ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2482/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.03.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.635.850,53 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 866/21.04.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1.635.850,53 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizate cu indicele de inflație, începând cu 18.03.2021 - data introducerii cererii - și până la data plății efective, și a sumei de 19.963,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A. a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 333/03.03.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.621.751,06 RON, actualizată cu rata inflației, începând cu 18.03.2021 și până la plata efectivă și a cheltuielilor de judecată în sumă de 19.822 RON; totodată, a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 405 RON, taxa judiciară de timbru în apel.

Reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. (în continuare, "CFR S.A.") a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei, admiterea în totalitate a cererii și obligarea pârâtei la plata sumei de 14.099,47 RON, reprezentând diferență de penalități de întârziere și actualizarea sumei cu indicele de inflație, până la plata efectivă.

Printr-un prim motiv de recurs, autoarea căii de atac a afirmat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii.

În dezvoltarea ipotezei de casare, fundamentată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost învestită, nu a verificat calculul propus de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" S.A. (în continuare, "CFR - CĂLĂTORI S.A.") și a expus considerente contradictorii în hotărârea atacată.

Un al doilea motiv de casare a vizat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.531 alin. (1) și (2), 1.535 alin. (1), (1).268, 1.270 alin. (1), (1).272, 2.553 și 2.554 C. civ.

În argumentarea acestui motiv, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a pretins că, prin validarea poziției pârâtei, curtea de apel a nesocotit voința părților exprimată în art. 5.2, 5.4 și 5.6 din contractul de acces, de a deroga de la dreptul comun în materia calculului termenelor, în sensul determinării acestora pe zile calendaristice și nu în conformitate cu C. civ., pe zile libere.

O altă critică a vizat interpretarea art. 5.6 din contractul de acces, clauză penală care, în viziunea autoarei căii de atac, ar fi permis calculul penalităților de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, adică a treizecea zi și nu cu ziua următoare sau cu prima zi lucrătoare, concluzie susținută și prin indicarea art. 5.4, potrivit căruia "facturile vor avea termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data emiterii".

Recurenta a apreciat că acest mod de interpretare contravine art. 1.268 și 1.272 C. civ. A afirmat că a administrat dovezi din care rezultă practica statornicită între părți de a achita prestațiile în 30 de zile calendaristice.

Autoarea demersului judiciar a invocat și încălcarea art. 1.531 alin. (1) și (2) și art. 1.535 C. civ., afirmând că i se cuvine, distinct față de creanța propriu-zisă, și actualizarea acesteia cu rata inflației.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 12.06.2023, intimata CFR - CĂLĂTORI S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 26.06.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare, iar la 21.11.2023 a depus la dosar practică judiciară.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

O primă ipoteză de casare de care s-a prevalat reclamanta CFR S.A. este cea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ipoteza valorificării acestui caz de casare, legala motivare a căii de atac impune părții, pe de o parte, să individualizeze ipoteza de nemotivare de care se prevalează și, totodată, să precizeze inechivoc statuările împotriva cărora se îndreaptă critica, dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin pricinii al considerentelor.

În contrast, prin calea extraordinară de atac de față, recurenta nu expune considerentele atacate și nu indică în ce constă caracterul lor contradictoriu sau lacunar; simpla citare a modului în care instanța de apel a dat eficiență art. 2.553 alin. (1) C. civ. și afirmația generică privind cercetarea sumară a motivelor de apel de către instanța de prim control judiciar nu decelează respectarea exigențelor de motivare a recursului.

În aceste condiții, Înalta Curte înlătură argumentele circumscrise acestui motiv de casare, constatând că a fost invocat formal.

Analiza recursului va continua cu ipoteză de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care autoarea demersului judiciar contestă, pe de o parte, interpretarea dată de curtea de apel noțiunii de "zi calendaristică", apreciind-o contrară art. 2.553, 2.554, 1.268, 1.270, 1.272 C. civ., iar pe de altă parte, susține că dispoziția dată cererii de actualizare cu rata inflației contravine art. 1.531 alin. (1) și (2), respectiv art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Pășind la examinarea primului set de critici, Înalta Curte constată că, în etapa apelului, părțile și-au restrâns disputa la suma de 14.099,47 RON, pretinsă de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere în baza contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019 (în continuare, "contractul de acces"). Calea de atac ordinară promovată de pârâta CFR - CĂLĂTORI S.A. a fost construită pe premisa calculului greșit al termenului de plată a facturilor, efectuat de reclamantă; a arătat că modul de aplicare al art. 5.2, 5.4 și 5.6 din contract a încălcat art. 2.553 și 2.554 C. civ.

Deși a confirmat că reclamanta are dreptul la penalități de întârziere - daune moratorii stabilite prin clauza penală cuprinsă la art. 5.6 din contractul de acces, respectiv penalități de întârziere de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi după expirarea termenului de plată -, instanța de apel a validat modul de calcul propus de pârâtă. Pentru a decide astfel, a stabilit că părțile nu au derogat expres de la dispozițiile C. civ. privind calculul termenelor, în sensul art. 1.169 C. civ.; în consecință, a opus noțiunea de "zile calendaristice" nu celei de "zile libere", ci sintagmei de "zile lucrătoare" și, subsecvent, a statuat că, potrivit art. 2.553 alin. (1) C. civ., termenul de scadență se calculează fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului.

