare calculată pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016 beneficiarilor Legii nr. 147/2000, aspect ce rezultă din factura nr. x/05.09.2018.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare, în temeiul art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, aferente sumei de 549.020,03 RON, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății integrale a debitului principal, se constată că în cauză raporturile juridice au fost stabilite între un profesionist și o autoritate contractantă, că dobânda legală trebuia a se calcula în raport de calitatea părților și de nivelul ratei dobânzii de referință, astfel cum este prevăzută aceasta în textul legal invocat și că, prin urmare, în mod legal a fost stabilită în cauză dobânda legală penalizatoare

Ultima critică a recurentului vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru achitate de reclamantă în primă instanță și în faza apelului, context în care, apreciază că și reclamanta ar fi trebuit să fie scutită de la plata achitării taxei de timbru, în aceleași condiții ca și recurentul, în cauză fiind vorba despre un dosar referitor la fonduri publice.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că, prin decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte, în recursul în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația timbrării poate formula critici exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Față de împrejurarea că recurentul, nu este partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația timbrării și care ar fi putut să formuleze vreo cerere de reexaminare, se constată că susținerile acestuia sunt nefondate, urmând a fi respinse în raport cu statuările instanței supreme.

Pe de altă parte, pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt reținută, ceea ce nu s-a realizat prin prezenta cale de atac promovată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" - S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2024.