ÎCCJ, decizie (scj.ro #187035)

Acțiune în răspundere civilă contractuală. Calculul termenului stabilit pe zile în privința scadenței obligației de plată. Incidența dispozițiilor art. 2553 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă. Calculul termenelor

Index alfabetic: acțiune în pretenții

penalități de întârziere

contract de acces pe infrastructura feroviară

calculul termenelor procedurale

cerere de chemare în garanție

C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1530,

art. 1533, art. 1535 alin. (1), art. 1548, art. 2551, art. 2553 alin. (1), art. 2554

Legea nr. 72/2013, art. 3 alin. (1), alin. (3)

H.G. nr. 231/2016

C. proc. civ., art. 483 alin. (3)

În conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează  potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”.

Dispozițiile art. 2551 din Codul civil exclud orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcție de natura și izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III - Calculul termenelor, din Cartea a VI a Codului civil, se aplică și termenelor de scadență convenite printr-un contract civil.

În aplicarea principiului libertății de a contracta, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Potrivit dispozițiilor art. 2553 alin. (1) C. civ., când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.

Faptul că părțile contractante au prevăzut că la calculul termenelor se vor avea în vedere zilele calendaristice nu semnifică

excluderea de la aplicare a prevederilor art. 2553

alin. (1)

C. civ. întrucât s

tabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Astfel, termenul de plată prevăzut în contractul încheiat de părți, calculat în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, s-a făcut cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1677 din 14 septembrie 2021

Notă

: În același sens sunt și Decizia nr. 1056 din 21 aprilie 2021, Decizia nr. 1876 din 28 septembrie 2021.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 14, art. 1164, art. 1170, art. 1270,  art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530-1535 C. civ., art. 192 și art. 194 C. proc. civ. și prevederile Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.

La 28 noiembrie 2017 societatea pârâtă a formulat cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și Autorității pentru Reformă Feroviară, în temeiul art. 72-74 C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.301.371,64 lei, în situația admiterii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, Ministerul Transporturilor a depus la data de 02 februarie 2018 cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și Autorității pentru Reformă Feroviară, în temeiul art. 72 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 319 din 06 februarie 2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ, care, la rândul său, prin sentința civilă nr. 2391 din 23 mai 2018, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 3152 din 04 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 15 noiembrie 2018, sub același număr, iar la termenul de judecată din 08 ianuarie 2019 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și Autorității pentru Reformă Feroviară, formulată de societatea pârâtă.

La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2019, instanța a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulate de Ministerul Transporturilor și a respins excepțiile tardivității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă și lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Reformă Feroviară.

Prin sentința civilă nr. 1023 din data de 17 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca nefondată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca rămasă fără obiect, s-a anulat cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Transporturilor și s-au respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași hotărâri, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a declarat apel provocat în cuprinsul întâmpinării, prin care a solicitat ca, în situația admiterii apelului principal, să fie admisă cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării, în solidar, a intimaților-chemați în garanție Ministerul Transporturilor și Autoritatea pentru Reformă Feroviară, la plata sumei la care ar putea fi obligată în situația admiterii, în tot sau în parte, a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 84A din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2/2019, s-a admis apelul principal formulat de reclamantă, s-a respins apelul provocat formulat de pârâtă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.268.374,26 lei, reprezentând penalitățile pentru facturile menționate în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.288,74 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca neîntemeiată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.144,37 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată pentru apelul principal și a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă, prin apelul provocat, ca neîntemeiată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1530, art. 1548 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut modalitatea de calcul al termenului de plată reglementată de dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., întrucât părțile au derogat de la aceste dispoziții potrivit clauzelor prevăzute la art. 5.2 coroborate cu art. 5.4 și 5.5 din contractele de acces pe infrastructura feroviară nr. 1 din 2015 și nr. 7 din 2017.

În acest sens, recurenta-reclamantă a menționat că părțile au stabilit că termenele de primire și de scadență sunt calendaristice, intenția acestora fiind de a se lua în calcul atât ziua în care începe să curgă termenul, cât și ziua când acesta se împlinește.

Prin urmare, susține recurenta-reclamantă că prin hotărârea atacată a fost încălcată voința părților exprimată  în clauzele contractuale asumate, dispozițiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nefiind aplicabile în raporturile dintre părți decurgând din contractele de acces pe infrastructura feroviară sub aspectul modului de calcul al termenului de scadență al facturilor fiscale.

