ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 510/2024

Ședința publică din data de 6 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.11.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta Compania Națională Căi Ferate CFR S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR CĂLĂTORI" S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.596.330,59 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și NON TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2632/27.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.577.296,85 RON, cu titlu de penalități de întârziere, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, și a sumei de 19.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 719A/08.05.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul apelantei-reclamante Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., a schimbat în parte sentința apelată, a dispus obligarea pârâtei și la plata sumei de 19.033,74 RON, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, precum și la plata sumei de 169,30 RON, reprezentând diferență din cheltuielile de judecată. Totodată, a respins ca nefondat apelul apelantei-pârâte Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR CĂLĂTORI" S.A. și a obligat-o la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3.879,01 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR CĂLĂTORI" S.A. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și rejudecarea cauzei în fond, cu consecința respingerii acțiunii pentru suma de 19.033,74 RON și a obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.879,01 RON în apel, ca și a celor efectuate în recurs.

În debutul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a sintetizat parcursul litigiului; a subliniat că, în raport cu sentința tribunalului, care a admis în parte cererea reclamantei și a obligat-o la plata sumei de 1.577.296,85 RON, cu titlu de penalități de întârziere, actualizată cu indicele de inflație, a apelat dispoziția privind actualizarea cu indicele de inflație, în timp ce reclamanta a atacat respingerea pretențiilor în sumă de 19.033,74 RON.

Un prim segment al căii de atac vizează menținerea, prin decizia recurată, a dispoziției tribunalului de admitere a cererii reclamantei de actualizare a penalităților de întârziere cu indicele de inflație; aceasta a fost circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O primă critică a imputat instanței de apel faptul că nu a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Conex acesteia, o a doua critică afirmă că decizia atacată încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. astfel, se arată că atât prin netrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cât și prin necomplinirea motivării, curtea de apel a menținut o sentință nemotivată în legătură cu cererea de actualizare a penalităților de întârziere cu indicele de inflație.

Printr-o a treia critică, a susținut că analiza curții de apel în privința cererii de actualizare este neîntemeiată față de clauza penală cuprinsă în art. 5.6 din contractul părților; a subliniat că ea trebuie interpretată în sensul că sancțiunile pentru executarea cu întârziere a obligației de plată nu pot depăși penalitățile de 0,03% pe zi de întârziere, stabilite convențional.

Subsecvent, a relevat că dispoziția contractuală menționată nu se aplică facturilor pentru penalități de întârziere, cum sunt cele în litigiu, în cazul cărora părțile nu au prevăzut un termen de scadență.

Al doilea segment al recursului a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material; autoarea căii de atac a invocat, astfel, ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a combătut considerentele prin care instanța de prim control judiciar a statuat că, stabilind propriile reguli de calcul al termenelor, părțile au exclus, în temeiul art. 1.270, aplicarea art. 2.553 și 2.554 C. civ.

A arătat că noțiunea de zile calendaristice semnifică zile din calendar și este opusă noțiunii de zile lucrătoare, nu celei de zile libere, iar în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii, luarea în calculul termenului de plată a zilei în care s-a primit factura și a celei în care s-a împlinit termenul contravine art. 2.553 alin. (1) C. civ. și voinței părților.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 11.08.2023, intimata-reclamantă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 12.09.2023, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv de recurs valorifică ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vizează respingerea apelului pârâtei îndreptat împotriva soluției de admitere de către prima instanță a cererii reclamantei de actualizare cu indicele de inflație a sumelor pretinse prin acțiune.

Argumentele recurentei vor fi reîncadrate; cea prin care se impută curții de apel faptul că nu a trimis cauza spre rejudecare va fi analizată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cea privind nemotivarea deciziei recurate, în temeiul pct. 6, în timp ce critica privind încălcarea art. 1.535 alin. (1) C. civ., prin raportare la clauza penală cuprinsă în art. 5.6 din contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu prima obiecție, Înalta Curte notează faptul că instanța de apel a respins apelul apelantei-pârâte, circumstanță care nu atrăgea aplicarea art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., ci a alin. (1) al dispoziției menționate; numai în caz de admitere a apelului, instanța poate anula hotărârea apelată și, mai mult decât atât, actele dosarului reflectă împrejurarea că, din poziția de apelanta-pârâtă, actuala recurentă nu a cerut, prin apel, în ipoteza admiterii căii de atac, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

De asemenea, nici din poziția de intimată în raport cu apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, pârâta nu a înțeles să solicite prin întâmpinare, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în ipoteza constatării incidenței vreunui motiv de nulitate a hotărârii apelate.

Așa fiind, susținerile recurentei sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât soluția instanței de apel a fost una de schimbare parțială a sentinței și nu de anulare a acesteia.

Următoarea obiecție, anterior reîncadrată și analizată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiată.

Curtea de apel a înlăturat, ca fiind străine de pretenția concretă a reclamantei, argumentele apelantei-pârâte, potrivit căreia cererea de actualizare contravine clauzei penale din art. 5.6 din contractul părților.

În acest sens, a observat că demersul judiciar nu tinde la cumularea obligațiilor principale cu indicele de inflație, ci urmărește actualizarea penalităților de întârziere, începând cu data formulării acțiunii.

Or, aceasta reprezintă o motivare pertinentă pentru înlăturarea motivului de apel, care răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Așadar, și această susținere este înlăturată.

Pășind la analiza criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va analiza mai întâi pe cele îndreptate împotriva dispoziției de admitere a apelului apelantei-reclamante.

În legătură cu aceasta, recurenta contestă aprecierea curții de apel, potrivit căreia părțile au exclus de la aplicare art. 2.553 și 2.554 C. civ. în calculul penalităților de întârziere.

Instanța de apel a apreciat evidentă intenția părților de a stabili propriile reguli de calcul al termenelor, evidențiind că prin contractul încheiat acestea au înțeles să deroge de la prevederile art. 2.553 și 2.554 C. civ.; în acest sens, a arătat că la art. 1.10 din contract se arată că prin "zi" se înțelege zi calendaristică și că art. 5.2 și 5.4 se raportează expres la zile calendaristice, atunci când stabilesc noțiunile de "dată de primire" și de "scadență" a facturilor TUI, respectiv de "scadență" a celorlalte facturi.

Recurenta combate aceste considerente și afirmă că, de vreme ce noțiunea de "zile calendaristice" nu este antinomică celei de "zile libere" și în lipsa unei clauze contractuale care să deroge de la modalitatea de calcul prevăzută de C. civ., includerea, în calculul termenului de plată, a zilei în care s-a primit factura și a celei în care s-a împlinit termenul contravine atât art. 2.553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților.

Critica este fondată.

Aprecierea curții de apel este greșită și încalcă nu numai normele de drept material, ci și jurisprudența consolidată a instanței supreme, evidențiată în Decizia nr. 24/2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenței dispozițiilor art. 2.551-2.553 din C. civ., în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenția părților.

Cu acel prilej, instanța de unificare jurisprudențială a reținut că, în aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul reglementată de titlul III din cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale de calcul al termenelor.

Este, deci, nedisputat faptul că, potrivit art. 1.169 C. civ., părțile unui contract sunt libere să stabilească nu numai termenele convenționale - cum dispune art. 1.411 alin. (2) C. civ. -, dar și modalitatea lor de calcul. Totuși, pentru a marca o derogare de la normele dreptului comun, convenția părților trebuie să reflecte o reglementare fundamental diferită, în conținut și substanță, față de norma legală de la care părțile decid să se abată.

În cazul termenului stabilit pe zile, art. 2.553 C. civ. - incident prin prisma art. 1.416 C. civ., potrivit căruia "Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a" - reglementează sistemul exclusiv, în care nu intră în calcul nici ziua în care termenul a început să curgă și nici cea în care s-a împlinit, concordant cu adagiul dies a quo non computatur in termino, dies ad quem non computatur in termino.

Prin urmare, o derogare convențională impunea ca părțile să convină dispoziții care să reglementeze un sistem de calcul opus celui exclusiv, de exemplu, inclusiv - în care se socotește atât prima, cât și ultima zi a termenului -, sau intermediar, în care se calculează în termen numai una dintre zile - fie cea în care a început să curgă, dies a quo, fie cea în care s-a împlinit, dies ad quem.

Cu toate acestea, actele dosarului nu reflectă o derogare expresă de la C. civ., câtă vreme clauzele contractuale evocate de instanța de apel pot coexista în aplicare cu sistemul exclusiv prevăzut de art. 2.553 C. civ.; art. 5.2 și 5.4 coroborat cu pct. 1.10 din contractul de acces reflectă numai împrejurarea că zilele avute în vedere de părți sunt calendaristice și nu lucrătoare, ceea ce nu este nici de esența sistemului inclusiv și nici a celui intermediar.

Așa fiind, Înalta Curte constată fondată critica și incidența motivului de nelegalitate în discuție, urmând a admite recursul și a trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată, care va avea în vedere faptul că părțile nu au derogat de la dreptul comun reglementat de art. 1.416 raportat la art. 2.553 alin. (1) și (2).554 C. civ., cu consecința calculării în această modalitate a termenului scadenței facturilor stabilit de art. 5.2 și 5.4 din contractul de acces.

În rejudecare, va fi avut în vedere și motivul prin care recurenta afirmă că respingerea apelului propriu s-a făcut cu încălcarea art. 1.535 alin. (1) C. civ., prin raportare la clauza penală cuprinsă în art. 5.6 din contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019.

De asemenea, vor fi soluționate și cererile accesorii formulate de părți în calea extraordinară de atac, privind acordarea cheltuielilor de judecată, în raport cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Instanța supremă nu poate da curs solicitării recurentei de rejudecare a cauzei în fond, nefiind întrunite condițiile art. 497 C. proc. civ., care, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, permit această soluție numai subsecvent unei prime casări, atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 719A/08.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, cu aplicarea prevederilor art. 501 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 719A/08.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2024.