ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 976/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 02.04.2020, sub numărul x/2020, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.138.709,28 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor TUI și non TUI, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele ratei de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1930/26.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.115.101,8 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate în temeiul clauzei penale, precum și suma de 14.756,01 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1004A/04.06.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a dispus ca suma de 1.115.101,8 RON, la plata căreia a fost obligată pârâta, să fie actualizată cu rata inflației până la plata efectivă, a obligat intimata-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 231,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a menținut în rest dispozițiile hotărârii atacate.

Prin încheierea din 10.09.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a lămurit dispozitivul deciziei sus-menționate, în sensul că data de la care s-a dispus ca suma de 1.115.101,8 RON, la plata căreia pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a fost obligată, să fie actualizată cu rata inflației, este 02.04.2020.

Împotriva deciziei sus-menționate, atât apelanta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., cât și intimata-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. au declarat recurs.

Împotriva încheierii din 10.09.2021 a declarat recurs Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., care a fost înregistrat sub nr. x/2020/a1; acest dosar s-a conexat la prezenta cauză, conform dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție din 04.05.2022.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, în principal, rejudecarea cauzei, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.479 C. civ., atunci când a apreciat că data plății este reprezentată de data la care contul său a fost alimentat cu suma de bani achitată de intimata-pârâtă și nu data emiterii ordinului de plată de către aceasta din urmă, dată care fusese probată prin înscrisurile depuse la dosar.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 2.553 și art. 2.554 C. civ., recurenta susținând, în esență, că aceste texte de lege nu erau incidente în speță, de vreme ce, prin contract, s-a prevăzut că termenele de primire și de plată sunt reprezentate de zile calendaristice, și nu de zile libere și s-a convenit să se ia în calcul atât ziua în care termenul contractual a început să curgă, cât și ziua în care acesta s-a împlinit.

În continuare, evocând prevederile art. 5.2, 5.4 și art. 5.6 din contract nr. x/07.12.2018, a arătat că din cuprinsul lor rezulta că părțile au stabilit să deroge de la dreptul comun în materie și să stabilească modul de calcul al termenelor de plată a creanței și, implicit, al penalităților de întârziere aferente prin raportare la zile calendaristice, aspect ignorat de instanță și calificat ca fiind nedovedit.

Prin urmare, a apreciat că, față de voința părților din momentul încheierii contractului, scadența contractuală nu putea fi prelungită până la prima zi lucrătoare, în situația în care acestea se împlineau într-o zi nelucrătoare.

A mai precizat că acest aspect a fost analizat în mod sumar, în sensul că prima și ultima zi a termenului nu se luau în calcul și că, potrivit contractului, la calculul penalităților nu putea fi înlăturată prima zi după expirarea termenului de plată.

În continuare, a prezentat modul de calcul al penalităților de întârziere în litigiu, care, în opinia sa, era cel corect.

A mai afirmat că în cauză, în mod greșit s-a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 1149R/21.11.2019 Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, fără o cercetare suficientă a fondului cauzei și a modalității în care s-a dat eficiență puterii de lucru judecat. În acest sens, a arătat că, în speță, obligația de plată a sumei de 23.607,48 RON a fost respinsă, fără administrarea unui probatoriu, proba cu expertiza contabilă fiind respinsă ca neutilă în cauză.

Mai mult, a precizat că în speță penalitățile de întârziere erau aferente altor facturi și că data plății nu fusese probată.

Tot circumscris motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.268, ale art. 1.270 alin. (1) și ale art. 1.272 C. civ.

În argumentare, a afirmat, în esență, că interpretarea contractului s-a realizat în mod eronat de către instanța de apel, având în vedere că prin contractul nr. x/07.12.2018, care are putere de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., la art. 5.6 părțile au înțeles să stipuleze o clauză penală, conform căreia penalitățile de întârziere începeau să curgă din "prima zi după expirarea termenului de plată".

A mai arătat că interpretarea acesteia sintagme, coroborată cu cea referitoare la termenul de scadență, relevă că voința părților a fost în sensul că ultima zi de plată se împlinea în cea de-a 30-a zi de la data primirii/emiterii facturii și nu în ziua următoare sau în prima zi lucrătoare.

De asemenea, a susținut că prin validarea calculului prezentat de intimată, fără o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, s-a creat premisa de încălcării atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale care stabileau că interpretarea clauzelor se realizează în vederea producerii de efecte, și nu în scopul anulării lor.

Totodată, a susținut că prin soluția pronunțată s-au încălcat și dispozițiile art. 1.272 C. civ., deoarece, raportat la natura contractului și la conduita părților, intenția lor reală nu putea fi modificată prin atribuirea altor drepturi și obligații, la care nu au consimțit în mod efectiv.

Conchizând, a afirmat că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile contractuale deduse judecății, încălcând voința părților cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere.