Potrivit recurentei-reclamante, dispozițiile art. 2553 alin. (l) C. civ. reglementează doar modalitatea de calcul al termenelor de prescripție extinctivă sau de decădere, legale sau convenționale, acestea nefiind aplicabile în cauză întrucât părțile, de comun acord, au stabilit în convențiile menționate că scadența debitelor se calculează pe zile calendaristice, nu pe cele libere prevăzute de Codul civil.

Recurenta-reclamantă susține că dispozițiile art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ. nu sunt incidente în cauză întrucât între părți au fost încheiate în mod valabil contractele menționate, iar prevederile acestora au putere de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Prin clauza de la art. 5.6 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 07.12.2017 recurenta-reclamantă consideră că părțile au prevăzut o clauză penală, reglementată de art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligațiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalități de întârziere pentru depășirea termenului de plată al facturilor,  începând cu „

prima zi după expirarea termenului de plată

”.

Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 1268 C. civ., susținând că voința părților potrivit naturii și obiectului contractelor a fost clară, de stabilire a unor termene de scadență care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi decalată în situația în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

În acest sens, în temeiul art. 1272 C. civ., recurenta-reclamantă a relevat uzanța dintre părți din anii anteriori, în care dispozițiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nu au fost aplicate, recurenta-pârâtă fiind de acord cu modalitatea de calcul al termenelor de plată pe zile calendaristice.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că termenul de scadență se identifică cu data la care suma datorată trebuie să existe în contul creditorului, întrucât din acest moment obligația devine exigibilă și se calculează penalitățile de întârziere, invocând în acest sens dispozițiile art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (l) și (2) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, care transpun în legislația națională prevederile Directivei 2011/7/CE privind combaterea întârzierii la plată în tranzacțiile comerciale.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că modalitatea de calcul al penalităților de întârziere în conformitate cu art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ. este neîntemeiată, aceasta urmând a se realiza potrivit clauzelor contractelor nr. 1/2015 și nr. 7/2017.

Raportat la prevederile art. 1533 C. civ., recurenta-pârâtă, în ceea ce privește prejudiciile ,,

pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului

” a susținut că intimatul - chemat în garanție Ministerul Transporturilor putea prevedea, la momentul încheierii contractului, prejudiciile pe care le produce neplata la termen a subvenției, având în vedere prevederile art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (1), (11) și (12)  din H.G. nr. 21/2015. Potrivit dispozițiilor menționate, chematul în garanție, în calitate de autoritate de stat în domeniul transporturilor, este chiar emitentul normelor care reglementează domeniul feroviar și, implicit, are obligația legală de a cunoaște toate actele normative care reglementează sau care au incidență în acest domeniu, inclusiv cele care reglementează activitățile pârâtei.

Cu privire la reglementarea și publicitatea obligațiilor de plată, recurenta-pârâtă a relevat că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 581/1998, art. 5 alin. (4), art. 5 alin. (8), art. 38 și 39 din O.U.G. nr. 12/1998 și Regulamentul CE nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători, s-a încheiat cu Ministerul Transporturilor contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin H.G. nr. 231/2016.

Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit art. 14

1

din H.G. nr. 2408/2004 și art. 3 din Contractul de servicii publice încheiat între chematul în garanție Ministerul Transporturilor și aceasta, a întreprins demersuri pentru alocarea lunară a compensației, însă, aceasta a fost achitată cu întârziere, respectiv la data de 19.05.2017.

Recurenta-pârâtă învederează că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească existența contractului și faptul că obligația corelativă a dreptului său nu a fost executată, pentru a se antrena răspunderea.

Potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat obligația asumată de intimatul - chemat în garanție Ministerul Transporturilor, de a achita lunar compensația necesară pentru îndeplinirea transportului feroviar public de călători, asumată prin art. 4.1 din Contractul de servicii publice.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că Ministerul Transporturilor putea să prevadă la momentul încheierii contractului efectul acordării cu întârziere a compensației, respectiv penalitățile generate de neplata la termen a compensației, deoarece cunoștea că recurenta-pârâta achită contravaloarea acesteia în baza unui contract civil supus prevederilor legale în materie și care cuprinde o clauza penală.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, fiind un profesionist, relațiile contractuale pe care le are cu terții se supun normelor generale de drept, ale Codului Civil, inclusiv celor care fac obiectul art. 1270, art. 1530, art. 1533 si art. 1535 C. civ.

