ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2723/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 decembrie 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta COMPANIA NAȚIONALA DE CĂI FERATE "CFR" S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR - CĂLĂTORI" S.A. să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.453.429.96 RON reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI (Tarif Utilizare Infrastructurii) și non TUI (prestații suplimentare), actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat în termenul legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 664 din 18 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 2384593,53 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente anului 2019, calculate în temeiul Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018, de la data scadenței facturilor emise în 2019 și până la data achitării acestora, respectiv până la data de 30.09.2019, sumă care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective; a obligat pârâta la plata sumei de 27349,77 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost admise apelurile formulate de apelanta-reclamantă COMPANIA NATIONALA DE CĂI FERATE CFR S.A. (și apelanta-pârâtă SOCIETATEA NATIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR, S.A. împotriva sentinței civile nr. 664/18.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 având ca obiect pretenții; a fost anulată sentința apelată și rejudecând a fost admisă cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2453.429,96 RON reprezentând penalități de întârziere, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 28.139,29 RON cheltuieli de judecată (taxă de timbru) și suma de 1442,05 RON taxă judiciară - cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, susține, în esență, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), motivat de împrejurarea că instanța de apel, încălcând prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., nu a trimis cauza spre rejudecare, ci a menținut soluția instanței de fond.

Or, prin încălcarea regulilor de procedura și netrimiterea cauzei spre rejudecare în fond, nu se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, garanție a legalității și a temeiniciei hotărârii judecătorești.

Totodată, în opinia recurentei, considerentele instanței de apel, avute în vedere la menținerea soluției privind actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, nu se sprijină pe nici un temei legal, fiind neîntemeiate și raportat la clauza penală însușită de părți prin art. 5.6 din Contract.

Astfel, părțile au înțeles convențional să stabilească cuantumul penalităților, astfel că, tot ceea ce depășește procentul de 0.03% pentru fiecare zi de întârziere stabilit la momentul încheierii contractului, reprezintă e o încălcare a principiului bunei-credințe, care guvernează contractul civil.

Considerentul instanței de apel pornește de la raționamentul greșit că factura nr. x/31.10.2019, respectiv factura nr. x/09.10.2019 care fac obiectul cauzei nu au fost plătite de recurentă la scadență. Facturile menționate nu reprezintă facturi de debit, ci contravaloare penalități de întârziere calculate de intimata reclamantă în temeiul prevederilor art. 5.6 din Contract, clauza penală unde nu s-a reglementat niciun termen de scadență pentru penalitățile de întârziere.

Pentru factura de debit nr. x emisă la 15.04.2019 (poz. 1 din Anexa a3.1), cu scadență conform intimatei-reclamante la data de 20.05.2019, au fost calculate penalități de întârziere în suma de 1.710,18 RON pentru un număr de 2 zile cuprinse în perioada 01.07- 02.07.2019 (data plății).

Pentru factura de debit nr. x 5183 emisă la data de 22.07.2019 (poz. 8 din Anexa a 3.1), cu scadență conform intimatei-reclamante la data de 26.08.2019, au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 262.654,55 RON pentru un număr de 35 zile cuprinse în perioada 26.08. - 30.09.2019 (data plății).

Aplicând raționamentul instanței de fond, prima sumă de penalități în cuantum de 1.710,18 RON ar trebui actualizată cu indicele de inflație de la data de 20.05.2019 - data scadenței facturii de debit, iar cea de-a doua suma în cuantum de 262.654,55 RON, ar trebui actualizată de la data de 26.08.2019 - scadența facturii de debit.

Or, ambele sume sunt incluse în suma de penalități de 2.370.476,80 RON aferentă facturii nr. x care a fost emisă la data de 31.10.2019, astfel că raționamentul instanței de apel, ar conduce la o actualizare reatroactivă a facturii, anterior emiterii acesteia.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține, în esență, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2553 C. civ., potrivit cărora:

"Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului".

Susține că prevederile din Titlul III - Calculul termenelor din C. civ. se aplică și contractului de acces pe infrastructură nr. x/2018.

Noțiunea de "zile calendaristice", arată recurenta, semnifică zile din calendar și este opusă noțiunii de "zile lucrătoare", nu celei de "zile libere", așa încât, calcularea termenului pe zile se realizează conform prevederilor art. 2553 C. civ.: legiuitorul consacrând modalitatea de calcul al termenelor de drept material civil pe zile libere.

În opinia recurentei, este neîntemeiat considerentul instanței de apel în conformitate cu care "termenul de "zi" este interpretat ca fiind "zi calendaristică".

Ca atare, arată recurenta, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilita de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților, întrucât recurenta, în calitate de debitor, nu ar avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru efectuarea plății, ci un termen de 28 de zile la care se adaugă partea rămasă din ziua în care s-a primit factura și partea ulterioară momentului plății din ultima zi în care se putea efectua plata.