Instanța supremă constată că recurenta nu combate raționamentul instanței de control judiciar devolutiv - în care decizorie pentru admiterea apelului pârâtei a fost concluzia că părțile nu au înlăturat de la aplicare dreptul comun pentru calculul termenelor substanțiale -, ci se limitează la a reproduce dispozițiile art. 5.2, 5.4 și 5.6 din contract și la a afirma că art. 1.270 C. civ. impuneau ca prima zi, subsecventă primirii facturii, să fie inclusă în calcul termenului de plată.

Înalta Curte confirmă decizia recurată, convergentă și cu propria jurisprudență consolidată, evidențiată în decizia nr. 24/2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenței dispozițiilor art. 2.551-2.553 din C. civ. în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenția părților; instanța de unificare a reținut că, în aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul a termenelor reglementată de titlul III din cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale de calcul al termenelor.

Prin urmare, deși este nedisputat că, potrivit art. 1.169 C. civ., părțile unui contract sunt libere să stabilească nu numai termenele convenționale - astfel cum dispune art. 1.411 alin. (2) C. civ. -, ci și modalitatea lor de calcul, chestiunea de care depinde dezlegarea recursului de față este a stabili dacă în cauză se verifică o atare abatere de la dispozițiile legii civile.

Instanța supremă reține că dreptul comun în materie - definit de art. 1.416 C. civ., potrivit căruia "Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a" - consacră, în cazul termenului stabilit pe zile, sistemul exclusiv, în care nici ziua în care a început să curgă și nici cea în care s-a împlinit termenul nu intră în calcul, concordant cu adagiul dies a quo non computatur in termino, dies ad quem non computatur in termino.

Însă, pentru a reflecta o derogare expresă de la modul de calcul amintit, înțelegerea părților trebuie să fie inechivocă, obiectivată printr-o reglementare convențională diferită în conținut și substanță cu norma legală de la care părțile decid să se abată.

O astfel de stipulație trebuie să fie suficient de caracterizată pentru a reflecta un alt sistem de calcul, fie cel inclusiv - în care se socotește atât prima, cât și ultima zi a termenului, fie cel intermediar în care numai una dintre zile - cea în care a început să curgă, dies a quo, sau cea în care s-a împlinit, dies ad quem, - se calculează în termen.

Dimpotrivă, clauzele de care se prevalează autoarea căii de atac nu prefigurează o exceptare de la C. civ., ci pot coexista în aplicare cu sistemul exclusiv prevăzut de art. 2.553 C. civ.; art. 5.2 și 5.4 din contractul de acces reflectă numai că zilele avute în vedere de părți sunt calendaristice și nu lucrătoare, ceea ce nu este nici de esența sistemului inclusiv și nici a celui intermediar.

De altfel, deși recurenta afirmă antinomia noțiunilor zi calendaristică și zi liberă, nu își însoțește aserțiunea de o argumentație care să poată face obiectul verificării instanței de recurs.

În consecință, Înalta Curte înlătură critica, reținând că din moment ce contractul părților nu reflectă o derogare de la dreptul comun reglementat de art. 1.416 raportat la 2.553 alin. (1) C. civ., scadența facturilor stabilită de art. 5.2 și 5.4 din contractul de acces se calculează cu excluderea primei și a ultimei zile a termenului și, în consecință, soluția instanței de apel este legală.

În continuare, autoarea căii de atac invocă încălcarea, prin decizia atacată, a art. 1.268 și 1.272 C. civ.

Argumentul referitor la art. 1.268 C. civ. este formulat imprecis și nu pune în discuție raționamentul curții de apel, sintetizat anterior. Instanța de prim control judiciar nu a decelat în convenția din care derivă litigiul premisa aplicării regulilor de interpretare conținute de dispoziția evocată - o stipulație contractuală ambiguă -, iar prin argumentația sa, autoarea căii de atac nu evidențiază contrariul.

Totodată, observând că reclamanta nu a dedus instanței de apel, prin întâmpinare, susținerile sale privind practica statornicită a părților referitoare la calculul termenului de plată, instanța supremă va înlătura, fără a analiza pe fond, argumentul care pretinde încălcarea art. 1.272 C. civ.

Este deopotrivă nefondată critica care deduce instanței de recurs nesocotirea, prin decizia recurată, a art. 1.531 alin. (1) și (2), respectiv a art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Dacă, în privința actualizării cu indicele de inflație a sumei de 1.621.751,06 RON, obiecția apare lipsită de interes - întrucât curtea de apel a obligat pârâta la plata acesteia -, pentru restul de penalități aflat în dispută, actualizarea nu se cuvine recurentei, câtă vreme această pretenție este definitiv respinsă, prin confirmarea de către instanța supremă a deciziei instanței de apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/03.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2023.