Așadar, a susținut recurenta-pârâtă, faptul că intimatul - chemat în garanție nu poate fi privit ca simplu terț față de obligațiile de plată ce izvorăsc din contractul de acces pe infrastructură, încheiat între recurente, atâta timp cât aceasta este autoritatea de stat care reglementează activitatea feroviară, care alocă compensațiile bugetare și care are obligația expresă stabilită prin normele invocate.

Având în vedere că recurentele sunt societăți, devine evident faptul că neplata la termen a compensației de către intimatul-chemat în garanție atrage întârzieri la plată în raporturile obligaționale în care recurenta-pârâta are calitatea de debitor și implicit achitarea de daune față de aceasta.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că aceasta nu a dovedit lipsa fondurilor pentru efectuarea plăților întrucât costul transportului feroviar este limitat prin acte normative, fiind obligată să se încadreze ,,

în cota de profit de maxim 3% pentru activitatea de transport feroviar de călători

”, sub costul real al serviciilor prestate.

În consecință, susține recurenta-pârâtă că este evident faptul că nu există niciun temei pentru a prezuma existența unor fonduri suplimentare din care recurenta-pârâtă să poată plăti obligațiile neonorate de intimatul-chemat în garanție.

De asemenea, la 7 septembrie 2020, recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât criticile invocate nu se subscriu motivului de casare invocat și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat.

La 14 septembrie 2020, intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

La 21 septembrie 2020, intimata-chemată în garanție Autoritatea pentru Reformă Feroviară a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa și a solicitat, în esență, respingerea recursului.

La 6 octombrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cu consecința admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

La 9 octombrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant și de intimații-chemați în garanție, ca neîntemeiate și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul al penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților care au derogat de la aceste dispoziții și au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor  art. 1266, art. 1268, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1272, art. 1530, art. 1535 și art. 1548 C. civ.

Analizând critica recurentei, din această perspectivă, Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „

durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează  potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”,

pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale, se aplică regulile stabilite de Titlul III „

Calculul termenelor

”, din Cartea a VI-a Cod civil.

Prin urmare, modalitatea de calcul al termenelor stabilite în Titlul III din Cartea a VI-a Cod civil se aplică și contractelor de acces nr. 1 din 30.12.2015 și nr. 7 din 07.12.2017.

Astfel, în ce privește termenul stabilit pe zile

,

legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv „

când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului

”.

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (

dies a quo

), nici ziua când acesta se sfârșește (

dies ad quem

).

În cauză, instanța de apel în mod corect a reținut în aplicarea principiului libertății de a contracta că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

În consecință, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că părțile au exclus aplicabilitatea prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ. prin clauza contractuală care prevede că se vor avea în vedere zilele calendaristice.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

În egală măsură, Înalta Curte constată că cele două contracte de acces pe infrastructura feroviară au fost încheiate între profesioniști și au fost semnate de conducătorii direcțiilor juridice ale ambelor părți, astfel că părțile au cunoscut semnificația juridică a termenilor folosiți, respectiv faptul că noțiunea de „

zile calendaristice

” semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe „

zile libere”

.

Astfel, termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante în sensul că prevederile art. 2551 - 2556 C. civ. ar reglementa numai modalitatea de calcul al termenelor de prescripție și de decădere.

Cartea a VI-a din Codul civil cuprinde trei titluri, ultimul dintre acestea fiind consacrat calculului termenelor, regimul juridic al prescripției extinctive și al decăderii fiind reglementat de primele două titluri.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, în condițiile în care reglementările sunt cuprinse în titluri diferite, nu există nicio rațiune pentru a se considera că legiuitorul a limitat aplicarea modalității de calcul (stabilită în Titlul III numai pentru termenele de prescripție și de decădere), lăsând nelegiferată modalitatea de calcul al termenelor legale sau convenționale aplicabile în raporturile juridice de drept civil.

Dimpotrivă, art. 2551 C. civ. exclude, așa cum s-a menționat mai sus, orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcție de natura și izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III se aplică și termenelor de scadență convenite printr-un contract civil.

Critica recurentei-reclamante privind modalitatea diferită de calcul al penalităților pentru anii anterior 2014, 2015, 2016 față de cea reținută de instanța de apel nu poate fi primită, întrucât uzanța, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, și se aplică numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale.

Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 72/2013 nu prezintă relevanță pentru modalitatea de calcul al termenelor, întrucât acestea nu derogă de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., ci stabilesc faptul că daunele moratorii sunt datorate de la scadență, care urmează a se determina prin aplicarea termenelor stabilite de contract sau de lege, calculate conform Titlului III din Cartea a VI-a Cod civil.

În consecință, instanța de apel a reținut în mod just faptul că termenul de plată este calculat pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese prin contractul încheiat între părți, astfel încât cuantumul penalităților datorate este în cuantum de 1.268.374,26 lei.

Recursul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători ,,C.F.R. Călători” S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esență, respingerea în mod greșit a cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.

Raporturile juridice dintre recurenta-pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. - Călători” S.A. și intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor sunt reglementate de Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231/2016. Prin clauza cuprinsă la art. 4 alin. (1) din contract, intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor și-a asumat obligația de a aloca lunar sumele compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, în condițiile legii.

Din conținutul Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231 din 2016 și din actele normative care au reglementat acordarea compensației, nu rezultă nicio clauză penală prin care să fie reglementat cuantumul daunelor-interese moratorii pentru plata cu întârziere a compensației de către autoritatea competentă.

Înalta Curte constată că, în mod just, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1270, art. 1530, art. 1533 și art. 1535 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale a intimaților-chemați în garanție, sub forma reparării prejudiciului suferit de recurenta-pârâtă constând în penalitățile de întârziere pe care este obligată să le plătească recurentei-reclamante, conform facturilor menționate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în mod corect, s-a argumentat prin decizia recurată că și în situația în care s-ar putea reține o culpă în plata sumelor compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, prin încălcarea de către intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor a obligației prevăzute la art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, nu este îndeplinită condiția privind previzibilitatea prejudiciului prevăzută la art. 1533 C. civ., contrar susținerilor recurentei-pârâte.

Se constată că deși chematul în garanție Ministerul Transporturilor este autoritatea statului cu competență în emiterea normelor care reglementează domeniul feroviar și are obligația legală de a le cunoaște, totuși acesta este terț față de raporturile contractuale existente între reclamantă și pârâtă, respectiv contractele de acces nr. 1 din 30.12.2015 și nr. 7 din 07.12.2017, neavând cunoștință de clauza penală stipulată de cele două părți, la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.

Prin urmare, prejudiciul ce se solicită a fi reparat nu are caracter previzibil, întrucât intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor nu putea să prevadă faptul că neexecutarea la scadență a obligației de plată a compensației datorate recurentei-pârâte va genera în sarcina acesteia plata unor penalități de întârziere, în cuantumul solicitat de recurenta-reclamantă.

Criticile recurentei-pârâte privind calitatea de profesionist a recurentelor și consecințele pe care, în calitate de autoritate reglementatoare, intimatul-chemat în garanție le cunoștea prin neonorarea la termen a obligației de plată a compensațiilor sunt nefondate, întrucât Ministerului Transporturilor, în calitate de terț față de raporturile contractuale dintre recurente, nu-i era opozabilă clauza penală prevăzută la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017, încheiat între recurente și, astfel, nu putea prevedea cuantumul prejudiciului invocat de către recurenta-pârâtă.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici condiția prevăzută de teza finală cuprinsă la art. 1533 C. civ., privind dovedirea de către recurenta-pârâtă a legăturii de cauzalitate directă și necesară între îndeplinirea cu întârziere a obligației intimatului-chemat în garanție Ministerul Transportului de plată a compensației și îndeplinirea cu întârziere a obligației recurentei-pârâte de plată a tarifelor, nu este îndeplinită.

În mod corect, curtea de apel a reținut că producerea prejudiciului invocat este urmarea directă a faptei recurentei-pârâte, care și-a asumat clauza penală cuprinsă la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017, dar nu a efectuat plata, în termen, a tarifelor datorate.

Susținerile recurentei-pârâte privind inexistența unor fonduri suplimentare cauzată de practicarea unor prețuri sub costul real al serviciilor, din care să poată efectua plata, pe de o parte, nu sunt dovedite, iar, pe de altă parte, sunt critici de netemeinicie, care nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. conform cărora, „

în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu

”, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât chematul în garanție nu este parte în contractul încheiat între recurente, nefiindu-i opozabilă clauza penală prin care părțile au stabilit cuantumul daunelor-interese moratorii.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A. împotriva deciziei civile nr. 84A din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.