ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 2.258.864,93 RON reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și NON TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata daunelor interese constând în actualizarea sumei datorate cu rata inflației calculată de la data scadenței facturilor fiscale de penalități și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530-1535, art. 1547 - 1548 din C. civ. și dispozițiile contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019.

Prin sentința civilă nr. 608/10.03.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. formulată în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.258.864,93 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și NON-TUI, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței facturilor de penalități și până la data plății efective și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.694 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A.

Prin decizia civilă nr. 1923 din 7 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva sentinței civile nr. 608/10.03.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.244.734.40 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor TUI și NON-TUI; de asemenea, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ.. Astfel s-a arătat că instanța de apel motivează eronat hotărârea, încălcând, pe de o parte, dispozițiile legale privind calculul termenelor stabilite de C. civ., iar, pe de altă parte, voința părților exprimată în prevederile contractului nr. x/2019.

Recurenta a arătat că instanța de control judiciar a apreciat în mod corect concordanța dispozițiilor contractuale referitoare la termenele de scadență cu prevederile art. 2553 alin. (1), respectiv art. 2554 C. civ., însă a făcut o cercetare sumara a pretențiilor cu care a fost învestită, aprobând fără o minimă verificare, calculul penalităților prezentat de apelanta-pârâtă. Concluzia la care a ajuns instanța de apel în sensul că au fost stabilite greșit datele de scadență ale facturilor fiscale, emise de recurentă este lipsită de temeinicie și încalcă modul de calcul al termenelor prevăzut atât de contractul nr. x/2019, cât și de dispozițiile Titlului III din C. civ.

În opinia recurentei, calculul penalităților a fost efectuat de aceasta identic cu soluția reglementată de art. 2553 alin. (1) C. civ.

În acest sens s-a arătat că termenul de plată pentru facturile având ca obiect prestațiile de tip TUI este reglementat de art. 5.2 din contract și că instanța a validat numărul de zile de întârziere și valoarea penalităților stabilite de reclamantă pentru facturile de debit principal, enumerate la pozițiile 1-14 din Anexa nr. C.6a de calcul a penalităților, care au fost însușite de pârâtă, astfel cum reiese din Anexa nr. 1 a SNTFC. În schimb, modul de calcul, care a fost același, nu a fost validat de instanța de apel pentru facturile fiscale nr. x/12.05.2021 și nr. x/20.05.2021.

În ceea ce privește termenul de plată pentru facturile având ca obiect prestațiile de tip NON TUI, s-a arătat că acesta este reglementat de art. 5.4 din contract și că instanța a validat numărul de zile de întârziere și valoarea penalităților stabilite de reclamantă pentru facturile de debit principal, enumerate la pozițiile 1-6 din Anexa nr. C.6b de calcul a penalităților, care au fost însușite de pârâtă, astfel cum reiese din Anexa nr. 3 a SNTFC. În schimb, modul de calcul, care a fost același, nu a fost validat de instanța de apel pentru factura fiscala nr. x/21.05.2021.

Recurenta a mai arătat că modul de calcul al penalităților realizat de aceasta a fost validat și de către expertiza contabilă administrată la fond, iar instanța de apel a ignorat raportul de expertiză efectuat în cauză, pe care Tribunalul București l-a omologat.

In concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că numărul de zile de întârziere la plata facturilor fiscale calculat de aceasta prin Anexele C.6a si Anexa C.6b respectă prevederile art. 2553 alin. (1) coroborat cu art. 2554 C. civ., suma totală de plata fiind în cuantum de 2.258.864,93 RON, iar instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin validarea calcului efectuat de SNTFC, care nu respectă dispozițiile legale menționate.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1268 C. civ., art. 1270 alin. (1) și art. 1272 din același cod.

În acest sens, s-a arătat că între părți a fost încheiat în mod valabil contractul nr. x/2019 care are putere de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda) și că din conținutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezultă că părțile contractante au înțeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ..

S-a mai arătat că art. 1268 C. civ. reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, prevedere care a fost însă nesocotită de instanța de apel.

În speță, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30 a zi, iar penalitatea se calculează începând cu a 31 a zi, prevedere interpretată eronat de instanța de apel.

Așadar, clauza penală de plată a penalităților a fost încheiată tocmai pentru a preveni și a sancționa ulterior un comportament abuziv al profesionistului, care ignorând obligațiile contractuale asumate, încearcă să impună alte reguli de calcul ale termenelor, care să-1 absolve de plata penalităților.