Pe calea recursului declarat împotriva deciziei atacate, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește capătul de cerere privind actualizarea cu indicele ratei de inflație a sumei de 1.115.101,8 RON.

Astfel, după prezentarea considerentelor hotărârilor instanțelor de fond sub acest aspect, a arătat că dispoziția de admitere a capătului de cerere privind actualizarea sumei acordate cu rata inflației a fost dată cu aplicarea greșită a legii, din moment ce aceasta nu a fost motivată în fapt și în drept pe calea apelului, intimata-recurentă întemeindu-și această pretenție pe dispozițiile art. 1.535 C. civ.

În opinia sa, acest text de lege nu este aplicabil unor cereri accesorii, atât timp cât capătul principal al acțiunii îl reprezintă penalități de întârziere pentru plata cărora părțile nu au stabilit un termen de plată.

Mai mult, a apreciat că în contextul în care părțile au evaluat întinderea prejudiciului prin clauza penală, acordarea unor daune-interese într-un cuantum mai mare decât cel convenit de părți nu putea fi realizată.

A mai arătat că instanța de apel nu și-a motivat în drept soluția pronunțată asupra acestui capăt de cerere, ci prin raportare la practica instanței supreme care viza interpretarea prevederilor art. 1084 din vechiul C. civ.

Or, în speță, aplicabile erau prevederile noului C. civ., având în vedere data încheierii contractului, iar regulile determinate de art. 1084 - art. 1086 din C. civ. de la 1864 nu puteau fi aplicate unui prejudiciu evaluat convențional de părți.

Totodată, a arătat că dispozițiile art. 1.535 alin. (1) C. civ. reglementează daunele moratorii stabilite convențional, or, în speță daunele moratorii sunt cele prevăzute în contractul de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018.

Pe de altă parte, a arătat că actualizarea sumei cu rata inflației nu constituie o sancțiune sub forma daunelor moratorii, ci reprezintă o daună compensatorie, care, potrivit recurentei-pârâte, putea viza numai creanța principală, nu și penalitățile de întârziere aferente acesteia,.

În drept, criticile au fost circumscrise motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs formulat împotriva încheierii din 10.09.2021, recurenta-pârâtă a arătat că prin actualizarea pretenției acordate cu indicele ratei de inflație, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ. și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și principiul disponibilității, întrucât a adăugat daunelor moratorii stabilite la art. 5.6 din contract alte daune compensatorii, care nu au fost avute în vedere de părți.

În continuare, a reluat argumentele expuse în cadrul memoriului de recurs îndreptat împotriva deciziei instanței de apel, privind actualizarea sumei cu indicele ratei de inflație.

La 21.12.2021 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia; recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 20.04.2021 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

În dezbateri, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a recursului declarat de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020.

Luând în analiză, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 494, raportate la cele ale art. 482 și ale art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității celor două recursuri, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar art. 489 alin. (2) din același cod, prevede că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând memoriul de recurs formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că în susținerea nelegalității deciziei atacate, autoarea căii de atac a invocat ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu interpretarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând, în esență, încălcarea de către instanța de apel a art. 1.268, art. 1.270 alin. (1), art. 1.272, 1.479, art. 2.553, art. 2.554 C. civ. și aplicarea greșită a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Examenul elementelor expuse în argumentare relevă că acestea sunt, în realitate, motivele autoarei căii de atac din apel, reluate într-o manieră cvasidentică, fără a se arăta în concret în ce constă raționamentul greșit al instanței de prim control judiciar, fiind doar reiterate ca motive de recurs.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu poate răspunde exigențelor stabilite de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă nu indică erorile de judecată săvârșite de instanța de prim control judiciar și nu critică modul în care curtea de apel a dezlegat problemele de drept examinate în apel.

Nici inserarea, în cadrul memoriului de recurs, a unor dispoziții legale nu poate echivala cu respectarea cerinței motivării recursului, câtă vreme autoarea căii de atac nu dezvoltă argumentat în ce a constat interpretarea, aplicarea greșită ori ignorarea normelor de drept material de către instanța de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină, în realitate, o nouă verificare a acelorași susțineri, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Acest mod de redactare a cererii de recurs nu îngăduie însă determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestită cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel, de vreme ce criticilor recurentei li s-a oferit un răspuns în calea de atac devolutivă, iar autoarea căii de atac nu precizează motivele din perspectiva cărora considerentele instanței de apel ar fi nelegale.

Cum criticile recurentei nu vizează în concret argumentele reținute de instanța de apel în justificarea dispoziției de respingere a motivelor de apel reiterate în această etapă procesuală, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Accesul la justiție impune părților o anumită conduită procesuală ce implică, în cazul recursului, și respectarea cerințelor formale impuse de lege pentru exercitarea căii de atac, de vreme ce obiectul recursului este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, așa cum este cazul în speță, fundamentează concluzia că recursul este nemotivat.

