ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2019

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 01.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. a chemat în judecata pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând obligarea acestuia la plata: sumei de 2.660.449,12 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2013 - septembrie 2015, în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările și completările ulterioare, calculată de la data scadentei până la de 25.11.2015; daune-interese conform art. 1535 din C. civ. de la data introducerii cererii pana la plata integrala a sumei de 2.660,449,12 RON.

Ministerul Transporturilor a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plata pretinsa își are izvorul în prevederile Legii nr. 147/2000, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice fiind fundamentata pe dispozițiile art. 32 din Anexa la H.G. nr. 2403/2004 coroborate cu dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 și cele ale art. 2 lit. e) și f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, coroborate cu cele ale art. 72 C. proc. civ. Aceste dispoziții legale vizează angajarea răspunderii ministerului în calitatea sa de ordonator principal de credite numai în limita creditelor bugetare repartizate și aprobata numai în acele situații în care, având alocată suma cu această destinație de la bugetul de stat, în mod culpabil nu a virat această sumă reclamantei.

Prin Sentința civilă nr. 155 din 19 ianuarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecata formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a obligat paratul la plata sumei de 2.660.449,12 RON reprezentând dobânda legala și a respins în rest cererea, a obligat paratul la plata sumei de 30.209,49 RON cheltuieli de judecata reprezentând taxa judiciara de timbru către reclamanta, a respins cererea de chemare în garanție formulata de paratul Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiata.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." S.A. și pârâta Ministerul Transporturilor.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2.191A din 29 noiembrie 2017 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." S.A. și Ministerul Transporturilor, împotriva Sentinței civile nr. 155 din 19.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.191A din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. cât și pârâtul ministerul transporturilor.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-reclamante Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident în cauză, deoarece vizează aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează prevederile art. 1530 - 1535 C. civ.

Dobânda legală aferentă primului capăt de cerere în cuantum de 2.660.449,12 RON, reprezintă daune moratorii, sub forma pierderii suferite, calculate de la data scadenței facturilor de debit și până la data achitării acestora.

Daunele interese aferente celui de al doilea capăt au fost solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective și reprezintă daunele moratorii sub forma beneficiului nerealizat, subscriindu-se dispozițiilor art. 1535 C. civ.

În consecință, arată recurenta-reclamantă acestea nu reprezintă dobândă la dobândă, așa cum instanța de apel a interpretat normele de drept material invocate.

În ce privește reținerea instanței de apel cu privire la prevederile art. 478 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 98 alin. (2) coroborat, cu prevederile art. 1026 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii nu trebuie să fie determinate la data introducerii acțiunii, ci trebuie indicată numai metoda de calcul a acestora.

Recurenta-reclamantă în sprijinul acestor afirmații, redă și conținutul dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentului-pârât Ministerul Transporturilor și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurată, cu consecința respingerii acțiunii în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. În situația în care se va respinge recursul, solicită admiterea cererii de chemare în garanție.

Sub un prim aspect, criticile recurentului-pârât vizează respingerea excepției de necompetență materială a Tribunalului București în soluționarea litigiului și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că pricina a fost în mod corect soluționată în primă instanță de Tribunalul București, deși au fost invocate dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la calitatea de organ al administrației publice centrale a ministerului, care atrage competența Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Se mai susține că în mod greșit a fost respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii, deși datorită naturii litigiului care își are izvorul în lege este inadmisibilă acțiunea prin care Ministerul Transporturilor să fie obligat la plata de dobânzi datorate pentru plata cu întârziere a deconturilor, deoarece îndeplinirea acestei obligații este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume.

În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că fundamentarea acestei soluții este contradictorie.

Deși se reține existența unor raporturi de natură bugetară generate de Legea nr. 500/2002, în mod contradictoriu se concluzionează că aceste raporturi nu pot genera în sarcina pârâtei o obligație de garanție sau de despăgubire față de un alt ordonator de credite.

Instanța de apel nu a analizat argumentele și nu a înțeles modul în care se finanțează aceste facilități acordate pensionarilor și rolul Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, se arată că rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a aproba deschiderile de credite bugetare la solicitarea Ministerului Transporturilor. Între Ministerul Finanțelor Publice și cel al Transporturilor există raporturi juridice de natură bugetară, obligația de plată fiind condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume.

În consecință, Ministerul Finanțelor Publice deține calitatea de finanțator al pretențiilor deduse judecății și legitimare procesuală în litigiul dedus judecății, fiind instituția abilitată de lege să indisponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care acestea vor fi admise.

