ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1917/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 1.164, art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530 - 1.535, art. 1.547 - 1.548 C. civ. și dispozițiile contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019.

La 26 noiembrie 2020 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Autorității pentru Reformă Feroviară, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 665.356,10 RON, reprezentând pretențiile afirmate de reclamantă, în situația în care s-ar admite acțiunea.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 72-74 C. proc. civ., O.U.G. nr. 62/2016, H.G. nr. 584/1998, O.U.G. nr. 12/1998, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2016.

Prin încheierea din 4 martie 2021 a fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1568 din 28 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.063.012,57 RON, cu titlu de penalități de întârziere la plata facturilor TUI și NONTUI, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație până la data plății efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 24.235,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din data de 4 martie 2021 a formulat apel pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A.

Prin decizia civilă nr. 202/2024 din 8 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile, ca nefondate.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile formulate de apelanta - reclamantă și apelanta - pârâtă având ca obiect cheltuielile de judecată din apel.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei prin care s-a reținut că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, în calculul acestui termen pe zile calendaristice neintrând ultima zi și nici prima, conform art. 2.553 alin. (1) C. civ.. Totodată, s-a imputat precedentei instanțe cercetarea sumară a cauzei, în opinia părții instanța de apel aprobând, fără o minimă verificare, calculul penalităților prezentat de intimata-pârâtă.

Potrivit recurentei-reclamante, părțile au exclus din perioada de scadență prima și ultima zi, astfel că, după împlinirea scadenței, nu se mai poate elimina, încă o dată, prima zi, deoarece la art. 5.6. din contract este stipulat că dobânda și penalitățile se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată.

Dezvoltând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., reproșând instanței de apel ignorarea prevederilor art. 1 pct. 1.10, art. 5.2., art. 5.4. și art. 5.6. din contractul nr. x/2019. A argumentat că, prin clauzele contractuale evocate, părțile au convenit să deroge de la dreptul comun în materie și să stabilesca un mod de calcul al termenelor de scadență și implicit de curgere a penalităților, pe zile libere, aspect de care instanța ar fi făcut abstracție.

Prin urmare, conform contractului, care se aplică cu prioritate, în virtutea art. 1.270 C. civ., față de dispozițiile art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., prima zi a termenului trebuie luată în considerare.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a invocat încălcarea art. 1.268, art. 1.270 alin. (1) și art. 1.272 C. civ.. Dezvoltând, recurenta-reclamantă a arătat că sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii‘ se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30-a zi, și nu în ziua următoare sau în prima zi lucrătoare.

Recurenta-reclamantă a susținut, astfel, că voința părților la momentul încheierii contractului a fost de stabilire a unor termene de scadență care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată până în prima zi lucrătoare, în situația în care cade într-o zi nelucrătoare.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel, prin validarea calculului penalităților prezentat de intimată, a interpretat eronat dispozițiile contractului nr. x/2019, încălcând voința părților cu privire la modul de calcul al acestora.

S-a mai arătat că au fost depuse la dosarul cauzei dovezi, respectiv facturi fiscale și extrase de cont, din care rezultă că practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30 a zi și nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, aspect ignorat în apel.

În sprijinul raționamentului său, partea a invocat deciziile nr. 167/A/2021 și nr. 2653/2021 pronunțate în dosarul nr. x/2019.

La data de 30 mai 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 25 iulie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A.

Un prim motiv de casare de care s-a prevalat recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocându-se existența unor motive contradictorii.

Incongruența considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se anihileze reciproc, lipsind practic raționamentul care fundamentează soluția, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Într-o prima observație trebuie arătat că recurenta-reclamantă nu ilustrează în ce constă contradicția considerentelor instanței iar simpla enunțare a modului în care instanța de apel a dat eficiență art. 2.553 alin. (1) C. civ. sau a interpretat art. 5.6 din contract nu reflectă în sine un aspect de nelegalitate.

Partea propune în recurs propria interpretare a art. 5.6 din contract, în contrast cu cea reținută de instanța de apel, care a stabilit clar și neechivoc că, prin contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 158/12.12.2019, părțile nu au derogat de la modalitatea de calcul a termenelor stipulată în C. civ., nefiind convenit un alt mod de calcul al termenelor decât cel stabilit de art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., art. 5.6 prevăzând, de altfel, în acest sens, că penalitățile sunt datorate începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, cu consecința că ultima zi a termenului nu se ia în calcul.

Prin urmare, analiza contractului a relevat că termenul de plată de 30 de zile calendaristice se calculează, conform art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., pe zile libere, neluându-se în calcul prima și ultima zi a termenului, iar, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

În acest context, se reține că alegațiile recurentei-reclamante privesc, în realitate, maniera în care instanța a acordat relevanță conținutului clauzelor contractuale - cu consecințe asupra cuantumului penalităților și, deci, modul de apreciere a probatoriului, deși acesta nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât vizează netemeinicia deciziei atacate.

Nu în ultimul rând, afirmația generică, necircumstanțiată, privind cercetarea sumară a motivelor de apel de către instanța de prim control judiciar nu respectă exigențele de motivare a recursului.

Prin urmare, vor fi înlăturate argumentele circumscrise acestui motiv de casare, constatând că acesta a fost invocat formal.

În continuare, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde, în esență, că instanța de apel a reținut modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2.553 alin. (1) și art. 2.554 C. civ., contrar voinței părților care au derogat de la aceste dispoziții, stabilind contractual că termenele sunt calendaristice, ceea ce a condus la încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.270 C. civ.

Verificând considerentele deciziei atacate, se reține că instanța de apel a confirmat că recurenta-reclamantă are dreptul, conform art. 5.6 din contract, la penalități de întârziere de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, însă a validat modul de calcul propus de intimata-pârâtă, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe, prin care s-au acordat penalități într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea introductivă.

Pentru a decide astfel, a stabilit că părțile nu au derogat expres de la dispozițiile C. civ. privind calculul termenelor și, în consecință, a opus noțiunea de "zile calendaristice" nu celei de "zile libere", ci sintagmei de "zile lucrătoare" iar, subsecvent, a statuat că, potrivit art. 2.553 alin. (1) C. civ., aplicabil în raporturile dintre părți, termenul de scadență se calculează fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului.

Instanța supremă constată că în recurs partea nu combate raționamentul instanței de control judiciar devolutiv, ci se limitează la a reproduce dispozițiile art. 5.2, 5.4 și 5.6 din contract și la a afirma, în esență, că, potrivit prevederilor contractuale, care se aplică, conform art. 1.270 C. civ., cu prioritate față de 2.553 și 2.554 C. civ., prima zi, subsecventă primirii facturii, este inclusă în calcul termenului de plată.

Înalta Curte confirmă decizia recurată, convergentă și cu propria jurisprudență consolidată, evidențiată în decizia nr. 24/2022, evocată de instanța de apel, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenței dispozițiilor art. 2.551-2.553 din C. civ. în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenția părților. Instanța de unificare a reținut că, în aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul a termenelor reglementată de titlul III din cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale de calcul al termenelor.

Art. 2.551 C. civ. dispune că "Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu" iar art. 2.553 consacră, în cazul termenului stabilit pe zile, sistemul exclusiv, în care nici ziua în care a început să curgă și nici cea în care s-a împlinit termenul nu intră în calcul.

Pentru a reprezenta o derogare expresă de la modul de calcul amintit, înțelegerea părților trebuie să fie inechivocă și să reflecte un alt sistem de calcul, fie cel inclusiv - în care se socotește atât prima, cât și ultima zi a termenului, fie cel intermediar în care numai una dintre zile - cea în care a început să curgă sau cea în care s-a împlinit - se calculează în termen.

Dimpotrivă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în cauză prevederile contractuale de care se prevalează autoarea căii de atac nu relevă o derogare de la dispozițiile C. civ.

În consecință, criticile vor fi înlăturate, reținându-se că, din moment ce părțile nu au derogat de la dreptul comun reglementat de art. 2.551 raportat la 2.553 alin. (1) C. civ., scadența facturilor stabilită de art. 5.2 și 5.4 din contractul de acces se calculează cu excluderea primei și a ultimei zile a termenului, astfel cum judicios a reținut instanța de apel.

Susținerile recurentei-reclamante privitoare la concluziile raportului de expertiză și modul în care proba a fost interpretată de instanța de apel nu vor fi analizate, fiind incompatibile cu funcția căii extraordinare de atac de verificare a hotărârii recurate exclusiv din perspectiva legalității și a motivelor prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cele din urmă, nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea art. 1.2.70, art. 1.268 și art. 1.272 C. civ.

Raționamentul instanței de apel, sintetizat anterior, la baza căruia se află chiar dispozițiile contractuale agreate de părți, nu încalcă art. 1.270 C. civ., așa cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci reflectă înțelegerea părților, astfel cum a fost materializată în cuprinsul contractului.

Susținerile privind dispozițiile art. 1.268 C. civ. nu pun în discuție argumentația expusă prin decizia atacată, ci sunt menite să spriijine interpretarea proprie asupra clauzelor contractuale litigioase, pe care partea dorește să o impună în recurs. Se ignoră, însă, că premisa aplicării regulilor de interpretare conținute de dispozițiile legale evocate o reprezintă existența unei stipulații contractuale ambigue, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că instanța de apel nu a identificat o astfel de clauză în contractul dintre părți și, ca urmare, nu a recurs la interpretarea contractului conform art. 1.268 C. civ.

Dimpotrivă, reținând caracterul clar, neîndoielnic, al prevederilor art. 5.2 - 5.4 și art. 5.6 din contract, instanța de apel a stabilit că nu sunt incidente dispozițiile art. 1.268 C. civ., faptul că partea nu este de acord cu interpretarea sintagmei "zile calendaristice" neputând conduce la o altă concluzie.

În final, critica privind încălcarea art. 1.272 C. civ. vizează reevaluarea înscrisurilor - contract, facturi fiscale și extrase de cont - depuse de recurenta-reclamantă cu scopul dovedirii unei pretinse practici statornicite între părți contrastante față de interpretarea oferită de instanța de apel în ceea ce privește calculul termenelor, cu toate că aprecierea și valorificarea probelor reprezintă atributul suveran al instanțelor de fond, neputând face obiectul căii extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/2024 din 8 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/2024 din 8 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.