ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. a chemat în judecată pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.096.124.76 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, la care se adaugă cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 813/25.06.2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.061.754,11 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018, până la data de 31.10.2019, sumă care va fi actualizată cu rata inflației până la plata efectivă. Totodată, pârâta a fost obligată și la plata sumei de 14.222,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în parte, astfel că, în temeiul art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1) și (2) și art. 1535 alin. (1) din C. civ., a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.061.754,11 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit contractului mai sus menționat, până la data de 31.10.2019, sumă ce a fost actualizată cu rata inflației până la plata efectivă. În temeiul art. 453 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, față de admiterea în parte a cererii reclamantei, pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, aferentă pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., solicitând admiterea apelului și, în urma rejudecării fondului, schimbarea în parte a sentinței atacate, conform art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei și la plata sumei de 34.370.65 RON, reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, precum și a sumei de 343,7 RON, constând în diferența cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 435 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu opinie majoritară, a fost admis apelul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., dispunându-se schimbarea în parte a sentinței civile nr. 813/25.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în sensul că pârâta a fost obligată și la plata sumei de 34.370,65 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018, până la data de 31.10.2019, sumă care va fi actualizată cu rata inflației până la plata efectivă, la care se adaugă suma de 343,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în diferența de taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță, precum și suma de 818 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 435 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a formulat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.06.2021.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 2551 din C. civ., care prevede modul de calcul al termenelor.

Astfel, în ceea ce privește termenul stabilit pe zile, prin art. 2553 alin. (1) din C. civ., se arată că nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, iar potrivit art. 2554 din cod, dacă ultima zi a termenului este o zi lucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

Față de aceste dispoziții, în conformitate cu care legiuitorul nu diferențiază tipul zilelor ca fiind calendaristice sau lucrătoare, iar pe de altă parte este reglementat modul de calcul al termenelor, indiferent de natura sau izvorul acestora, recurenta solicită să se constate netemeinicia deciziei atacate prin care s-a reținut că părțile au înțeles să deroge fără echivoc de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) din C. civ.

Se mai susține că, chiar dacă termenul de scadență a fost însușit de părți prin contract, atâta timp cât acesta se supune dispozițiilor C. civ., prevederile art. 2551 și 2553 rămân aplicabile în speță. Nu există nicio rațiune pentru a se considera că legiuitorul a limitat aplicarea modalității de calcul, lăsând nelegiferată modalitatea de calcul a termenelor legale sau convenționale aplicabile în raporturile juridice de drept civil. Noțiunea de zile calendaristice semnifică zile din calendar și este opusă noțiunii de zile lucrătoare, nu și celei de zile libere, astfel încât calcularea termenului pe zile se realizează conform prevederilor art. 2553 din C. civ., legiuitorul consacrând modalitatea de calcul al termenelor de drept material civil pe zile libere.

În raport cu aceste susțineri, recurenta consideră că este neîntemeiat argumentul instanței de apel în conformitate cu care termenul de zi este interpretat ca fiind zi calendaristică. Ca atare, în lipsa unei clauze contractuale exprese, derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) din C. civ., cât și voinței părților, întrucât recurenta, în calitate de creditor, nu ar avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru efectuarea plății, ci un termen de 28 de zile, la care se adaugă partea rămasă din ziua în care s-a primit factura și partea ulterioară momentului plății din ultima zi în care se putea efectua plata.

Nu în ultimul rând, recurenta consideră nemotivată în fapt și în drept soluția instanței de apel privind obligarea sa la actualizarea cu rata de inflație a sumei de 34.370,65 RON până la plata efectivă, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Prin admiterea cererii accesorii de actualizare a penalităților de întârziere cu indicele de inflație se acordă daune-interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contractul de acces pe infrastructură.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat întrucât instanța de apel nu a aplicat eronat dispozițiile art. 2551 și 2553 din C. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a învederat că părțile nu au înțeles să deroge de la regulile de calcul al termenelor stabilite de C. civ.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, recurenta-pârâtă a susținut că părțile nu au derogat de la modalitatea de calcul al termenelor, reglementată de dispozițiile art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ.

Critica este fondată în raport cu dispozițiile art. 2551 din C. civ. din care reiese că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenționale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III - Calculul termenelor, din Cartea a VI a C. civ., motiv pentru care modul de calcul al termenelor se aplică și contractului încheiat de părți.

Faptul că în cuprinsul clauzei 5.2 din contract s-a menționat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) din C. civ., conform cărora, "Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului", în condițiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la pct. 5.6 rezultă că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

Instanța de apel nu a ținut seama de prevederile art. 2551 din C. civ., și nu a determinat scadența obligației de plată în raport de modul de calcul al termenelor reglementat de dispozițiile art. 2553 alin. (1) din același cod.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată de art. 2553 alin. (1) din C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și clauzelor din contract.

Dispozițiile art. 2551 din C. civ. exclude, așa cum s-a menționat mai sus, orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcție de natura și izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III - Calculul termenelor, din Cartea a VI a C. civ., se aplică și termenelor de scadență convenite printr-un contract civil.

Înalta Curte va califica drept critică întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținerea recurentei că instanța de apel nu a motivat soluția privind obligarea acesteia la actualizarea cu rata de inflație a sumei la plata căreia a fost îndatorată.

Având în vedere caracterul accesoriu al acestei critici, în raport cu cea întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte nu o va mai analiza, urmând ca aceasta să fie avută în vedere la rejudecarea apelului, ca de altfel și solicitarea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv a prevederilor art. 2551, art. 2553 alin. (1) și art. 2554 din C. civ.

În consecință, reținând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 din același cod, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 435 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.