În temeiul Legii nr. 500/2002 între Ministerul Finanțelor Publice și ordonatorul principal de credite se naște un raport juridic bugetar, având ca obiect o obligație legală de garantare a plății sumelor stabilite prin titlurile executorii, iar în situația respingerii cererii de chemare în garanție, hotărârea nu poate fi adusă la îndeplinire, pentru lipsa fondurilor.

Se mai arată că instanța de apel se află în eroare atât cu privire la procedura bugetară cât și cu privire la responsabilitățile ce revin Ministerului Transporturilor și al Finanțelor Publice, pentru simplul motiv că Ministerul Finanțelor nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul Cap 68.01 la nivelul trimestrului și al lunii, chiar dacă deconturile depuse de societățile de transport călători sunt corect întocmite și îndeplinesc condițiile solicitării de credite, deoarece procedura de aprobare impune existența vizelor Control Financiar Preventiv propriu și Control Financiar Preventiv delegat de la Ministerul Finanțelor Publice.

Cu alte cuvinte, dacă nu există sume disponibile, nu se poate efectua solicitarea de credite.

Prin actele depuse la dosar, recurentul-pârât arată că a solicitat la Ministerul Finanțelor Publice cu ocazia rectificărilor bugetare, suplimentarea prevederilor bugetare aprobate la capitolul 68.01.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere argumentele prezentate în susținerea cererii de chemare în garanție.

În esență, se susține că obligația de plată a subvențiilor este o obligație asumată de Statul Român iar nu de Ministerul Transporturilor, iar faptul că aceste sume de bani se achită de la bugetul de stat prin minister, nu conferă acestuia calitatea de debitor al acestei obligații, ci doar calitatea de intermediar, izvorul obligației de plată putând fi și legea, nu numai contractul.

De asemenea, pârâtul susține că este greșită și reținerea privind culpa prezumată a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că viza controlului delegat al Ministerului în vederea deschiderii creditelor bugetare nu se poate face decât dacă sunt alocate sume de la bugetul de stat.

Cu privire la modul de calcul al dobânzii detaliat pentru perioada octombrie 2013 - septembrie 2015, instanța de apel nu a dispus cu privire la această solicitare. De asemenea, legislația specială care reglementează raporturile juridice încheiate între Ministerul Transporturilor și reclamantă nu prevede obligația de plată a unei dobânzi sau a altor penalități. În aceste condiții, invocarea de către instanță a dispozițiilor Legii nr. 72/2013 și O.G. nr. 13/2011 este total eronată.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 04 iulie 2018, completul de filtru a apreciat recursurile declarate admisibile în principiu și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestora.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursurile sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul soluției pronunțată în ceea ce privește excepția de necompetență materială a Tribunalului București și excepția inadmisibilității acțiunii.

Înalta Curte, constată că excepțiile sunt nefondate având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei ceea ce face ca natura litigiului să fie una comercială, nesupusă dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretențiile solicitate de reclamantă care derivă din Legea nr. 147/2000 respectiv Normele Metodologice anexe la H.G. nr. 2.403/2004.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. reclamanta este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și "are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători și în consecința îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) C. civ., conform cărora "sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere".

Raportat la prevederile art. 3 alin. (1) C. civ., legea civilă se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.

Reclamanta nu are calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, întrucât prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ stipulează expres ca se supun prevederilor acesteia raporturile juridice care vizează actele administrative, ori prin acțiunea formulată reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoașterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat.

Obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale în sumă de 2.660.449,12 RON, calculată pentru neplata la termen a contravalorii legitimațiilor de călătorie eliberate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada 2013 - 2015 și la plata daunelor-interese conform art. 1535 C. civ.

Cum pretențiile deduse judecății nu sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004, Curtea a reținut în mod corect că excepția privind necompetența materială este nefondată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității se reține că aceasta în mod corect a fost apreciată neîntemeiată, întrucât argumentele reprezintă veritabile apărări de fond, care au fost examinate o dată cu fondul apelului.

Un alt aspect criticat de recurentul-pârât este respingerea cererii de chemare în garanție, prin menținerea soluției pronunțată de către instanța de fond.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice pentru a solicita obligarea acestuia la creditarea bugetului Ministerul Transporturilor cu sumele necesare pentru onorarea pretențiilor deduse judecății prin cererea principală.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Norma Metodologică anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea de facilități familiilor de pensionari "diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferata cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a și suma încasata de la pensionari se suporta din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice".