Apreciază ca fiind neîntemeiată și reținerea instanței de apel în sensul că:

"părțile nu au stabilit "termene pe zile" ci, prin acordul lor de voință, manifestat în art. 5.2, 5.4 din contract, au folosit noțiunea de "zile calendaristice".

Potrivit art. 5.2 din contract "facturile aferente TUI au termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei în fond, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată pentru suma de 68.836,43 RON.

Intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALA DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, respectiv prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu a trimis cauza spre rejudecare.

Este de necontestat că motivele care ar putea determina anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond sunt prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că în temeiul acestui text, instanța de apel ar putea să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție în două situații și anume, atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului (deci, pe cale de excepție), respectiv atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel, ori prin întâmpinare, trimiterea spre rejudecare putând fi dispusă o singură dată în cursul procesului.

Anulând sentința, instanța de apel în mod legal a reținut litigiul spre rejudecare, în condițiile în care cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, mai sus evocate, nu se regăsesc în speță.

Judecata în primă instanță nu s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar tribunalul nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se pe fondul acțiunii.

Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ., când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, indiferent de solicitarea părților, pronunțând o soluție susceptibilă de recurs dacă e cazul.

Potrivit normei legale citate rezultă fără echivoc că instanța de apel anulând sentința primei instanțe, care a judecat în fond, ca urmare a ivirii unui alt motiv de nelegalitate decât necompetența, va reține cauza spre judecare, așa încât, din perspectiva acestui text de lege, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță ar fi fost lipsită de temei legal.

Așa fiind, menționarea în considerentele deciziei recurate a alin. (3) al art. 480 C. proc. civ., în loc de alin. (6) al aceluiași articol, nu poate conduce automat la admiterea prezentului recurs, întrucât această eroare nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă, ci o eventuală eroare materială în înțelesul art. 281 C. proc. civ., și care ar putea fi înlăturată pe calea instituției prevăzute de acest text legal, soluția adoptată fiind legală din perspectiva enunțată.

Se constată ca fiind fondate criticile recurentei referitoare la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., respectiv de prevederile art. 2553 alin. (1) C. civ.

În mod corect recurenta susține ca fiind eronat considerentul instanței de apel în conformitate cu care termenul de "zi" este interpretat ca fiind "zi calendaristică".

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) C. civ., dispozițiile C. civ. se aplică și raporturilor dintre profesioniști.

Art. 2551 C. civ. prevede că:

"Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu" (art. 2551 - 2556 C. civ.).

Din prevederile art. 2551 din C. civ. reiese faptul că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenționale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI a C. civ., motiv pentru care modul de calcul al termenelor se aplică și contractului de acces pe infrastructură nr. x/2018.

Astfel, în ceea ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., următoarele:

"Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului", iar potrivit art. 2554 C. civ.:

"Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

De asemenea, stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Totodată, potrivit art. 5.2 din contractul de acces pe infrastructură nr. x/2018:

"facturile aferente TUI au termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR".

Așa fiind, se constată că termenul de plată a fost calculat greșit, cu nerespectarea modalității reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., cu ignorarea prevederilor legale și convenționale (art. 5.2, 5.4 din contract).

Este adevărat că dispozițiile art. 2551 și 2553 C. civ. stabilesc cum se calculează termenele de plată atunci când au fost stabilit de părți pe zile, fără însă a interzice stabilirea altor tipuri de termene de plată, cum este termenul pe zile calendaristice, însă este de necontestat că părțile au stabilit în cauză natura zilelor, iar nu modul de calcul, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Or, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților, manifestată la art. 5.2, 5.4 din contract, întrucât recurenta, în calitate de debitor nu ar avea la dispoziție un termen de 30 de zile pentru efectuarea plății, ci un termen de 28 de zile.

Așa fiind, se impune admiterea recursului, în rejudecare, instanța de apel urmând a stabili în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ. termenele de scadență a obligațiilor de plată, precum și momentul de la care se naște obligația de plată a penalităților în raport de voința părților.

Sunt fondate și criticile recurentei vizând soluția dată asupra capătului privind actualizarea penalităților de întârziere cu rata inflației, în condițiile în care prin art. 5.6 din Contract, părțile au convenit că:

"în cazul în care părțile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligațiile financiare asumate prin contract, vor plăti dobânzi și penalități în valoare de 0.03% pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere", cu luarea în considerație a naturii facturilor în discuție, respectiv dacă acestea vizează debit principal sau penalități de întârziere.

Așa fiind, cum în mod legal a susținut și recurenta-pârâtă, în condițiile în care penalitățile de întârziere sunt accesorii debitului și reprezintă în sine o sancțiune pentru achitarea cu întârziere a debitului și au rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale, o actualizare a acestora cu indicele de inflație, echivalează cu acordarea de daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contractul de acces pe infrastructura nr. x/07.12.2018.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și față de limitele învestirii, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată aceleiași curți de apel. Va menține soluțiile privind admiterea apelurilor și anularea sentinței apelate.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată aceleiași curți de apel.

Menține soluțiile privind admiterea apelurilor și anularea sentinței apelate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2021.