ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.614.236 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, calculată de la data scadenței până la 25 noiembrie 2015, precum și a daunelor-interese, conform art. 1535 C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 9.614.236 RON, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională. A trimis dosarul, în vederea competentei soluționări, la secția civilă a Tribunalului București.

Sentința pronunțată de tribunal Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Transporturilor a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata sumelor cu care va cădea în pretenții. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1156 din 13 septembrie 2017, a respins, acțiunea principală formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1017 A din 18 iunie 2019, a admis apelul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, în contradictoriu cu intimatul - pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și cu intimatul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice. A schimbat, în parte, sentința în sensul că a admis, în parte, acțiunea. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Transporturilor la plata sumei de 9.614.236 RON reprezentând dobânda legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată către reclamantă. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Transporturilor la plata sumei de 99.747,36 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă. A păstrat restul dispozițiilor sentinței privind respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor interese și respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. L-a obligat pe intimatul - pârât Ministerul Transporturilor la plata sumei de 16.464 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către apelanta - reclamantă.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta și pârâtul. Recurenta - reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivului circumscris pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. A solicitat a se avea în vedere, în raport de prevederile cuprinse la art. 1531 alin. (1) și art. 1535 C. civ., că dobânda legală aferentă primului capăt de cerere reprezintă daune moratorii, sub forma pierderii suferite, calculate de la data scadenței până la 25 noiembrie 2015. Daunele interese aferente celui de-al doilea capăt de cerere au fost solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective și reprezintă daunele moratorii sub forma beneficiului de care recurenta a fost lipsită, subscriindu-se prevederilor art. 1535 C. civ. A susținut astfel că daunele interese solicitate în cel de-al doilea capăt de cerere nu reprezintă, așa cum greșit a reținut instanța de apel, "dobândă la dobândă", ci dobânda pe care intimatul - pârât o datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective. De altfel, recurenta a arătat că perioada de calcul este diferită pentru dobânda aferentă sumei de 9.614.236 RON, aceasta fiind calculată din a 31 zi de la scadența fiecărei facturi și până la plata efectivă a facturilor, iar daunele interese moratorii corespunzătoare celui de-al doilea capăt de cerere au fost solicitate de la data formulării acțiunii și până la data la care dobânda legală aferentă debitului va fi plătită. Recurentul - pârât Ministerul Transporturilor a susținut nelegalitatea deciziei pronunțate în apel prin prisma motivelor circumscrise pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de recurs a arătat că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt privind constatarea obligației de plată a dobânzilor aferente și a persoanei căreia îi incumbă obligația de plată. Recurentul a înțeles a se raporta la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și la poziția doctrinei în materie, față de care a arătat că motivarea este de esența hotărârii, fiind necesară și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situației de fapt și aplicarea legii. Prioritar, a solicitat a se reține de către instanța de recurs că între Ministerul Transporturilor și reclamantă nu a fost încheiat un contract, ci plata s-a făcut pe bază de deconturi centralizatoare întocmite lunar de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A.. Ca atare, recurentul a susținut, raportat la petitul acțiunii, că actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 210/2003 sunt emise în baza unor dispoziții legale. Întrucât dreptul patrimonial nu s-a născut în baza unui contract, în opinia recurentului, nu poate fi reținută natura comercială a obligației corelative. A susținut, totodată, că potrivit dispozițiilor legale incidente, obligația de plată a contravalorii respectivelor servicii reprezintă o obligație asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor, plata făcându-se de la bugetul de stat, prin bugetul recurentului - pârât. Tot în susținerea primului motiv de recurs, pârâtul a arătat că în speță nu putea fi angajată răspunderea contractuală, ci doar cea delictuală, cu referire la art. 1349 C. civ. A arătat astfel că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii instituției și, mai mult chiar, nu a făcut dovada faptei culpabile a Ministerului Transporturilor. A solicitat a se observa că instanța de apel a ignorat adresa din 4 ianuarie 2017, reținând eronat că recurentul - pârât nu a făcut dovada întocmirii documentației necesare și înaintării cererii de deschidere de credite bugetare către Ministerul Finanțelor Publice. Or, după cum rezultă din adresa menționată, motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an în limita bugetului alocat la Cap. 68.01. Față de dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 2 lit. e) și f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 18/2009, recurentul a susținut că Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor reclamantei. A învederat că datoria Ministerului Transporturilor către reclamantă pentru perioada noiembrie 2013- octombrie 2015, rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, a fost achitată la data la care bugetul său a fost creditat în acest scop. În contextul celor de mai sus, în opinia recurentului rezultă că este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, neputând fi ținut responsabil pentru plata dreptului pretins și deci neputând fi angajată răspunderea sa delictuală, neputând fi reținută culpa ministerului pentru neplata respectivelor obligații. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că legislația aplicabilă nu face referire la dobânzi sau penalități. Mai mult, recurentul a susținut că obligația de plată a dobânzilor nu rezultă din convenția părților sau din vreun contract încheiat între acestea, aspect ignorat de instanța de apel, precum și că prin dispozițiile legale incidente nu sunt stabilite în sarcina ministerului termene de plată, astfel încât să se poată vorbi de termene scadente. Cu privire la cuantumul sumei pretins datorate, a precizat că facturile pe care reclamanta le-a invocat în susținerea pretențiilor sale nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia, cu consecință asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea măsurii instanței de apel de obligare la plata sumei de 16.464 RON cheltuieli de judecată în apel. A învederat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, fiind o instituție publică, conform art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 24/2013. Totodată, potrivit art. 2 pct. 27 din Legea nr. 500/2002, sumele alocate din bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat reprezintă fonduri publice, iar în conformitate cu Legea nr. 341/2004 și art. 37 alin. (8) din Normele metodologice date în aplicarea acesteia, achitarea contravalorii biletelor de călătorie pe calea ferată se face de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de recurenta - reclamantă s-a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca neîntemeiat. Raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a invocat nulitatea recursului declarat de Ministerul Transporturilor, solicitând a se observa că motivarea acestuia presupune crearea unui raționament juridic, care, pe baza probatoriului, să facă dovada deplină a "motivelor contradictorii reținute de instanță sau străine de natura pricinii" sau "încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material". Or, analizând criticile formulate, în opinia recurentei-reclamante, recurentul-pârât nu a indicat niciun motiv contradictoriu sau străin de natura pricinii reținut de instanța de apel, ceea ce se pretinde fiind o rejudecare a apelului, prin reiterarea susținerilor în fața primelor instanțe referitoare la inexistența unui contract în formă scrisă. Aceeași este situația și în ceea ce privește criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând doar că legislația nu face referire la dobânzi și penalități. Pe fondul criticilor, a solicitat a se observa că sunt formale, practic reluându-se apărările din fazele procesuale anterioare. Pornind de la normele generale de drept, respectiv cele cuprinse la art. 1495 și art. 1720 alin. (1) C. civ., recurenta - reclamantă a susținut că scadența obligației de plată intervine la data primirii facturii. Observând, normele speciale ale art. 8 din Metodologia de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române și ale art. 49 alin. (4) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, a precizat că obligația întocmirii cererii de deschidere bugetară trebuia îndeplinită până la finele lunii în curs, iar în cazul neîndeplinirii acesteia scadența obligației de plată intervenea în prima zi a lunii următoare. Nu în ultimul rând, a făcut trimitere la dispozițiile art. 523 alin. (2) lit. d) și art. 1495 C. civ., iar în ceea ce privește susținerile privind răspunderea contractuală sau delictuală a arătat că instanța de apel nu a făcut nicio trimitere la vreuna dintre aceste instituții. În ceea ce privește culpa ministerului a solicitat a se observa că aceasta a fost dovedită prin chiar înscrisurile depuse la dosar de recurentul - pârât, cu referire la art. 21 alin. (1) și art. 222 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 500/2002. Referitor la cererea privind respingerea măsurii obligării la plata cheltuielilor de judecată, recurenta - reclamantă a solicitat respingerea acesteia raportat la prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul-pârât nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, nedepunând nici răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul, prin care s-a reținut că motivele subsumate de recurentul - pârât pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. ridică o problemă de încadrare întrucât s-a susținut, în esență, că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 14 octombrie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de partea reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., Înalta Curte constată că este nefondat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă a pretins încălcarea dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și ale art. 1535 C. civ. în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată. Anume, partea reclamantă a susținut că dobânda legală în sumă de 9.614.236 RON, solicitată prin primul capăt de cerere și care a fost acordată de instanța de apel, reprezintă daune moratorii pentru pierderile suferite prin întârzierea plății unei creanțe în sumă de 198662504,54 ron, calculate de la data scadenței obligației principale și până la data plății efective, 25 noiembrie 2015. Distinct de acest capăt de cerere, partea reclamantă a arătat că era îndreptățită să primească și daunele interese solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere, evaluate la aceeași sumă, de 9.614.236 RON, întrucât acestea reprezentau daune moratorii sub forma beneficiului de care a fost lipsită prin plata cu întârziere a aceleiași creanțe în sumă de 198662504,54 ron. A susținut că aceste din urmă daune moratorii nu reprezintă, așa cum eronat a reținut instanța de apel, "dobândă la dobândă", întrucât sunt calculate "de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective", adică pentru o altă perioadă de timp decât cea pentru care au fost calculate daunele moratorii solicitate prin primul capăt de cerere. Critica este nefondată. În drept, daunele moratorii sunt daunele interese la care creditorul are dreptul ca urmare a întârzierii debitorului de a executa obligația de a da o sumă de bani la scadență, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de acesta. Potrivit dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât și beneficiul de care acesta este lipsit. Daunele interese moratorii pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor bănești de către debitor sunt reprezentate de dobândă (art. 1535 C. civ.). Dacă părțile nu au convenit altfel, daunele moratorii sunt reprezentate de dobânda prevăzută de lege. Ca principiu, daunele-interese trebuie dovedite, întrucât, potrivit legii, simpla dovadă a neexecutării obligației de către debitor nu îl scutește pe creditor de a proba prejudiciul suferit, adică de a proba existența și cuantumul daunelor-interese pe care le pretinde, cu excepția cazurilor în care legea sau convenția părților prevede altfel (art. 1.537 C. civ.). În cazul dobânzii, creditorul nu este obligat să dovedească prejudiciul suferit, prezumându-se că dobânda acoperă echivalentul lipsei de folosință a sumelor de bani ce îi erau datorate. Condițiile în care pot fi acordate daunele interese moratorii sunt prevăzute de normele de drept arătate, anume: pentru o sumă de bani care nu a fost plătită la scadență, pentru perioada de timp cuprinsă între scadență și momentul plății, respectiv, în cuantumul prevăzut de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (O.G. nr. 13/2011). În raport de conținutul dispozițiilor legale menționate nu este permisă partajarea prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării în cele două componente prevăzute de art. 1531 alin. (2) C. civ.: pierderea efectiv suferită și beneficiul de care a fost lipsit, cu consecința acordării unor dobânzi distincte, care să fie calculate la valoarea creanței principale pentru fiecare dintre aceste componente, pentru perioade de timp diferite, astfel cum se pretinde prin recurs. Dimpotrivă, un atare raționament juridic este contrar normei de drept prevăzute de dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevede expres dreptul creditorului la daune moratorii de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege. În consecință, în mod corect instanța de apel, în interpretarea normei de drept menționate a statuat că aceasta nu poate constitui temei legal pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii solicitate de partea reclamantă prin petitul doi al cererii de chemare în judecată. Așa fiind, constatând caracterul neîntemeiat al criticii de nelegalitate formulate de partea reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, prin care a susținut nelegalitatea deciziei pronunțate în apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătorești atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Analizând memoriul de recurs, se constată că pârâtul nu a dezvoltat critici prin care să demonstreze existența unor lipsuri ale hotărârii recurate de natura celor prevăzute de textul de lege menționat: nemotivarea sau motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei. Invocând că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt privind constatarea obligației de plată a dobânzilor aferente și a persoanei căreia îi incumbă obligația de plată, pârâtul a susținut că în cauză nu s-a probat încheierea unui contract între părți, caz în care nu se putea reține în sarcina sa neîndeplinirea unei obligații cu caracter comercial. Apoi, pârâtul a reiterat apărările formulate la judecata în fond a pricinii susținând că acestea impun concluzia potrivit căreia obligația de plată a contravalorii permiselor de călătorie pe căile ferate române emise în mod gratuit reprezintă o obligație asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor și că plata creanței principale cuvenite părții reclamante trebuia realizată de la bugetul de stat, care este administrat de Ministerul Finanțelor. În atare condiții, pârâtul a susținut că nu-i putea fi imputată întârzierea în efectuarea plății, concluzie ce se impunea a fi reținută de instanța de apel și în raport de mențiunile adresei nr. x/04.01.2017, potrivit cărora motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen a fost determinat de împrejurarea că pârâtul avea obligația de a se încadra cu cheltuielile, în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01. În raport de aceste aspecte de fapt, care au fost, în opinia pârâtului, greșit evaluate de instanța de apel, dar care pun în evidență lipsa unei fapte ilicite și lipsa vinovăției sale în legătură cu pretențiile formulate de partea reclamantă, pârâtul a susținut că nu putea fi angajată, în condițiile art. 1349 C. civ., răspunderea sa delictuală. Înalta Curte, observând că pârâtul, prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, urmărește o reapreciere de către instanța de recurs a acelorași probatorii administrate la judecata în fond a cauzei, fără vreo obiecțiune în ceea ce privește legalitatea administrării acestora, în scopul reevaluării situației de fapt reținute de instanța de apel, urmează a constata că acestea nu se încadrează în categoria criticilor care pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Pentru a fi incident motivul de recurs menționat, criticile relative la nemotivare trebuie să se verifice în considerentele de fapt și de drept ale hotărârii recurate, astfel cum aceste considerente au fost statuate de instanța de apel și se regăsesc expuse în conținutul hotărârii recurate, și nu pe alte aspecte de fapt care s-ar impune, în opinia părții recurente, în urma reevaluării de către instanța de recurs a probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei. Prin criticile enunțate, în realitate, pârâtul pune în discuție temeinicia hotărârii recurate și nu legalitatea acesteia. Astfel de critici, de netemeinicie, nu pot fi însă primite și examinate de instanța de recurs, dat fiind că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd explicit că recursul urmărește să supună instanței competente doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pârâtul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestei norme de drept. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a pretins că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care se impune casarea în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că obligarea sa la plata de dobânzi de către instanța de apel este nelegală în condițiile în care legislația aplicabilă nu face referire la dobânzi sau penalități. În dezvoltarea criticii, pârâtul a reiterat faptul că obligația de plată a dobânzilor nu putea fi reținută cât timp nu rezultă din convenția părților, precum și faptul că nu există dispoziții legale prin care să se stabilească în sarcina ministerului termene de plată pentru obligațiile bănești datorate, astfel încât să se poată vorbi de termene scadente. Critica este nefondată. Contrar celor invocate de pârât, C. civ., act normativ care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil (art. 2) și care este de aplicare generală (art. 3), inclusiv autorităților administrației publice centrale sau locale, reglementează condițiile de acordare a daunelor moratorii prin dispozițiile art. 1535, cu denumirea marginală: Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești. De altminteri, considerentele instanței de apel au evocat explicit ca temei juridic al obligației de plată a daunelor moratorii dispozițiile legale menționate, potrivit cărora: În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Nici argumentul potrivit căruia instanța de apel nu putea dispune obligarea pârâtului la plata de dobânzi dată fiind lipsa unui contract valabil încheiat cu partea reclamantă și a unui termen de executare a obligațiilor, nu poate fi primit. Potrivit considerentelor hotărârii, instanța de apel a reținut ca izvor al obligației de plată a creanței datorate de pârât legea, anume, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 210 din 16 mai 2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române și nu răspunderea contractuală, cum