Procedura de recuperare a diferențelor de tarif a fost urmată de reclamantă prin întocmirea deconturilor cu respectarea prevederilor art. 29 din Norma Metodologică potrivit cărora "operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare pe care le va transmite Direcției generale economice și buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, o singura dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată".

Potrivit art. 31 "după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Direcția generală economica și buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente".

Avându-se în vedere faptul că A. S.A. a respectat prevederile legale sus amintite, a efectuat transportul pe calea ferată pentru beneficiarii Legii nr. 147/2000, a întocmit deconturile și a emis facturile în vederea achitării diferențelor de tarif către Ministerul Transporturilor, facturi achitate cu întârziere de către pârât, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor legale în vederea alocării fondurilor bugetare de către Ministerul Finanțelor Publice, prejudiciul pe care l-a înregistrat reclamanta este creat de culpa exclusivă a recurentului-pârât.

În conformitate cu Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și a legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite își elaborează propriile bugete pe care le transmit Ministerului Finanțelor Publice în vederea centralizării și a constituirii bugetului general consolidat.

Drept urmare, prevederea în bugetul Ministerul Transporturilor a sumelor necesare pentru decontarea facilităților de transport acordate pensionarilor conform Legii nr. 147/2000 este o obligație ce aparține chiar Ministerului Transporturilor, iar această obligație este independentă de orice conduită a Ministerului Finanțelor Publice.

Cum între cele două ministere, părți în cererea de chemare în garanție, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina Ministerului Finanțelor Publice o obligație de garanție sau de despăgubire față de un alt ordonator principal de credite, cererea de chemare în garanție în mod legal a fost respinsă de către primă instanță, soluție menținută în apel.

Un alt aspect pe care înțelege să îl critice recurenta este acela că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept, apreciind în mod greșit a fi incidente dispozițiile art. 1516, art. 1523 și art. 1535 C. civ.

Înalta Curte constată că potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, republicată, precum și a Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2.065 din 09 noiembrie 2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 112/1999, Ministerul Finanțelor Publice nu are competențe în derularea procedurii de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999, recurentul pârât Ministerul Transporturilor, fiind cel care suportă contravaloarea acestora din bugetul propriu.

Potrivit Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2.065 din 09.11.2004, Ministerul Transporturilor efectuează plățile către Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. în baza deconturilor întocmite conform situațiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători.

Prin urmare, având în vedere că dispozițiile legale invocate instituie obligația instituției publice menționate mai sus de achitare efectivă a facturilor emise de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A., se apreciază că susținerea recurentului - pârât în sensul că Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei - reclamante care nu poate fi ținut responsabil pentru plata cu întârziere a dreptului pretins, nu este întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerului Transportului este nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A., Înalta Curte reține următoarele:

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel în raport de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1530 - 1535 C. civ.

În esență, recurenta-reclamantă solicită în temeiul art. 1535 C. civ., sumele calculate ca daune interese sub formă de dobândă legală cumulat cu dobânda calculată asupra acestor sume.

Art. 1516 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obține îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar conform art. 1535 C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până în momentul plății, în cuantumul prevăzut de lege. Raportat la prevederile art. 1523 alin. (1) lit. d) C. civ., Ministerul Transportului este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de decontare a facilităților la serviciul de transport pe calea ferată, acordate beneficiarilor Legii nr. 210/2003.

Susținerea recurentei-reclamante că acest temei justifică și cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii la dobândă este nefondată, întrucât art. 1535 alin. (1) C. civ. fundamentează soluția de admitere a primului capăt de cerere, dar nu constituie temei pentru admiterea celui de al doilea capăt al cererii.

Înalta Curte apreciază că noțiunea de dobândă poate avea două sensuri: prima de dobândă remuneratorie, având natura de fructe civile, cu titlu de preț al capitalului împrumutat, iar a doua, având natura juridică a daunelor interese moratorii cu titlu sancționator, în caz de executare cu întârziere a obligației bănești. Acest ultim sens este aplicabil speței, reclamanta pretinzând dobânda legală pentru sumele care i se datorau cu titlu de penalități de întârziere ca urmare a achitării cu întârziere a sumelor datorate.

Referitor la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, invocate de către reclamantă, Înalta Curte arată că penalitățile, fiind dobânzi moratorii, pot fi purtătoare de dobânzi numai în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, ipoteză care nu este incidentă în speță.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. și de recurentul-pârât ministerul transporturilor împotriva Deciziei civile nr. 2.191 A din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. și de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor împotriva Deciziei civile nr. 2.191 A din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED