ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2653/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR - Călători" S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.422.935,84 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1401 din 05 august 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.422.935,84 RON, reprezentând penalități de întârziere, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 17.834,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 167/A din 2 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A. împotriva sentinței civile nr. 1401 din 05 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că, în raport de prevederile art. 2.551 din C. civ.: "Durata termenelor, fără deosebire de natura si izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu".

Astfel, în ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a statuat prin art. 2.553 alin. (1) C. proc. civ.: "Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului", iar potrivit art. 2.554 din același Cod, faptul că: "Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

În raport de aceste dispoziții legale, recurenta-pârâtă apreciază că legiuitorul nu a diferențiat tipul zilelor ca fiind calendaristice sau lucrătoare, iar pe de alta parte, se reglementează modul de calcul al termenelor, indiferent de natura sau izvorul acestora.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 2.555 C. civ., aceste dispoziții nefiind aplicabile speței, deoarece reglementează termenul stabilit pe ore.

Recurenta-pârâtă susține că a refuzat la plată suma de 69.604,59 RON, solicitând ca, la efectuarea calculului penalităților de întârziere, să se respecte atât prevederile contractuale (art. 5.2 și art. 5.4), precum și cele legale (art. 2.553 și art. 2.554 C. civ.).

Potrivit recurentei-pârâte, în mod incorect instanța de apel a apreciat că părțile nu dețin calitatea de profesioniști, această calitate rezultând din obiectul de activitate stabilit prin actul normativ de înființare, iar în raport de prevederile art. 3 alin. (1) și (2) din C. civ., rezultă dispozițiile din Titlul III - Calculul termenelor din C. civ. se aplică și contractului de acces pe infrastructură nr. 148/2018.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, noțiunea de "zile calendaristice" semnifică zile din calendar și este opusă noțiunii de "zile lucrătoare", nu celei de "zile libere", calcularea termenului pe zile realizându-se conform prevederilor art. 2.553 C. civ., pe zile libere.

Ca atare, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, recurenta-pârâtă apreciază că luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura și a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2.553 alin. (1) C. civ., cât și voinței părților.

Recurenta-pârâtă arată care sunt, în opinia sa, termenele de scadență a facturilor, în raport de prevederile art. 5.2 și de art. 5.4 din contract.

În ceea ce privește soluția pronunțată cu privire capătul de cerere ce vizează actualizarea pretențiilor în sumă de 1.422.935,84 RON cu rata inflației până la plata efectivă, recurenta-pârâtă susține că pretențiile solicitate pe capătul principal de cerere reprezintă penalități de întârziere calculate conform clauzei penale stabilite prin contractul de acces pe infrastructură nr. 148/07.12.2018, în care părțile nu au stabilit un termen de scadență pentru plata penalităților de întârziere.

Cum penalitățile de întârziere sunt accesorii debitului și reprezintă o sancțiune pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate și au rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale, o actualizare a acestora cu indicele de inflație, echivalează cu acordarea de daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contract.

Recurenta-pârâtă susține și că în mod nelegal instanța de apel a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că părțile au stabilit convențional, prin art. 5.6 din contract, cuantumul penalităților, astfel că, tot ceea ce depășește procentul de 0,03% stabilit la momentul încheierii contractului, reprezintă o încălcare a principiului bunei-credințe care guvernează contractul civil.

Considerentul instanței de apel, astfel cum susține recurenta-pârâtă, pornește de la raționamentul greșit că factura nr. x/22.07.2019, respectiv factura nr. x/22.07.2019, care fac obiectul cauzei nu au fost plătite la scadență, în condițiile în care acestea nu reprezintă facturi de debit, ci contravaloare penalități de întârziere, calculate de intimata-reclamant în temeiul prevederilor art. 5.6 din contract, clauza penală pentru care nu s-a reglementat niciun termen de scadență.

Mai mult, astfel cum susține recurenta-pârâtă, raționamentul instanței de fond, în conformitate cu care odată stabilite prin contract termenele de scadență a obligațiilor principale de plată, obligația de plată a penalităților se năștea direct la data expirării acestor scadențe, nu este în concordanță nici cu solicitarea intimatei-pârâte, raționamentul instanței de apel, conducând la o actualizare retroactivă a facturii, anterior emiterii acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Articolul 2.551 din C. civ. prevede că "Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu".

Totodată, în ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2.553 alin. (1) din C. civ., următoarele: "Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, însă, că părțile, prin art. 5.2 și art. 5.4 din contractul de acces pe infrastructură nr. 148/2018, au statuat că termenul de scadență este de 30 de zile calendaristice, iar la art. 1 pct. 1.10 din contract, părțile, prin acordul lor de voință, au stabilit expres că "termenul de «zi» este interpretat ca fiind zi calendaristică".

În raport de voința părților, exprimată în contract, instanța de apel în mod legal a reținut că modul de calcul a termenului nu este cel pe zile libere, ci pe zile calendaristice, adică cu includerea în termen a zilei în care a început să curgă și a zilei când se împlinește.

De altfel, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 646/2018 - pct. 87, la care instanța de apel a făcut în mod legal trimitere, a statuat că în cazul termenelor care se calculează pe zile calendaristice, "(...) se include în termen ziua în care ele încep să curgă și ziua când acestea se împlinesc".

Critica ce vizează nelegala trimitere a instanței de apel la prevederile art. 2.555 C. civ., inaplicabile în cauză, întrucât reglementează termenul stabilit pe ore și nu pe zile nu poate fi reținută.

Calculul termenului nu a fost efectuat de instanța de apel în raport de dispozițiile art. 2.555 C. civ., argumentul curții fiind în sensul că art. 2.551 și 2.555 C. civ. stabilesc modul în care se calculează termenele de plată atunci când au fost stabilit de părți pe zile, fără însă a interzice stabilirea altor tipuri de termene de plată, cum este termenul pe zile calendaristice. Omisiunea instanței de a arăta că art. 2.555 C. civ. reglementează calculul termenului pe ore nu conduce la nelegalitatea hotărârii recurate, în condițiile în care, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, instanța de apel nu a aplicat această dispoziție legală.

Nici critica ce vizează faptul că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că părțile nu dețin calitatea de profesioniști nu poate fi reținută. Din hotărârea recurată reiese că instanța de apel a reținut că nici H.G. nr. 581/1998 și nici actul constitutiv al C.F.R. nu conțin criterii la calcularea termenelor contractuale, în raport de calitatea de profesioniști a părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, totodată, că, în susținerea criticilor ce vizează nelegala admitere a cererii accesorii constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație, recurenta-pârâtă nu expune niciun argument de nelegalitate, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 167/A din 2 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 167/A din 2 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2021.