eronat se invocă prin recurs. Potrivit dispozițiilor legale menționate, contravaloarea permiselor de călătorie pe căile ferate române emise în mod gratuit se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, sens în care a fost întocmită Metodologia de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române. Instanța de apel a reținut că, potrivit normelor statuate prin metodologia de decontare, partea reclamantă avea obligația de a transmite pârâtului deconturile generale până la data de 20 a aceleiași luni și că pârâtului îi revenea obligația de a întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite, potrivit dispozițiilor art. 4 și art. 9 alin. (4) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, până la finele lunii în curs, caz în care scadența obligației de plată intervenea în prima zi a lunii următoare. Cum partea reclamantă a pretins că plata sumelor s-a realizat de pârât cu întârziere, instanța de apel a verificat și statuat, rezultat al evaluării probatoriilor administrate de părți, că întârzierea îi este imputabilă pârâtului, întrucât acesta nu a probat efectuarea unor demersuri legale și în timp util în scopul obținerii de la Ministerul Finanțelor a sumelor de bani cuvenite părții reclamante. În aceste condiții, apreciind că fapta pârâtului este o faptă ilicită extracontractuală, instanța de apel a reținut că pârâtul se afla de drept în întârziere, în raport de dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., în ceea ce privește facturile acceptate la plată. Așa fiind, critica formulată de pârât se dovedește a fi neîntemeiată, cât timp nu se fundamentează și nu combate constatările instanței de apel potrivit cărora partea reclamantă nu a obținut îndeplinirea integrală, exactă și în timp util a obligației datorate de pârât în temeiul legii (și nu a contractului) și pentru care acesta era de drept pus în întârziere (nu prin ajungerea la un termen de executare). Neîntemeiată se dovedește a fi și critica potrivit căreia facturile pe care reclamanta le-a emis pentru decontarea contravalorii călătoriilor gratuite în interes de serviciu și în interes personal efectuate pe căile ferate române de beneficiarii acestora nu erau apte să facă dovada existenței și a întinderii creanței principale, chestiune ce se impunea a fi verificată, dat fiind că influențează cuantumul și modul de calcul al dobânzii legale pretinse de partea reclamantă. Concluzia se impune deoarece pârâtul nu a indicat care sunt argumentele de nelegalitate pentru care se impunea înlăturarea din cadrul probatoriului a facturilor în valoare totală de 198.662.504,54 RON, reprezentând creanța principală, facturi care au fost recunoscute la plată și achitate de pârât. De altminteri, este de observat că instanța de apel a reținut că pârâtul nu a contestat creanța principală din punct de vedere al existenței sale, ci a dispus plata acesteia însă cu întârziere, aceasta fiind cauza cererii de chemare din procesul pendinte, prin care partea reclamantă a pretins obligarea pârâtului la plata de dobânzi penalizatoare. În ceea ce privește cuantumul dobânzilor, considerentele hotărârii recurate evidențiază faptul că a fost stabilit prin expertiză contabilă, fără ca legalitatea administrării acestui mijloc de probă să fi fost contestată. Așa fiind, constatând caracterul neîntemeiat al criticilor prin care pârâtul a pretins aplicarea greșită a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind incidente raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte, urmează a le respinge, ca nefondate. Soluția se impune și în ceea ce privește solicitarea pârâtului de înlăturare din sarcina sa a obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.464 RON, dispusă de instanța de apel. Suma reprezintă taxele judiciare de timbru achitate conform ordinului de plată nr. x/4.04.2018, în cuantum de 4.988 RON, ordinului de plată nr. x/9.03.2018, în cuantum de 4.988 RON, ordinului de plată nr. x/1.03.2018 în cuantum de 4.988 RON și onorariul de expert în cuantum de 1.500 RON, achitat conform ordinului de plată nr. x/9.11.2018. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă de instanța de apel în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Prin critica formulată prin recurs, pârâtul pretinde că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, dat fiind că este o instituție publică, conform art. 1 din H.G. nr. 24/2013 și că, potrivit art. 2 pct. 27 din Legea nr. 500/2002 iar sumele alocate din bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat reprezintă fonduri publice, categorie în care se încadrează, în conformitate cu Legea nr. 341/2004 și art. 37 alin. (8) din Normele metodologice date în aplicarea acesteia, și sumele achitate pentru contravaloarea biletelor de călătorie pe calea ferată. Ignorarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată și trimiterile generice la diverse dispoziții legale, fără dezvoltarea unor argumente care să pună în discuție încălcarea vreunei norme de drept, demonstrează netemeinicia și a acestei critici. Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,