Aceeași concluzie se reține și cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 10.09.2021, în motivarea căruia s-a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1.535 alin. (1) C. civ. și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât asupra debitului accesoriu nu se puteau stabili daune compensatorii.

Această critică excedează însă considerentele avute în vedere la pronunțarea încheierii atacate, recurenta-pârâtă omițând că prin aceasta s-a lămurit dispozitivul deciziei din apel sub aspectul datei de la care daunele moratorii acordate se actualizează, încuviințarea capătului de cerere privind actualizarea sumei aferente penalităților de întârziere realizându-se prin decizia atacată de altfel de aceeași parte cu recurs.

Cum susținerile recurentei-pârâte vizează legalitatea și temeinicia deciziei instanței de apel, iar obiectul criticilor de recurs nu pot fi îndreptate decât împotriva hotărârii ce formează obiectul examenului de legalitate în recurs, Înalta Curte reține că argumentele părții expuse în susținerea incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi verificate pe calea examenului de legalitate al încheierii recurate, de vreme ce acestea reprezintă chestiuni deja statuate în judecata cauzei, iar aceasta nu poate fi modificată pe calea recursului îndreptat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului deciziei atacate.

Nefiind o critică îndreptată împotriva hotărârii atacate, Înalta Curte constată recursul părții apare ca fiind nemotivat, sens în care se reține incidența sancțiunii nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, având în vedere toate considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020.

În continuare, analizând decizia civilă nr. 1004A/04.06.2021 în limitele motivului de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică legalitatea hotărârii recurate din perspectiva faptului că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 1535 C. civ., întrucât acordarea daunelor compensatorii aferente unor daune moratorii reprezintă o dublă despăgubire. De asemenea, a susținut că hotărârea instanței de prim control judiciar sub acest aspect este nemotivată și că normele din vechiul C. civ. nu erau incidente în cauză.

Criticile sunt nefondate.

În speță, așa cum se poate constata din actele dosarului, acordarea penalităților de întârziere s-a realizat de către prima instanță în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 5.6 din contract, ca urmare a neîndeplinirii la timp de către recurenta-pârâtă a obligației principale de plată, suma încuviințată reprezentând penalități calculate între data expirării scadenței obligației principale de plată și până la data executării ei.

Așadar chestiunea litigioasă adusă în dezbatere în recurs vizează problema actualizării penalităților de întârziere cu rata inflației, pentru o perioadă ulterioară celei în care acestea au curs.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că, în justificarea soluției date asupra capătului de cerere privind actualizarea sumei aferente clauzei penale, instanța de prim control judiciar a reținut că daunele moratorii nu le exclud pe cele compensatorii și că actualizarea lor nu reprezintă o nouă despăgubire, ci servește principiului echivalenței prestațiilor.

Dezlegările instanței de apel sunt corecte și nu vin în contradicție cu prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ., care reglementează condițiile acordării daunelor moratorii în cazul obligațiilor bănești și nici cu efectele clauzei penale.

Aceasta deoarece natura juridică a daunelor moratorii - penalități contractuale sau dobânda legală - este diferită de natura juridică a actualizării obligației de plată cu rata inflației, prima fiind o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii).

Scopul actualizării daunelor cu rata inflației este unul compensatoriu și vizează menținerea valorii reale a obligației bănești la data efectuării plății, pentru a garanta primirea unei sume de bani în RON de aceeași valoare ca cea din momentul scadenței.

În acest context, față de finalitățile distincte ale celor două categorii de despăgubiri, nu se poate conchide că actualizarea prejudiciului stabilit anticipat pe cale convențională, pentru o perioadă ulterioară celei în care acesta a fost înregistrat, semnifică acordarea unor daune mai mari, de vreme ce această măsură este limitată la compensarea pierderii puterii de cumpărare a monedei naționale ce ar putea interveni asupra debitului la data plății lui, și nu la despăgubirea recurentei-reclamante pentru neexecutarea la timp de către recurenta-pârâtă a obligației principale de plată.

Nici criticile privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864 nu pot fi reținute, din moment ce, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, referirile instanței de apel la aceste texte de lege s-a realizat pentru a ilustra principiul echivalenței prestațiilor conform dezlegărilor date de instanța supremă într-o decizie anterioară în care s-a soluționat o problemă de drept identică.

Din această perspectivă susținerile părții referitoare la nemotivarea în drept a soluției dată de instanța de apel chestiunii litigioase criticată în recurs nu pot fi primite, atât timp cât decizia atacată relevă că judecata apelului s-a realizat în acord cu dispozițiile noului C. civ., în temeiul instituției juridice de drept material aplicabile.

Prin urmare, constatând că, în cauză, nu este incident motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În consecință, dată fiind soluția adoptată asupra recursurilor și că la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, Înalta Curte reține că acordarea cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă nu poate fi dispusă, din moment ce autoarea căii de atac nu are calitatea de parte care a câștigat procesul în această etapă litigioasă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2022.