Or, instanța de apel prin validarea calculului prezentat de intimată, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere în raport de dispozițiile contractuale aflate în concordanță cu legea, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte, și nu în scopul anulării lor.

Prin soluția pronunțată se încalcă și dispozițiile art. 1272 C. civ., normă juridică prin care legiuitorul a stabilit o limită, în sensul că, raportat la natura contractului și la conduita părților, nu se poate denatura intenția lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi și obligații, în speță alte termene de scadență, la care nu au consimțit în mod efectiv.

Recurenta-reclamantă a arătat că a depus la dosarul cauzei, dovezi în acest sens, respectiv facturi fiscale și extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, calculate potrivit dispozițiilor legale arătate, aspect ignorat de instanță de apel.

Rezultă că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile contractului nr. x/2019, încălcând astfel voința părților liber exprimată și neviciată, cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, față de care recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de societatea intimată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că susținerile recurentei-reclamante prin care se afirmă o cercetare sumară a pretențiilor cu care instanța a fost învestită, aceasta validând calculul penalităților prezentat de pârâtă, fără a efectua o minimă verificare, precum și cele care evidențiază ignorarea de către instanța de apel a raportului de expertiză vizând modul de calcul al penalităților, sunt critici de netemeinicie care aduc în dezbatere stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului, în condițiile în care caracterul dovedit sau nu al penalităților de întârziere ține de aprecierea probelor de către instanțele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante prin care s-a susținut interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

În acest sens, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică și contractului nr. x/12.12.2019, în măsura în care părțile nu au convenit altfel.

În ceea ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv "când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

Așadar, în aplicarea principiului libertății de a contracta, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Totodată, se reține că, potrivit art. 2554 C. civ., "dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

În cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut, în aplicarea principiului libertății de a contracta, faptul că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menționat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condițiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calculul termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima și ultima zi trebuie să fie luate în calcul, față de semnificația acestui cuvânt.

Menținând același raționament, instanța de apel a constatat, în mod corect, că părțile nu au derogat expres nici de la dispozițiile art. 2554 din C. civ., ceea ce înseamnă că atunci când termenul de plată de 30 zile calendaristice stabilit de părți s-a împlinit într-o zi de sâmbătă, duminică sau sărbătoare legală acesta s-a prorogat până la sfârșitul primei zile lucrătoare care a urmat.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, în speță, contractul de acces pe infrastructura feroviară a fost încheiat între profesioniști, astfel că părțile au cunoscut semnificația juridică a termenilor folosiți, respectiv faptul că noțiunea de "zile calendaristice" semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe "zile libere".

Așa fiind, se reține că instanța de apel în mod judicios a reținut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI și non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale, modul corect de calcul al penalităților de întârziere fiind cel evidențiat de intimata-pârâtă.

Într-o altă critică recurenta-reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1268, art. 1270 alin. (1). și art. 1272 C. civ., însă aceasta nu este fondată.

Astfel, instanța supremă constată că recurenta nu combate, în mod concret, raționamentul instanței de control judiciar devolutiv, ci se limitează la a reproduce dispozițiile art. 5.6 din contract, la a face referire la art. 5.2 și 5.4 din convenție, precum și la a afirma la modul general încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1268 C. civ. și art. 1270 alin. (1) din același cod, cu sublinierea că sintagma "prima zi după expirarea termenului de plata" coroborată cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30 a zi, iar penalitatea se calculează începând cu a 31 a zi.

Argumentul referitor la art. 1.268 C. civ. este formulat imprecis și nu pune în discuție raționamentul curții de apel. Instanța de prim control judiciar nu a decelat în convenția din care derivă litigiul premisa aplicării regulilor de interpretare conținute de dispoziția evocată, respectiv o stipulație contractuală ambiguă, iar prin argumentația sa, autoarea căii de atac nu evidențiază contrariul.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, calculate conform dispozițiilor legale arătate, nu poate fi primită, întrucât uzanța, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, și se aplică numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale, alin. (2) și (3) al articolului indicat, stipulând faptul că:

"În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate și trebuie calculate penalitățile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanțe.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1923 din 7 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de soluția pronunțată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1923 din 7 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.